Automatic termination of media services addendum via penalty clause and interpretation of contractual cessation clauses

Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat instanţei:

• în principal, să se constate că a intervenit la data de 31 decembrie 2018 sau cel mai târziu la data de 15 ianuarie 2019, rezilierea de drept a contractului nr. x din 10 ianuarie 2017 şi a actelor adiţionale aferente, respectiv actul adiţional nr. x din 25 mai 2017 şi actul adiţional nr. x din 18 mai 2018, conform pactului comisoriu de ultimul grad asumat de pârâtă şi să fie obligată aceasta la plata sumei de 298.975 Euro + TVA, în raport de clauza penală stipulată în contract;

• în subsidiar, în măsura în care instanţa de judecată nu va aprecia ca fiind aplicabil pactul comisoriu de ultimul grad, să se dispună reducerea preţului contractului cu valoarea serviciilor neprestate la timp şi în mod corespunzător de partea adversă, în valoare 52.642 Euro + TVA şi, faţă de împrejurarea că acest preţ a fost deja achitat de reclamantă, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 52.642 Euro + TVA;

La data de 27 mai 2019, pârâta C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) a depus la dosarul cauzei întâmpinare şi cerere reconvenţională .

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat repunerea în termenul procedural de formulare a întâmpinării, în temeiul dispoziţiilor art. 186 din C. proc. civ. în temeiul art. 247 alin. (1) din C. proc. civ., a invocat excepţia lipsei de interes, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect rezilierea de drept a contractului nr. x din 10.01.2017 şi a actului adiţional nr. x din 25.05.2017; pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, întrucât nu se poate reţine în cauză neexecutarea obligaţiilor contractuale.

În susţinerea cererii de repunere în termenul procedural de formulare a întâmpinării, s-a arătat că până la data de 8 mai 2019, când reprezentantul legal al societăţii, în persoana domnului D., a fost apelat telefonic de către grefierul de şedinţă şi i s-a adus la cunoştinţă existenţa litigiului, pârâta nu a fost citată legal şi nu a fost înştiinţată în legătură cu existenţa cererii de chemare în judecată ce formează obiectul cauzei. De altfel, chiar instanţa de judecată la termenul din 9 mai 2019 a constatat nulă procedura de citare cu pârâta, reţinând încălcarea dispoziţiilor art. 163-164 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte afişarea înştiinţării, în lipsa cutiei poştale.

Referitor la excepţia lipsei de interes, pârâta a arătat că prin actul adiţional nr. x din 25.05.2017 părţile, de comun acord, au convenit încetarea contractului nr. x/10.01.2017 începând cu data de 25 mai 2017, situaţie în care, în mod evident, solicitarea de reziliere a unui contract ale cărui efecte, prin voinţa părţilor, încetase apare ca lipsită de interes.

Prin cererea reconvenţională, pârâta-reclamantă a solicitat instanţei ca, în temeiul dispoziţiilor art. 1538 alin. (1) din C. civ., să dispună reducerea clauzei penale, având în vedere faptul că obligaţia principală a fost executată de către pârâtă şi aceasta în mod evident a profitat reclamantei.

La data de 27 mai 2019, pârâta C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) a depus la dosarul cauzei cerere de chemare în garanţie a societăţii E. S.R.L., prin care a solicitat să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 50.000 Euro+TVA, reprezentând contravaloarea prejudiciului pe care l-a suferit urmare a neîndeplinirii la timp de către chemata în garanţie a obligaţiilor asumate prin contractul de prestări servicii de publicitate nr. 9/12.01.2017.

La termenul de judecată din 20 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, cererea de repunere în termenul de formulare a întâmpinării; a respins ca tardiv formulate de către pârâtă întâmpinarea, cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie.

În cuprinsul încheierii din 3 octombrie 2019, prima instanţă a reţinut că excepţia lipsei de interes este întemeiată, astfel că va fi admisă, în ceea ce priveşte petitul prin care reclamanta solicită să se constate intervenită rezilierea de drept a contractului nr. x/10.01.2017 şi a Actului adiţional nr. x

Tribunalul Bucureşti a avut în vedere că Actul adiţional nr. x are o existenţă de sine-stătătoare, cuprinde o înţelegere a părţilor în care se pleacă, într-adevăr, de la o sumă provenind din contractul iniţial, care însă nu este contestată; de asemenea, a constatat că argumentaţia cererii de chemare în judecată vizează exclusiv Actul adiţional nr. x care, de altfel, conţine pactul comisoriu invocat.

Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 41 din 9 ianuarie 2020, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.); a constatat intervenită rezilierea de drept a actului adiţional nr. x/18.05.2018; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 298.975 Euro + TVA; a respins, ca lipsit de interes, petitul prin care s-a solicitat să se constate intervenită rezilierea de drept a contractului nr. x din 10 ianuarie 2017 şi a actului adiţional nr. x; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 19.970,89 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 874 din 31 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-au respins, ca nefondate, apelul principal declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva încheierii din 20 iunie 2019 şi a sentinţei civile nr. 41 din 9 ianuarie 2020, precum şi apelul incident formulat de reclamant A. S.A. împotriva încheierii din 3 octombrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 41 din 9 ianuarie 2020, toate pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) a declarat recurs principal, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019, la data de 23 noiembrie 2023.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea apelului promovat împotriva încheierii din 20 iunie 2019 şi schimbarea acesteia, cu consecinţa repunerii pârâtei în termenul de formulare a întâmpinării, a cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie. Casarea în parte a deciziei recurate se impune şi pentru motivul că în mod greşit instanţa de apel a respins calea de atac a apelului declarată împotriva sentinţei civile nr. 41 din 9 ianuarie 2020 a Tribunalului Bucureşti, urmând să se dispună, în principal, respingerea, ca nefondată, a acţiunii promovate de reclamantă, deoarece nu se poate reţine culpa sa în ceea ce priveşte neexecutarea obligaţiilor contractuale şi nici faptul că nu ar fi prestat serviciile media ce au făcut obiectul contractului încheiat între părţi. În subsidiar, a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate şi admiterea cererii reconvenţionale, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 1538 alin. (1) din C. civ., să se dispună reducerea clauzei penale, având în vedere împrejurarea că obligaţia principală a fost executată de către pârâtă şi acesta a profitat, în mod evident, reclamantei.

În cauză, se impune repunerea pârâtei în termenul procedural de formulare a întâmpinării pentru motivul că pârâta nu a fost citată legal şi până la 8 mai 2019, data la care reprezentantul legal al societăţii, în persoana domnului D. a fost apelat telefonic de către grefierul de şedinţă şi i s-a adus la cunoştinţă existenţa litigiului, nu a fost înştiinţată sub nicio formă în legătură cu existenţa cererii de chemare de judecată ce formează obiectul cauzei.

Instanţa de apel s-a aflat în aceeaşi eroare ca şi instanţa de fond, întrucât a reţinut că a fost îndeplinită procedura de citare dacă în urma apelului telefonic administratorul societăţii a confirmat adresa de citare ca fiind sediul societăţii. Acesta a trimis chiar şi un e-mail în acest sens, prin care a menţionat că a fost citat doar telefonic, deşi nu există nicio dovadă a faptului că reprezentantul legal al pârâtei a primit anterior acţiunea. Toate aceste aspecte au fost tranşate într-un mod formal de ambele instanţe, deşi consecinţele în plan procesual sunt evidente. Societatea pârâtă a fost lipsită de orice fel de apărare, ca urmare a unei situaţii care nu îi este imputabilă.

De altfel, soluţia instanţei de fond este chiar în contradicţie cu motivele reţinute de aceasta în cadrul încheierii întocmite pentru termenul de judecată din data de 9 mai 2019, când a constatat nulă procedura de citare cu pârâta şi încălcarea dispoziţiilor art. 163-164 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte afişarea înştiinţării, în lipsa cutiei poştale. Similar se procedează în cadrul procedurii prealabile, astfel încât soluţia cuprinsă în încheierea apelată este evident eronată, nefiind constatată vreo diferenţă din perspectiva modului în care s-a realizat procedura de comunicare a actelor procedurale între momentul citării pentru primul termen de judecată şi momentul comunicării acţiunii în cadrul procedurii prealabile. Pârâta a luat la cunoştinţă de conţinutul cererii de chemare în judecată şi înscrisurile anexate acesteia, la momentul formulării cererii de studiere şi fotocopiere dosar de către avocat. Cererea de repunere în termenul de formulare a întâmpinării a fost depusă în termenul procedural de 15 zile reglementat de art. 186 din C. proc. civ., de la data la care reprezentantul legal al societăţii a fost înştiinţat telefonic de existenţa litigiului dintre părţi.

Procedând în acest fel, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 163 -art. 164 din C. proc. civ. şi pe cele ale art. 186 din acelaşi cod.

În faţa instanţei de fond s-a demonstrat faptul că referitor la campania aferentă perioadei 15.06.2018-15.07.2018, rapoartele de monitorizare au fost livrate către A. prin intermediul mijloacelor electronice.

Referitor la campania din perioada 01.09.2018-30.09.2018, s-a arătat că în data de 2 august 2019, doamna F., în calitate de reprezentant al A. S.A., a primit, prin e-mail, documentul PDF intitulat "Raport campanie media A.", care cuprindea raportul final al ambelor valuri de expunere.

Având în vedere precizările din cererea de recurs, nu se poate reţine faptul că pârâta nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale, atâta timp cât serviciile media asumate de comun acord au fost prestate în integralitate, aşa cum reiese din înscrisurile ataşate întâmpinării (Anexa 7).

Referitor la posibile întârzieri manifestate în transmiterea acestor date, explicaţiile aferente pot fi consultate la lit. b) alin. (2) subpunctele i)-iv) din întâmpinare, aspecte de natură a confirma lipsa vreunei culpe contractuale din partea pârâtei în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor contractuale.

Dintr-o altă perspectivă, trebuie făcută o distincţie clară între obligaţiile contractuale asumate de către pârâtă şi motivele invocate de către reclamantă în ceea ce priveşte solicitarea de reziliere a contractului între părţi, de vreme ce pârâta şi-a îndeplinit toate obligaţiile, nu poate fi reţinută o culpă a pârâtei sub aspectul neîndeplinirii vreunei obligaţii asumate, iar reclamanta invocă ca şi temei al solicitării de reziliere a contractului, faptul că se află în imposibilitatea dovedirii deductibilităţii cheltuielilor aferente, în eventualitatea unui audit fiscal, ceea ce reprezintă o recunoaştere, implicită, din partea reclamantei că obligaţiile contractuale au fost împlinite, temeiul de fapt al acţiunii reclamantei fiind reprezentat de o situaţie ipotetică.

Pentru aceste argumente, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată, întrucât pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate.

Solicitarea pârâtei de reducere a clauzei penale are în vedere faptul că pârâta şi-a îndeplinit în totalitate obligaţiile contractuale asumate, cu excepţia materialelor de monitorizare media care au fost transmise, cu întârziere, de către G., fiind transmis reclamantei raportul final care includea şi această monitorizare. Ulterior transmiterii, reclamanta nu a mai invocat eventuale nereguli cu privire la conţinutul raportului.

De altfel, chiar reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, recunoaşte prestarea de către pârâtă a serviciilor la care s-a obligat, aşa încât solicitarea formulată, pe cale reconvenţională, era pe deplin justificată, cu atât mai mult cu cât, reclamanta se prevalează, în argumentaţia sa, de o situaţie ipotetică care vizează un posibil control sau audit, pentru a justifica interesul în promovarea acţiunii.

În drept, recursul principal a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-pârâtă C. S.R.L.; pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 20 decembrie 2023, conform plicului ataşat, reclamanta A. S.A. a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 874 din 31 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, la data de 28 decembrie 2023.

Pe calea recursului incident, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate (în limita soluţiei de respingere a apelului incident) şi trimiterea cauzei instanţei de apel, în vederea admiterii apelului incident. În concret, recurenta-reclamantă a solicitat schimbarea încheierii din 3 octombrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 41 din 9 ianuarie 2020, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în sensul respingerii excepţiei lipsei de interes a pretenţiei vizând constatarea intervenirii rezilierii de drept a contractului nr. x/10.01.2017 şi a actului adiţional nr. x la acesta şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii introductive astfel cum a fost formulată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel şi, implicit, instanţa de fond în mod eronat au interpretat şi aplicat prevederile art. 1270 alin. (2) din C. civ. – "contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege".

Ceea ce au reţinut instanţele inferioare este rezultatul unui formalism excesiv, care contravine art. 1266 din C. civ.

Astfel, s-a arătat că, potrivit celor reţinute de instanţele devolutive, ar fi încetat contractul nr. x/10.01.2017 şi actul adiţional nr. x/25.05.2017 prin acordul părţilor, pentru motivul că în cuprinsul actului adiţional nr. x/25.05.2017 există clauza de la pct. 2, în sensul că "părţile au convenit de comun acord încetarea contractului de prestări servicii nr. x/10.01.2017 începând cu data de 25 mai 2017", adică data încheierii actului adiţional nr. 1.

Aşa cum rezultă din succesiunea actelor semnate şi modul în care au înţeles să îşi exercite drepturile şi să-şi execute obligaţiile contractuale în baza actelor semnate, părţile au urmărit şi au executat contractul iniţial, care, prin cele două acte adiţionale încheiate, a suferit doar modificări.

Instanţele inferioare aveau obligaţia să interpreteze raporturile dintre părţi, ce au îmbrăcat forma celor 3 acte, în conformitate cu voinţa reală a părţilor, nu după cum aparent reieşea din clauza reţinută. Prin clauza respectivă, coroborată cu celelalte clauze şi anexe la actul adiţional nr. x/25.05.2017, părţile au dorit doar să evidenţieze clar că, în schimbul preţului de 350.000 Euro, ce era achitat de reclamantă încă de la semnarea contractului (deci, pârâta C. S.R.L. nu mai avea nicio pretenţie la plată), obligaţiile C. S.R.L. s-au reconfigurat, acestea rămânând a fi executate în viitor, după semnarea actului adiţional nr. x/25.05.2017, cu respectarea unor noi termene şi condiţii de aducere la îndeplinire, astfel cum acestea au fost prevăzute în Anexele actului adiţional nr. x/25.05.2017, în condiţiile în care termenele şi cerinţele stabilite iniţial prin contract nu mai erau de actualitate, fiind depăşite (deci, C. S.R.L. nu mai avea de prestat serviciile media din contract, ci serviciile reconfigurate din actul adiţional nr. x/25.05.2017, respectiv reclamanta nu mai putea cere decât prestarea serviciilor media din actul adiţional nr. x/25.05.2017). Acesta este sensul clauzei de la pct. 2 din actul adiţional nr. x/25.05.2017.

Potrivit recurentei-reclamante, s-a omis faptul că, în pofida clauzei de la pct. 2 din actul adiţional nr. x/25.05.2017, care aparent susţinea încetarea raporturilor, celelalte clauze şi Anexe la actul adiţional stabileau opusul şi anume continuarea raporturilor - în schimbul preţului de 350.000 Euro, ce era achitat de reclamantă, pârâta C. S.R.L. avea obligaţii de prestat (modificate, reconfigurate faţă de contract). Instanţele anterioare nu doar că nu au interpretat clauzele actului adiţional nr. x/25.05.2017 în conformitate cu art. 1267 din C. civ., dar au omis şi comportamentul părţilor, mai exact, comportamentul C. S.R.L. ulterior semnării actului adiţional nr. x/25.05.2017, care a început să presteze serviciile asumate prin acest act adiţional. Deşi a fost neînsemnată, prestarea a existat.

Ulterior, s-a semnat actul adiţional nr. x/18.05.2018, prin care părţile "au convenit de comun acord modificarea/completarea raporturilor iniţiale", dovadă că actul adiţional anterior, nr. 1/25.05.2017, nu a atestat doar încetarea contractului. Prin actului adiţional nr. x/18.05.2018 şi anexele la acesta s-au punctat "serviciile media restante" din actul adiţional nr. x/25.05.2017 şi valoarea acestora de 298.975 Euro, stabilindu-se pentru pârâta C. S.R.L. noi termene şi condiţii de respectat, de data aceasta sub sancţiunea pactului comisoriu inserat.

Aşadar, actul adiţional nr. x/18.05.2018 nu reprezintă "un nou contract", cum s-a reţinut, ci, dimpotrivă, o modificare a acordurilor semnate anterior, în art. 2 din actul adiţional nr. x/18.05.2018 prevăzându-se expres că "părţile declară că serviciile de mai sus, în valoare totală de 298.975 Euro + TVA sunt achitate..., reprezentând servicii asumate anterior semnării prezentului act adiţional de către prestator şi neprestate la data semnării prezentului".

În opoziţie cu modalitatea în care instanţele inferioare au aplicat art. 1270 din C. civ., contractul nr. x/10.01.2017 şi actul adiţional nr. x/25.05.2017 nu au încetat la 25 mai 2017 prin semnarea actului adiţional nr. x, ci, dimpotrivă, raporturile contractuale au continuat în baza şi prin semnarea actului adiţional nr. x/25.05.2017, astfel cum a fost ulterior modificat şi completat prin actul adiţional nr. x/18.05.2018, toate aceste acte având putere de lege între părţi. Cele trei acte au format un tot unitar: preţul a fost achitat în baza contractului, la momentul semnării lui, iar serviciile stabilite iniţial prin contract au suferit, prin actele ulterioare, modificări, actualizări.

Recurenta-reclamantă apreciază că pct. 2 din actul adiţional nr. x/18.05.2018 a fost greşit interpretat de instanţele devolutive, cu eludarea regulilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266 – art. 1268 din C. civ.. În realitate, prin clauza de la pct. 2 din actul adiţional nr. x/18.05.2018, se restabileau obligaţii în vederea executării lor de către pârâta C. S.R.L., iar nu în sensul încetării contractului nr. x/10.01.2017. Apare astfel fără suport reţinerea Curţii de Apel Bucureşti, potrivit căreia actul adiţional nr. x/18.05.2018 "reprezintă un nou contract, având în vedere manifestarea expresă (în scris) de voinţă a părţilor cu privire la înţelegerile anterioare de a le înceta...". De asemenea, rămâne fără fundament juridic concluzia Curţii de Apel Bucureşti, în sensul că instanţa nu poate statua "desfiinţarea unui contract deja încetat prin acordul părţilor". Atâta timp cât instanţele anterioare au reţinut că pârâta C. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale la timp şi în mod corespunzător şi s-a probat că aceste obligaţii contractuale doar au fost modificate prin cele două acte adiţionale, preţul pentru acestea fiind deopotrivă achitat în baza contractului, la data semnării acestuia, recurenta consideră că sancţiunea rezilierii ar trebui să se întindă asupra celor trei acte.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia din 11 martie 2024 s-a fixat termen la data de 11 aprilie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Astăzi, în şedinţă publică, excepţia nulităţii recursului principal a fost respinsă, în considerarea celor expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând recursul principal în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă C. S.R.L. a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că s-a respins apelul principal declarat împotriva încheierii de şedinţă din 20 iunie 2019, prin care a fost respinsă cererea sa de repunere în termenul de a formula întâmpinare, corelativ, constatându-se tardivitatea formulării întâmpinării, a cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie.

Astfel, s-a arătat că se impune repunerea pârâtei în termenul procedural de formulare a întâmpinării pentru motivul că această parte nu a fost citată legal şi, până la 8 mai 2019, data la care reprezentantul legal al societăţii, în persoana domnului D., a fost apelat telefonic de către grefierul de şedinţă şi i s-a adus la cunoştinţă existenţa litigiului, nu a fost înştiinţată sub nicio formă în legătură cu existenţa cererii de chemare de judecată ce formează obiectul cauzei.

Critica anterior prezentată se referă la procedura de citare a recurentei-pârâte în etapa procesuală a fondului şi se încadrează în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât modalitatea de citare are înrâurire asupra respectării dreptului la apărare al părţii care invocă nelegalitatea citării şi produce consecinţe asupra hotărârii pronunţate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 din acelaşi cod care vizează efectele acesteia.

Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Recurenta-pârâtă a susţinut faptul că decizia recurată este nelegală, deoarece instanţa de apel s-a aflat în aceeaşi eroare ca şi instanţa de fond, în sensul că a reţinut că a fost îndeplinită procedura de citare dacă în urma apelului telefonic administratorul societăţii a confirmat adresa de citare ca fiind sediul societăţii.

Înalta Curte constată că, referitor la critica vizând nelegala citare în faţa primei instanţe a pârâtei C. S.R.L., Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu este fondat motivul de apel principal, care se referă la încheierea de şedinţă din 20 iunie 2019 a Tribunalului Bucureşti.

Astfel, instanţa de apel a constatat că potrivit procesului-verbal aflat la fila x, volumul I din dosarul de fond au fost comunicate, în mod legal, cererea de chemare în judecată şi înscrisurile anexate la data de 27 februarie 2019, la adresa sediului social al apelantei-pârâte.

La primul termen de judecată, respectiv la 9 mai 2019, s-a constatat că nu a fost legal îndeplinită procedura de citare cu societatea pârâtă, astfel încât s-a amânat pricina, iar reprezentantul pârâtei a solicitat în scris amânarea cauzei, deoarece nu ar fi primit citaţia.

Curtea de Apel Bucureşti a mai constatat că, pe de-o parte, faţă de procesul-verbal de comunicare a cererii de chemare în judecată şi a înscrisurilor anexate, apelanta-pârâtă nu a formulat nicio cerere de înscriere în fals, ceea ce înseamnă că, potrivit menţiunilor, cererea de chemare în judecată şi înscrisurile au fost în mod legal comunicate, la sediul social al pârâtei, de la data comunicării începând să curgă termenul pentru depunerea întâmpinării şi a cererii reconvenţionale.

Pe de altă parte, instanţa de apel a observat că apelanta-pârâtă extinde motivul de nulitate de la procesul-verbal de înmânare a citaţiei pentru termenul din 9 mai 2019 la procesul-verbal de comunicare a cererii de chemare în judecată de la fila x volumul I din dosarul de fond.

Or, este vorba despre două acte de procedură diferite, primul fiind restituit cu plicul la dosar şi menţiunea "lipsă domiciliu".

S-a mai reţinut că, potrivit referatului întocmit de grefierul de şedinţă, sediul social al pârâtei a fost confirmat de către administratorul acesteia, domnul D..

Aşadar, având în vedere că au fost comunicate, în mod legal, la sediul social al pârâtei atât cererea de chemare în judecată, cât şi înscrisurile ataşate, aceasta neînscriindu-se în fals cu privire la menţiunile factorului poştal, potrivit cărora actele au fost depuse la cutia poştală, instanţa de prim control judiciar a considerat că tribunalul a stabilit corect că termenul de depunere a întâmpinării şi a cererii reconvenţionale a fost depăşit.

Totodată, a reţinut că legalitatea procedurii de citare pentru termenul de judecată din 9 mai 2019, concretizată într-un nou act procedural, a fost apreciată de instanţa de fond ca fiind neîndeplinită, fiecare dintre cele două acte procedurale vizând momente diferite ale litigiului, nerespectarea condiţiilor legale a vizat aspecte diferite şi având inclusiv consecinţe diferite în plan sancţionator.

Referitor la cererea de repunere în termen, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat, de asemenea, că în mod corect prima instanţă a concluzionat că nu există motive temeinice care să justifice o asemenea măsură, neîndeplinirea procedurii de citare la primul termen de judecată nefiind un astfel de motiv.

În calea de atac a recursului, pârâta nu formulează veritabile critici de nelegalitate, ci doar a susţinut faptul că, procedând în acest fel, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 163 -art. 164 din C. proc. civ. şi pe cele ale art. 186 din acelaşi cod.

Înalta Curte observă că pârâta a înţeles să reia susţinerile formulate prin cererea de repunere în termen şi, ulterior, prin apelul promovat împotriva încheierii pronunţate de Tribunalul Bucureşti la data de 20 iunie 2019.

Or, instanţele anterioare au analizat deja dovezile de comunicare ale cererii de chemare în judecată, apreciind că este legală procedura de comunicare.

De altfel, chiar pârâta acceptă faptul că a fost comunicată, în mod legal, acţiunea reclamantei, de vreme ce nu a invocat nulitatea procesului-verbal de comunicare a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reaminteşte că în ipoteza în care destinatarul actului de procedură nu este găsit la domiciliu/sediu, agentul îl va depune la cutia poştală, încheindu-se proces-verbal în legătură cu această împrejurare, în condiţiile prevăzute de art. 164 C. proc. civ.

Conform art. 165 alin. (1) pct. 1 din acelaşi cod, "procedura se socoteşte îndeplinită: 1. la data semnării dovezii de înmânare ori, după caz, a încheierii procesului-verbal prevăzut la art. 164, indiferent dacă partea a primit sau nu citaţia ori alt act de procedură personal;".

Reiese, deci, că procedura de comunicare este considerată ca fiind legal îndeplinită, prin depunerea înştiinţării la cutia poştală, în ipoteza în care destinatarul nu este găsit la adresă, legiuitorul necondiţionând îndeplinirea procedurii de comunicare de existenţa unei semnături a destinatarului pe dovada de înmânare a actului procedural transmis.

În cauză, cererea de chemare în judecată şi înscrisurile anexate au fost comunicate pârâtei la adresa sediului social, prin depunere la cutia poştală, la data de 27 februarie 2019, astfel cum reiese din procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile art. 164 C. proc. civ.

Menţiunile din procesul-verbal de înmânare privitoare la faptele constatate personal de cel care le-a întocmit nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals, iar pârâta nu a înţeles să se urmeze această procedură.

Pârâta C. S.R.L. a solicitat repunerea în termenul de a formula întâmpinare, ceea ce înseamnă o recunoaştere a pierderii termenului procedural, termen pe care partea îl putea pierde doar dacă comunicarea cererii de chemare în judecată a fost una legală.

În ipoteza în care termenul pentru depunerea întâmpinării nu ar fi început să curgă, pârâta nu ar fi avut temei pentru a formula cerere de repunere în termen.

Deşi recurenta-pârâtă nu a formulat critici de nelegalitate nici sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţele inferioare au pronunţat o soluţie corectă, în ceea ce priveşte cererea de repunere în termen.

În mod judicios au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 186 din C. proc. civ.. Pentru a fi admisă o cerere de repunere în termen este necesar ca depăşirea termenului procedural să fie justificată pe baza unor motive temeinice. Or, pârâta nu a indicat şi nici nu a probat asemenea "motive temeinice".

Susţinerea potrivit căreia pârâtei nu i s-ar fi comunicat, în mod legal, cererea de chemare în judecată, în cadrul procedurii de regularizare, nu echivalează cu un "motiv întemeiat", de natură să determine admiterea unei cereri de repunere în termen. Dimpotrivă, aşa cum s-a arătat, premisa cererii de repunere în termen este aceea a valabilităţii actului de procedură de care legea leagă începutul termenului pentru a cărui nerespectare intervine sancţiunea decăderii.

Înalta Curte constată că soluţia pronunţată de instanţa de prim control judiciar este legală, motiv pentru care nu se va reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Dintr-o altă perspectivă, autoarea căii de atac a susţinut faptul că trebuie făcută o distincţie clară între obligaţiile contractuale asumate de către pârâtă şi motivele invocate de către reclamantă, în ceea ce priveşte solicitarea de reziliere a contractului între părţi, de vreme ce pârâta şi-a îndeplinit toate obligaţiile.

Aşadar, pârâta consideră că nu poate fi reţinută culpa sa sub aspectul neîndeplinirii vreunei obligaţii asumate.

Raportând considerentele deciziei Curţii de Apel Bucureşti la motivele de recurs invocate de pârâtă în calea extraordinară de atac, Înalta Curte reţine că acestea nu conţin critici cu privire la judecata realizată de instanţa devolutivă de control în etapa procesuală anterioară, ci exprimă nemulţumirea recurentei cu privire la soluţia pronunţată în cauză.

Înalta Curte consideră util să amintească că simpla enunţare a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în lipsa prezentării de către recurentă a unor argumente concrete care să indice punctual în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva unor dispoziţii legale, în ce constă interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia.

Argumentele susţinute în dezvoltarea criticii nu pot fi analizate subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât privesc statuările instanţei de apel asupra faptelor şi propun instanţei de recurs să impună o concluzie contrară celei reţinute în etapa procesuală precedentă, respectiv că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, atâta timp cât serviciile media asumate de comun acord au fost prestate în integralitate, aşa cum reiese din înscrisurile ataşate întâmpinării (Anexa 7).

Aşadar, teza încălcării normelor de drept material trebuie să fie prezentată în concret, neputându-se invoca prin enunţuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Motivul de recurs nu este invocat procedural atunci când, deşi se susţine nelegalitatea hotărârii, în realitate, se critică situaţia de fapt reţinută sau modul de interpretare a probelor ori alte elemente ce au şi o semnificaţie juridică, însă acestea implică un grad mare de apreciere a instanţelor de fond, care sunt suverane în ce le priveşte.

În subsidiar, prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat Înaltei Curţi admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate şi admiterea cererii reconvenţionale, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 1538 alin. (1) din C. civ., să se dispună reducerea clauzei penale, având în vedere împrejurarea că obligaţia principală a fost executată de către pârâtă şi acesta a profitat, în mod evident, reclamantei.

Cu privire la această solicitare, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar art. 22 alin. (6) din acelaşi cod prevede că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel, aceste texte consacrând principiul disponibilităţii, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziţie al părţii corespunzându-i obligaţia instanţei de a se pronunţa exclusiv asupra a ceea ce partea a înţeles să supună judecăţii prin cererea sa, formulată în condiţiile legii.

Art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. consacră efectul devolutiv al apelului, care constă în posibilitatea recunoscută părţilor de a supune litigiul judecării în apel, cu toate problemele ce au fost ridicate în primă instanţă, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. Devoluţiunea este, însă, limitată prin dispoziţiile art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ.

Prevederile legale evocate stabilesc una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimat în regula tantum devolutum quantum judicatum, care corespunde ideii că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă. Aşadar, prin intermediul apelului, nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, fiind inadmisibilă modificarea în apel a elementelor esenţiale ale acţiunii civile (obiect, cauză, părţi). Astfel, instanţa de apel realizează numai un control judiciar asupra hotărârii atacate, control ce nu poate avea în vedere alte pretenţii sau elemente care nu au format obiectul primei judecăţi, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie.

În aceste coordonate normative, Înalta Curte constată că Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, prin încheierea din 20 iunie 2019, a respins, ca neîntemeiată, cererea de repunere în termenul de formulare a întâmpinării; totodată, a respins ca tardiv formulate de către pârâtă întâmpinarea, cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie.

Instanţa de fond nu s-a pronunţat pe fondul cererii reconvenţionale, act de procedură prin care pârâta-reclamantă a solicitat instanţei ca, în temeiul dispoziţiilor art. 1538 alin. (1) din C. civ., să dispună reducerea clauzei penale.

Se reţine că solicitarea subsidiară la care face referire recurenta, vizând limitarea despăgubirii pentru neexecutare în raport de prejudiciul efectiv suferit de către reclamantă, a fost formulată în cadrul cererii reconvenţionale şi, în raport de limitele judecăţii realizate prin sentinţa primei instanţe şi de dispoziţiile procedurale evocate, Înalta Curte constată că este corectă concluzia instanţei de apel, care nu a mai analizat motivul 3 de apel invocat de apelanta C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.).

În recurs, recurenta-pârâtă nu a formulat critici în legătură cu limitele deduse judecăţii prin cererea de apel, astfel încât orice examinare pe fond a cererii subsidiare de reducere a clauzei penale excedează analizei prezentei căi de atac.

Înalta Curte reţine că nu se pune nici problema aplicării greşite a normelor de drept material care reglementează clauza penală, respectiv a prevederilor art. 1.538 din C. civ.

Prin "clauză penală" se înţelege acea convenţie accesorie, prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor revenind debitorului.

Cum clauza penală conţinută în dispoziţiile contractuale este obligatorie între părţi, instanţa nu este îndreptăţită a o lipsi de efectele juridice în vederea cărora a fost prevăzută şi nu poate solicita creditorului să dovedească întinderea prejudiciului suferit, trebuind doar să dea eficienţă acestei convenţii prin care părţile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.

Reţinând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) împotriva deciziei instanţei de apel.

Cu privire la recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., Înalta Curte constată că acesta este, de asemenea, nefondat, în considerarea celor ce vor fi expuse în continuare.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat, pe calea recursului incident, faptul că instanţa de apel şi, implicit, instanţa de fond în mod eronat au interpretat şi aplicat prevederile art. 1270 alin. (2) din C. civ. – "contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege".

În concret, recurenta-reclamantă a arătat că instanţele inferioare au dat dovadă de un formalism excesiv, care contravine dispoziţiilor art. 1266 din C. civ.

Cu privire la aceste critici, se impune a face o serie de precizări preliminare analizei propriu-zise a acestora.

Recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu şi de netemeinicie. Aşa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. include în conţinutul său cazurile de încălcare sau de aplicare greşită a normelor de drept material, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme juridice deşi aceasta nu era incidentă în cauză ş.a.m.d.

Aşadar, incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond poate fi subscrisă acestui motiv de nelegalitate. Însă multe dintre criticile formulate de către recurentă vizează, în realitate, reaprecierea probelor administrate şi, în consecinţă, stabilirea unei alte situaţii de fapt, esenţial diferită de cea reţinută de către instanţele de fond.

Or, aprecierea probelor şi stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanţelor devolutive, aceste aspecte, de netemeinicie, neputând face obiectul căii de atac a recursului.

În acest context, instanţa supremă va analiza doar acele critici care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi excluse din dezbatere celelalte susţineri.

Potrivit recurentei-reclamante, s-a omis faptul că, în pofida clauzei de la pct. 2 din actul adiţional nr. x/25.05.2017, care aparent susţinea încetarea raporturilor, celelalte clauze şi Anexe la actul adiţional stabileau opusul şi anume continuarea raporturilor - în schimbul preţului de 350.000 Euro, ce era achitat de reclamantă, pârâta C. S.R.L. avea obligaţii de prestat (modificate, reconfigurate faţă de contract).

Recurenta-reclamantă apreciază că pct. 2 din actul adiţional nr. x/18.05.2018 a fost greşit interpretat de instanţele devolutive, cu eludarea regulilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266 – art. 1268 din C. civ.. În realitate, prin clauza de la pct. 2 din actul adiţional nr. x/18.05.2018, se restabileau obligaţii în vederea executării lor de către pârâta C. S.R.L., iar nu în sensul încetării contractului nr. x/10.01.2017.

Înalta Curte reţine că verificarea respectării normelor legale de interpretare a contractelor poate face obiectul unei critici de nelegalitate din moment ce, potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

Este adevărat că înscrisul ce constată convenţia este o probă în procesul civil şi că interpretarea probelor este apanajul stabilirii elementelor de fapt ale cauzei şi intră în domeniul rezervat exclusiv instanţelor devolutive. Însă regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266 – art. 1269 din C. civ., sunt norme de drept material şi se adresează organelor de jurisdicţie, atunci când interpretarea formează obiect al unei dispute litigioase, astfel că verificarea aplicării lor, în raport cu o convenţie, privite în sens de negotium, iar nu de instrumentum, poate constitui o critică de nelegalitate.

Înalta Curte constată însă că instanţa de apel a aplicat în mod corect regulile instituite de art. 1266 şi art. 1267 din C. civ., statuând că interpretarea contractului se face după voinţa concordantă a părţilor şi aplicând, deopotrivă, principiul interpretării sistematice.

Recurenta-reclamantă nu formulează critici apte să contureze nelegalitatea hotărârii recurate, ci îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată cu privire la apelul incident promovat împotriva încheierii de şedinţă din 3 octombrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 41 din 9 ianuarie 2020 (în privinţa soluţiei de admitere a excepţiei lipsei de interes/respingerii, ca lipsit de interes, a petitului ce a vizat constatarea intervenirii rezilierii de drept a contractului nr. x/10.01.2017 şi a Actului adiţional nr. x la acesta), în analiza căruia instanţa de apel a reţinut, cu justeţe, că sunt neîntemeiate susţinerile sale.

Curtea de Apel Bucureşti a observat că, în fapt, la data de 25 mai 2017 părţile în litigiu au încheiat Actul adiţional nr. x la contractul nr. x/10.01.2017 prin care "au convenit de comun acord încetarea contractului de prestări servicii nr. x din data de 10/01/2017 începând cu data 25.05.2017".

De asemenea, a reţinut că principiul forţei obligatorii a contractului are rolul primar de a explica şi ordona raportul juridic născut între părţi, ca urmare a încheierii contractului, pentru ca apoi să se poată impune ca realitate obiectivă terţilor, prin intermediul opozabilităţii efectelor contractului.

De aceea, una dintre consecinţele primare ale principiului enunţat este regula conform căreia "contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege" - art. 1270 alin. (2) C. civ. (2009) -, de unde şi aşa-numita regulă a simetriei în contracte care implică, între altele, irevocabilitatea unilaterală a contractelor, precum şi revocabilitatea acestora prin consimţământ mutual.

Aşadar, chiar dacă înţelegerea ulterioară încetării contractului iniţial dintre părţi a fost intitulată "Act adiţional nr. x din data de 18 mai 2018 la contractul nr. x/10.01.2017", aceasta reprezintă un nou contract, având în vedere manifestarea expresă (în scris) de voinţă a părţilor cu privire la înţelegerile anterioare de a le înceta, instanţa neputând statua desfiinţarea unui contract deja încetat prin acordul părţilor.

Prin aplicarea dispoziţiilor art. 1266 – art. 1268 din C. civ., instanţa de apel a dat eficienţă principiului voinţei reale a părţilor şi a regulilor de interpretare a contractului.

În plus, instanţa supremă reţine că simpla reluare a alegaţiilor din etapa procesuală a apelului, cu ignorarea hotărârii atacate şi a considerentelor acesteia, nu reprezintă o motivare valabilă a recursului.

Pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 874 din 31 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2024.