Territorial jurisdiction for collective salary claims by prosecutors: application of Art. 127 CPC over labor law

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2026

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Dâmboviţa, la data de 15 ianuarie 2025, sub nr. x/15.01.2025, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. au solicitat obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, să actualizeze cu rata inflaţiei sumele reprezentând restanţe salariale datorate în baza Ordinului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 551/12.04.2023, precum şi obligarea pârâţilor să calculeze şi să plătească reclamanţilor daune interese moratorii sub forma dobânzii legale penalizatoare aferente sumelor reprezentând drepturi salariale datorate în baza aceluiaşi ordin.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 38, art. 159, art. 161, art. 166, art. 170 şi art. 166 din Codul Muncii, cele ale art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1.535 alin. (1) din C. civ., dispoziţiile O.G. nr. 13/2011, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2/17 februarie 2014, Legea nr. 304/2022, Hotărârea secţiei pentru procurori a CSM nr. 1106/31.08.2023.

Prin întâmpinarea depusă la data de 17 martie 2025, pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa, potrivit art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., iar, în temeiul dispoziţiilor art. 269 Codul Muncii raportat la art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., a solicitat declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, în raport de locul de muncă al reclamanţilor.

Prin întâmpinarea depusă la data de 31 martie 2025, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, potrivit art. 75 alin. (4) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

Prin sentinţa civilă nr. 826 din data de 14 mai 2025, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a dispus declinarea soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Olt.

În considerente, tribunalul a reţinut, raportat la obiectul pretenţiilor deduse judecăţii, că prezentul litigiul este unul asimilat conflictului de muncă, precum şi faptul că între drepturile pretinse de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În opinia primei instanţe sesizate, dispoziţiile din Codul muncii derogă de la prevederile C. proc. civ. cu caracter general, astfel încât a considerat că dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., invocate de reclamanţi în susţinerea competenţei Tribunalului Dâmboviţa, nu pot fi aplicate în completarea primelor.

Mai mult, consideră că, în privinţa conflictelor de muncă, este vorba despre o competenţă teritorială exclusivă, pe care nici părţile şi nici instanţa nu o pot înlătura, astfel că aplicabilitatea dispoziţiilor art. 127 din C. proc. civ. intervine doar în ipoteza în care instanţa competentă la care îşi desfăşoară activitatea sau instanţa inferioară acesteia, vizată de legiuitor, este cea în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are atât domiciliul, reşedinţa, cât şi locul de muncă.

Subliniază instanţa de trimitere că reclamanţii aveau un drept de opţiune între mai multe instanţe, respectiv tribunalul în a cărui circumscripţie îşi aveau domiciliul/reşedinţa (Tribunalul Argeş, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Olt, Tribunalul Vâlcea şi Tribunalul Mehedinţi) şi cel în care era situat locul de muncă (Tribunalul Argeş). Întrucât reclamanţii nu au invocat şi nici dovedit că au domiciliul/reşedinţa ori locul de muncă în circumscripţia Tribunalului Dâmboviţa, a reţinut că nu are competenţă din punct de vedere teritorial, conform art. 269 din Codul muncii.

Raportându-se la domiciliul reclamantei P., instanţa de trimitere a considerat că Tribunalul Olt ar fi competent să soluţioneze prezentul litigiul, reţinând totodată că reclamanţii nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestei instanţe, iar acest tribunal nu are calitatea de parte în proces.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, la data de 11 iunie 2025 care, prin sentinţa civilă nr. 627 din 2 decembrie 2025, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Dâmboviţa.

Totodată, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, a fost suspendată din oficiu judecata cauzei şi s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În argumentarea soluţiei, instanţa de conflict, având în vedere atât dispoziţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., cele ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 290/2018, cât şi incidenţa dispoziţiilor 59 din C. proc. civ., precum şi decizia nr. 7/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, a constatat că, odată ales, Tribunalul Dâmboviţa a devenit instanţa competentă absolut. În consecinţă, această instanţă nu mai putea să dispună declinarea competenţei, nici din oficiu, nici la cererea oricăreia dintre părţi, dată fiind alegerea operată de reclamanţi, în conformitate cu dispoziţiile art. 116 din C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 12 ianuarie 2025 şi, prin rezoluţia de primire, a fost stabilit termen de judecată la data de 27 ianuarie 2026.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, pentru următoarele considerente:

Prin prezentul demers judiciar, mai mulţi reclamanţi au învestit Tribunalul Dâmboviţa cu o acţiune prin care au solicitat plata unor drepturi de natură salarială, în calitate de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, al Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu-Vâlcea, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi în cadrul unor servicii teritoriale ale D.I.I.C.O.T., respectiv D.N.A., fiind dedus judecăţii un litigiu asimilat conflictelor de muncă.

Reclamanţii au acţionat împreună, în virtutea dispoziţiilor art. 59 din C. proc. civ., având în vedere strânsa legătură între pretenţiile formulate, fiind vorba despre pretenţii ce derivă din interpretarea şi aplicarea aceloraşi dispoziţii legale privind drepturile salariale.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturi de muncă aparţine tribunalului în circumscripţia căruia reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori după caz sediul, iar potrivit alin. (3), în cazul cererilor formulate de mai mulţi reclamanţi, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active.

Totodată, calitatea reclamanţilor de procuror în cadrul unor unităţi de parchet distincte determină incidenţa dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, iar potrivit alin. (3), aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

Dispoziţiile textului de lege evocat reprezintă norme speciale, derogatorii de la normele de competenţă teritorială, care stabilesc un caz de necompetenţă teritorială absolută a instanţei la care/pe lângă care îşi desfăşoară activitatea judecătorul/procurorul, asistentul judiciar sau grefierul care are calitate de reclamant al unei pricini de competenţa instanţei respective ori a uneia inferioare acesteia.

Totodată, norma legală instituie un caz de prorogare legală de competenţă teritorială în favoarea uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea reclamantul.

Cu alte cuvinte, atunci când reclamantul este o persoană care îşi desfăşoară activitatea în justiţie, ca judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier, dispoziţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. impun, atunci când acţiunea este de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, să sesizeze una din instanţele judecătoreşti de acelaşi grad, aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea/instanţa inferioară acesteia.

Din examinarea actelor dosarului, se constată că, la data sesizării instanţei, reclamanţii H., I., J., M., O. îşi desfăşurau activitatea (şi încă o desfăşoară) ca procurori în cadrul Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş (adeverinţa emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, aflată la dosarul de la Tb. Dâmboviţa). Prin urmare, pentru aceşti reclamanţi este atrasă incidenţa art. 127 alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. civ., dispoziţii care se opun învestirii Tribunalului Argeş, atât timp cât o parte dintre reclamanţi îşi desfăşoară activitatea de procurori în cadrul parchetului de pe lângă acest tribunal.

Prin urmare, în litigiul pendinte, competenţa aparţine uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu Curtea de Apel Piteşti, în circumscripţia căreia se află Tribunalul Argeş.

Astfel, de vreme ce Curtea de Apel Ploieşti, în circumscripţia căreia se află Tribunalul Dâmboviţa, este una dintre curţile de apel aflate în vecinătatea Curţii de Apel Piteşti, rezultă că Tribunalul Dâmboviţa este competent teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii, cu respectarea dreptului de opţiune al reclamanţilor, exercitat potrivit dispoziţiilor art. 116 din C. proc. civ.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Dâmboviţa, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe, căreia i se va trimite dosarul spre soluţionare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2026.