Absolute nullity of pre-insolvency contracts and derivative acts under common law, excluding special insolvency procedure for fraudulent acts

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 13.11.2013, sub nr. x/2013, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. şi intervenientul C., în contradictoriu cu pârâţii D., E., F. şi G., au solicitat instanţei să dispună următoarele:

• Cu referire la imobilul - teren:

1) constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut având ca părţi pe pârâtul G. şi pe reclamanta A. S.R.L., prin pârâtul D., cu dată incertă de redactare, însă cu menţiunea "încheiat la data de 06.06.2006", acesta având la bază o cauză ilicită în sensul prevederilor art. 966 şi următoarele din vechiul C. civ., respectiv art. 1235 şi următoarele din noul C. civ. şi pe cale de consecinţă, să se constate că nu există creanţa menţionată în acesta şi să se dispună anularea tuturor actelor juridice subsecvente actului juridic anulat, precum şi să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul:

2) constatării nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x din 14 noiembrie 2011 de BNP H. din Bucureşti - Sector 5, motivat, pe de o parte, de faptul că această cesiune are la bază o cauză ilicită, în sensul prevederilor art. 1235 şi următoarele din noul C. civ., iar, pe de altă parte, de faptul că este nul, având în vedere constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut şi constatarea inexistenţei creanţei ce a stat la baza emiterii somaţiei de plată prevăzute în sentinţa comercială nr. 11961/2011, pronunţată în dosarul nr. x/2010;

3) constatării nulităţii absolute a actului de adjudecare a bunului imobil vândut silit la licitaţia publică din 04 decembrie 2012, ora 10:30, din dosarul de executare nr. 865/2012 al BEJ I., ca efect al anulării contractului de împrumut şi al contractului de cesiune în baza cărora a fost demarată procedura executării silite, adjudecarea fiind act subsecvent actelor a căror nulitate o solicită, în temeiul art. 449 coroborat cu art. 520 din vechiul C. proc. civ.

4) să se dispună, pe cale de consecinţă, repunerea în situaţia anterioară, în sensul readucerii în patrimoniul A. S.R.L. a bunului imobil - teren, situat în Bucureşti str. x, în suprafaţă de 604,98 mp, înscris în Cartea Funciară nr. x-3 a municipiului Bucureşti cu număr cadastral x;

5) în temeiul art. 908 din noul C. civ., art. 34 din Legea nr. 7/1996, radierea dreptului de proprietate al pârâtului F. asupra imobilului teren din Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 604,98 mp înscris în Cartea Funciară nr. x-3 a Municipiului Bucureşti cu număr cadastral x;

6) înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate al reclamantei A. S.R.L. asupra imobilului teren din Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 604,98 mp, înscris în Cartea Funciară nr. x-3 a municipiului Bucureşti, cu număr cadastral x;

• Cu referire la imobilul - construcţie:

7) constatarea nulităţii absolute a contractul de asociere în participaţiune datat de către pârâtul D. cu data de 04.08.2005, dintre reclamanta A. S.R.L., prin asociaţii D., J. şi K., act având la bază o cauză ilicită în sensul prevederilor art. 966 şi următoarele din vechiul C. civ., fiind un înscris fals;

8) constatarea nulităţii absolute a acordului de construire datat de către pârâtul D. cu data de 04.08.2005, act având la bază o cauză ilicită în sensul prevederilor art. 966 şi următoarele din vechiul C. civ., fiind un înscris fals;

9) constatarea nulităţii absolute a Declaraţiei de instituire a dreptului de superficie, autentificată sub nr. x din 24.02.2011 de BNP L., act având la bază o cauză ilicită în sensul prevederilor art. 966 şi următoarele din vechiul C. civ.

10) să se constate calitatea reclamantei A. S.R.L. de investitor (proprietar) al imobilului construcţie din Bucureşti, str. x, clădire cu regim de înălţime S+P+4E+etaj tehnic, cu destinaţia de hotel, având nr. cadastral şi nr. topografic x-CI, în sensul prevederilor art. 7 alin. (14) din Legea nr. 50/1991 coroborat cu prevederile art. 44 şi art. 52 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991;

11) să se constate, în temeiul art. 7 alin. (14) din Legea nr. 50/1991 coroborat cu prevederile art. 44 şi art. 52 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, că Autorizaţia de construire nr. x din 24.10.2005 împreună cu celelalte acte - avize, acorduri, documentaţii etc., care au stat la baza eliberării acesteia, aparţin de drept reclamantei A. S.R.L., în calitate de investitor (proprietar);

12) în considerarea calităţii de investitor (proprietar) să se constate că reclamanta A. S.R.L. este titulara Procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x din 26.02.2008;

13) să se dispună, în temeiul art. 908 din noul C. civ./art. 34 din Legea nr. 7/1996, radierea dreptului de proprietate al pârâţilor D. şi E. asupra imobilului construcţie din Bucureşti, str. x, clădire cu regim de înălţime S+P+4E+etaj tehnic cu destinaţia de hotel, având nr. cadastral şi nr. topografic x-C1;

14) să se dispună înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate al reclamantei A. S.R.L. asupra imobilului construcţie din Bucureşti, str. x, clădire cu regim de înălţime S+P+4E+etaj tehnic cu destinaţia de hotel, având nr. cadastral şi nr. topografic x-C1, drept dobândit prin construire;

15) de asemenea, ca efect al repunerii în situaţia anterioară, obligarea pârâţilor la restituirea către reclamanta A. S.R.L. a bunurilor imobile, teren - situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 604,98 mp, înscris în Cartea Funciară nr. x-3 a municipiului Bucureşti cu număr cadastral x şi construcţie - din Bucureşti, str. x, clădire cu regim de înălţime S+P+4E+etaj tehnic cu destinaţia de hotel, având nr. cadastral şi nr. topografic x-C1;

16) obligarea pârâţilor la transmiterea, în original, a tuturor documentelor ce au stat la baza edificării construcţiei din Bucureşti, str. x, clădire cu regim de înălţime S+P+4E+etaj tehnic cu destinaţia de hotel, având nr. cadastral şi nr. topografic x- C1;

• Cu referire la prejudiciul cauzat reclamantei A. S.R.L. de pârâtul D.:

17) să se dispună, în temeiul pct. 2 din Hotărârea AGA nr. 2 din 11.01.2007, obligarea pârâtului D. la achitarea sumei de 90.750,00 Euro actualizată cu indicele de inflaţie, reprezentând prejudiciu cauzat reclamantei A. S.R.L. prin semnarea fără acordul asociatului C. a contractului de împrumut având ca părţi pe pârâtul G. şi pe reclamanta A. S.R.L., prin pârâtul D., cu dată incertă de redactare, însă cu menţiunea "încheiat la data de 06.06.2006";

18) să se dispună, în temeiul pct. 2 din Hotărârea AGA nr. 2 din 11.01.2007, obligarea pârâtului D. la achitarea către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 695.000,00 Euro, reprezentând prejudiciul cauzat prin actele frauduloase săvârşite cu nerespectarea obligaţiei stabilite prin Hotărârea AGA nr. 2 din 11.01.2007 privind luarea hotărârilor în unanimitate la modul de desfăşurare a activităţi societăţii;

19) obligarea pârâţilor în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 449 coroborat cu art. 520 din vechiul C. proc. civ., art. 966 şi următoarele, art. 968 din vechiul C. civ., art. 1246 alin. (2) noul C. civ., art. 967 din vechiul C. civ., art. 7 alin. (14) din Legea nr. 50/1991 coroborat cu prevederile art. 44 şi art. 52 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, art. 192 şi următoarele C. proc. civ., art. 908 noul C. civ., art. 34 din Legea nr. 7/1996.

Pârâtul G. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepţie: anularea acţiunii formulate de intervenientul C., ca netimbrată; anularea acţiunii pentru lipsa calităţii de reprezentant a reclamantei A. S.R.L.; respingerea acţiunii ca tardiv formulată; să se constate prescripţia dreptului la acţiune al reclamantei şi al intervenientului, în raport de capătul 1 din cererea de chemare în judecată; respingerea primului capăt de cerere ca inadmisibil.

Pârâţii D. şi E. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii, pe cale de excepţie, ca netimbrată şi ca prescrisă. În acest sens, au învederat că, în raport de data înregistrării la instanţă a cererii de chemare în judecată - 13.11.2013, este prescris dreptul la acţiune în raport de punctele 1,7, 8, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18 din cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.R.L. şi de intervenientul C..

Prin încheierea din 05.09.2014, instanţa a constatat că cererea de intervenţie formulată de intervenientul C. este o cerere de intervenţie accesorie, în interesul altei persoane (în speţă reclamanta), a respins cererea în anulare a cererii de intervenţie şi implicit, excepţia de netimbrare a acesteia, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant pentru reclamanta A. S.R.L., a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a respins excepţia tardivităţii introducerii acţiunii şi excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere şi a unit cu fondul excepţia prescripţiei şi excepţia inadmisibilităţii.

Pârâţii D. şi E. au depus la dosar note scrise, prin care au invocat următoarele excepţii:

l. cu privire la primul capăt de cerere:

a. excepţia de necompetenţă materială funcţională a instanţei;

b. excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune în raport de art. 79 lit. b) din Legea nr. 85/2006.

În cazul în care se va considera că primul capăt de cerere este o cerere de drept comun, au invocat următoarele excepţii:

a. excepţia de netimbrare a cererii;

b. excepţia nulităţii acestui capăt de cerere, în sensul în care reclamanta nu precizează care este cauza ilicită, adică ce norme de drept se încalcă;

c. excepţia puterii de lucru judecat.

Cu privire la cererea de intervenţie accesorie în raport de intervenient, s-a invocat:

a. excepţia lipsei de interes;

b. excepţia netimbrării cererii de intervenţie;

2. faţă de al doilea capăt de cerere, s-au invocat următoarele excepţii:

a. excepţia necompetenţei materiale a instanţei în raport de valoarea capătului de cerere;

b. excepţia netimbrării acţiunii;

c. excepţia lipsei de interes cu privire atât la cererea principală, cât şi cu privire la cererea de intervenţie accesorie;

d. excepţia inadmisibilităţii cererii.

3. cu privire la capătul 3 de cerere, au solicitat să se constate că, în raport de prevederile art. 449 şi următoarele din noul C. proc. civ., se urmăreşte anularea de către debitorul executat silit a unui act de executare silită (act de adjudecare), ce trebuie făcută în condiţiile art. 401 şi urm. din vechiul C. proc. civ.. În această situaţie s-au formulat următoarele excepţii atât pentru cererea reclamantei, cât şi pentru cererea de intervenţie:

a. excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti;

b. excepţia insuficientei timbrări a capătului de cerere, în cauză fiind aplicabile prevederile O.U.G. nr. 80/2013;

c. excepţia de inadmisibilitate.

4. cu privire la capătul de cerere nr. x, s-a invocat excepţia de inadmisibilitate.

5. cu privire la capetele de cerere nr. x şi 6 s-a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii şi excepţia de necompetenţă materială a tribunalului.

6. cu privire la capătul de cerere nr. x, au fost menţinute apărările formulate prin întâmpinare privind inadmisibilitatea şi excepţia de netimbrare.

7. cu privire la capetele de cerere nr. x, 9, 13 şi 14 s-a invocat excepţia inadmisibilităţii.

8. cu privire la capătul de cerere nr. x, s-au invocat următoarele excepţii:

a. excepţia de nulitate a cererii în raport de dispoziţiile art. 194 lit. d) din noul C. proc. civ.

b. excepţia inadmisibilităţii cererii în raport de dispoziţiile art. 30 şi 35 noul C. proc. civ.

9. cu privire la capătul de cerere nr. x, s-au invocat următoarele excepţii:

a. excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor;

b. excepţia necompetenţei funcţionale a instanţei de judecată;

c. excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la dispoziţiile art. 35 din noul C. proc. civ.

10. cu privire la capătul al 12-lea de cerere, s-au invocat următoarele excepţii:

a. excepţia nulităţii acţiunii în temeiul art. 194 lit. a) din noul C. proc. civ.

b. excepţia necompetenţei funcţionale a instanţei de judecată;

c. excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la dispoziţiile art. 35 din noul C. proc. civ.

11. cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la restituirea către A. S.R.L. a bunurilor imobile, teren şi construcţie, au invocat excepţia nulităţii capătului de cerere ca urmare a neindicării temeiurilor de drept şi de fapt ale cererii, în baza art. 194 din noul C. proc. civ.

Pe de altă parte, s-a arătat că acest capăt de cerere este inadmisibil având în vedere că nu s-a solicitat anularea unor acte juridice (de executare silită şi acte administrative) care constituie temeiuri procedurale ale dobândirii dreptului de proprietate asupra acestor bunuri de către pârâţi.

12. cu privire la capătul nr. 16 de cerere, au formulat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti, având în vedere obiectul cererii (obligaţie de a face), în temeiul art. 94 Cod având civilă.

13. cu privire la capătul nr. 17 de cerere, au înţeles să formuleze excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, având în vedere dispoziţiile din Decretul nr. 167/1958 ce prevăd un termen de prescripţie de 3 ani de la data când societatea a cunoscut sau a putut să cunoască prejudiciul, respectiv 11.01.2007.

14. cu privire la capătul nr. 18 de cerere, au invocat excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune.

Prin încheierea de şedinţă din 02.04.2015, instanţa a respins excepţia necompetenţei funcţionale pe capătul 1 de cerere; a constatat că sunt rămase fără obiect excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în raport de art. 79 lit. b) din Legea nr. 85/2006 şi excepţia lipsei calităţii procesuale active în raport de prevederile art. 79-81 din Legea nr. 85/2006; a respins excepţia lipsei de interes a intervenientului accesoriu pe capătul 1 de cerere; a constatat că instanţa s-a pronunţat la termenul din 05.09.2014 asupra excepţiei de netimbrare a cererii principale şi a cererii de intervenţie accesorie în sensul respingerii excepţiei de netimbrare.

A respins excepţia nulităţii capătului 1 de cerere; a respins excepţia puterii de lucru judecat pe capătul 1 de cerere; a respins excepţia necompetenţei materiale pe capătul 2 de cerere; s-a constatat că instanţa s-a pronunţat la termenul din 05.09.2014 asupra excepţiei de netimbrare a cererii principale şi a cererii de intervenţie accesorie în sensul respingerii excepţiei de netimbrare; s-a respins excepţia lipsei de interes şi excepţia de inadmisibilitate pe capătul 2 de cerere; s-a respins excepţia necompetenţei materiale pe capătul 3 de cerere.

S-a constatat că instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei insuficientei timbrări la termenul din 05.09.2014, respingând excepţia de netimbrare; a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate a capătului 3 de cerere, a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate a capătului 4 de cerere; s-a respins cererea de suspendare a judecăţii capătului 4 de cerere până la judecarea capătului 3 de cerere; s-a respins excepţia necompetenţei materiale şi excepţia de inadmisibilitate pe capetele 5 şi 6 de cerere.

Cu privire la capătul 7 de cerere, s-a constatat că instanţa s-a pronunţat la termenul din 05.09.2014, în sensul că a respins excepţia de netimbrare.

A fost unită cu fondul excepţia inadmisibilităţii invocată pe capetele 8 şi 9 de cerere. S-a respins excepţia nulităţii capătului 10 de cerere, având ca obiect constatarea calităţii reclamantei de investitor şi s-a unit cu fondul excepţia inadmisibilităţii capătului 10 de cerere.

A fost respinsă excepţia necompetenţei funcţionale pe capătul 11 de cerere. S-a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D. şi E. şi excepţia de inadmisibilitate pe capătul 11 de cerere.

A fost respinsă excepţia necompetenţei funcţionale şi excepţia nulităţii pe capătul 12 de cerere şi s-a unit cu fondul excepţia inadmisibilităţii capătului 12 de cerere.

S-a respins excepţia necompetenţei materiale şi excepţia de inadmisibilitate pe capătul 13 de cerere, s-a respins excepţia necompetenţei materiale şi excepţia de inadmisibilitate pe capătul 14 de cerere, s-a respins excepţia nulităţii şi inadmisibilităţii pe capătul 15 de cerere; s-a respins excepţia necompetenţei materiale pe capătul 16 de cerere.

S-a constatat că, la termenul din 05.09.2014, instanţa a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe capetele 17 şi 18 de cerere.

Prin sentinţa civilă nr. 3802 din 19.12.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, au fost respinse excepţiile invocate de pârâţi, respectiv excepţia de inadmisibilitate, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D. şi E..

A fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâţii D., E. şi G.. A fost admisă cererea de intervenţie formulată de intervenientul C. şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut având ca părţi pe pârâtul G. şi A. S.R.L., prin pârâtul D., ce poartă menţiunea "încheiat la data de 06.06.2006."; a fost constatată nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x/14.11.2011 de BNP H., a fost constatată nulitatea absolută a actului de adjudecare a bunului imobil vândut la licitaţia publică din data de 04.12.2012 ora 10:30, din dosarul de executare nr. 865/2012 al BEJA I. şi a fost obligat pârâtul F. să restituie reclamantei bunul imobil teren situat în Bucureşti, strada x nr. 28-30, în suprafaţă de 604,98 mp, înscris în cartea funciară nr. x-3 a municipiului Bucureşti cu nr. cadastral x; s-a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâtului F. asupra imobilului teren situat în Bucureşti, strada x nr. 28-30, în suprafaţă de 604,98 mp, înscris în cartea funciară nr. x-3 a Municipiului Bucureşti, cu nr. cadastral x şi înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului teren, situat în Bucureşti, strada x nr. 28-30, în suprafaţă de 604,98 mp, înscris în cartea funciară nr. x-3 a municipiului Bucureşti, cu nr. cadastral x în favoarea reclamantei A. S.R.L.

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de asociere în participaţiune având ca părţi pe asociatul prim A. S.R.L., prin J., D. şi K., şi pe asociaţii secunzi D. şi E., ce poartă menţiunea "încheiat la data de 04.08.2005"; nulitatea absolută a acordului de construire ce poartă menţiunea că este încheiat la data de 04.08.2005, precum şi nulitatea absolută a declaraţiei de instituire a dreptului de superficie autentificată sub nr. x/24.02.2011 de BNP L..

A fost constatată calitatea reclamantei A. S.R.L. de investitor al imobilului construcţie din Bucureşti, strada x nr. 28-30, clădire cu regim de înălţime S+P+4E+Etaj tehnic cu destinaţia de hotel, având nr. cadastral şi nr. topografic x-C1, calitate în care autorizaţia de construire nr. x/24.10.2005 şi actele care au stat la baza eliberării acesteia aparţin reclamantei A. S.R.L., precum şi calitatea acesteia de titular al procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/26.02.2008; s-a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâţilor D. şi E. asupra imobilului construcţie din Bucureşti, strada x nr. 28-30, clădire cu regim de înălţime S+P+4E+Etaj tehnic cu destinaţia de hotel, având nr. cadastral şi nr. topografic x-Cl, calitate în care autorizaţia de construire nr. x/24.10.2005 şi actele care au stat la baza eliberării acesteia aparţin reclamantei A. S.R.L. şi înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului construcţie din Bucureşti, strada x nr. 28-30, clădire cu regim de înălţime S+P+4E+Etaj tehnic cu destinaţia de hotel, având nr. cadastral şi nr. topografic x-Cl, drept dobândit prin construire în favoarea reclamantei A. S.R.L.

Au fost obligaţi pârâţii D. şi E. să restituie reclamantei A. S.R.L. imobilul construcţie din Bucureşti, strada x nr. 28-30, clădire cu regim de înălţime S+P+4E+Etaj tehnic cu destinaţia de hotel, având nr. cadastral şi nr. topografic x-C1, precum şi la transmiterea în original a tuturor documentelor ce au stat la baza edificării imobilului construcţie anterior menţionat.

Totodată, au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească intervenientului C. suma de 66.288 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierilor din 05.09.2014 şi 02.04.2015, precum şi a sentinţei civile nr. 3802/19.12.2019, toate pronunţate în dosarul nr. x/2013, de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, au declarat apel pârâţii F., D. şi E., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea de şedinţă din 7 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri şi a dispus, din oficiu, administrarea interogatoriului intimatului-pârât G. şi a probei testimoniale privind audierea martorului J., respingând probele cu expertiză evaluare teren şi expertiză construcţii şi evaluatorie, ca nefiind utile soluţionării cauzei.

În faţa Curţii de Apel Bucureşti au fost administrate proba cu înscrisuri şi proba testimonială (declaraţia martorului J. regăsindu-se la dosar apel vol. II).

Prin încheierea nr. 76, pronunţată la 20.01.2022 în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis cererea formulată de petenţii D. şi E. privind strămutarea procesului ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 la Curtea de Apel Piteşti şi a păstrat actele îndeplinite.

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, prin încheierea de şedinţă din 3 februarie 2022, a dispus înaintarea dosarului în vederea judecării litigiului către Curtea de Apel Piteşti, unde dosarul a fost înregistrat la 07.03.2022, sub nr. x/2013.

Prin decizia civilă nr. 315/A-CONT din 28 iunie 2022, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelurile ca nefondate şi a obligat apelanţii, în solidar, să plătească intimatului C. suma de 23.552 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâtul D. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul susţine că instanţa de apel a reţinut greşit că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiul juridic al acesteia, dispoziţiile art. 25 lit. c) din Legea nr. 85/2006 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât acestea au în vedere strict situaţiile menţionate în cuprinsul lor şi nu acţiunile de drept comun.

Totodată, apreciază că instanţa de apel a reţinut greşit şi inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 41 din O.U.G. nr. 86/2006, cu motivarea că se referă la reprezentarea administratorului judiciar sau a lichidatorului în cadrul procedurii insolvenţei, în faţa judecătorului sindic, şi nu în cadrul acţiunilor de drept comun de competenţa instanţelor judecătoreşti, introduse în afara procedurii, cum este cea de faţă.

Autorul prezentei căi de atac susţine că acţiunea reclamantei pentru constatarea nulităţii actelor emise de societate prin mandatar legal, lichidatorul judiciar B.., reprezentat legal de M., este inadmisibilă prin raportare la dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 85/2006.

Astfel, arată că angajarea serviciilor de specialitate se supune aprobării comitetului creditorilor şi se achită din averea debitorului, or, în opinia recurentului, angajarea reprezentantului ar fi fost fictivă, lichidatorul judiciar nefăcând dovada achitării unui astfel de onorariu.

Pe de altă parte, arată că dispoziţiile art. 25 lit. c) din aceeaşi lege interzic lichidatorului să delege dreptul de a introduce acţiuni în anularea actelor frauduloase, teză susţinută şi de prevederile O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, respectiv art. 41 alin. (1) şi alin. (4) lit. k), alin. (5).

A mai susţinut că aceste apărări le-a făcut şi prin întâmpinarea din primă instanţă, cât şi prin memoriul de apel, însă instanţa în mod greşit ar fi trecut peste aceste apărări, în considerentele încheierii pronunţate la termenul din 05.09.2014, cu motivarea că lichidatorul judiciar şi-a însuşit cererea de chemare în judecată. Aceasta întrucât textul art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006 este de strictă interpretare, neputându-se reţine că ar fi vorba despre o însuşire a acţiunii sau despre acordarea unui mandat, cum greşit ar fi reţinut instanţa de apel.

În plus, învederează că nu se poate considera că este o acţiune exercitată de lichidatorul judiciar în temeiul Legii nr. 85/2006, pentru acte ce privesc procedura de insolvenţă, întrucât legea distinge în mod clar referitor la acţiunile de drept comun care pot fi exercitate doar în faţa instanţelor de drept comun, iar acţiunile în anularea actelor frauduloase au natura juridică şi pot fi promovate pentru cauze speciale, expres şi limitativ prevăzute de lege.

Prin urmare, în mod greşit ar fi reţinut instanţa de apel că dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 85/2006 se aplică doar în faţa judecătorului sindic.

Exprimarea acordului privind promovarea acţiunii în forma exercitată trebuia efectuată în faţa primei instanţe, personal, dacă nu a fost semnată şi parafată de lichidator, şi nu în alt dosar, în altă procedură, diferită de obiectul prezentei cauze.

Societatea reclamantă era dizolvată, în lichidare la data formulării cererii de chemare în judecată prin reprezentant convenţional, fiind reprezentată exclusiv de către lichidatorul judiciar desemnat în procedură. Prin urmare, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se manifestă prin activitatea lichidatorilor.

Învederează că O.U.G. nr. 86/2006 nu distinge între cele două situaţii, motiv pentru care lămurirea înţelesului legii se face prin interpretare şi prin extragere din principiile generale, în urma desfăşurării procedurii. În concret, arată că, atât timp cât legea interzice reprezentarea practicianului prin avocaţi în cadrul acţiunilor în anulare/nulitate pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor sau, după caz, ale acţionarilor, asociaţilor ori membrilor debitorului persoană juridică, în cauză nu se poate face distincţie între cele două situaţii, iar interdicţia legală de reprezentare operează de drept.

În privinţa considerentelor instanţei de apel referitoare la critica adusă aspectului de fond şi de formă al cererii de chemare în judecată, autorul căii de atac a recursului susţine că instanţa a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, sens în care evocă propriile argumente din memoriul de apel.

Referitor la conflictul de interese existent între avocaţii care reprezintă atât reclamanta cât şi intervenientul, recurentul apreciază că instanţa de apel ar fi făcut o interpretare greşită a normelor de drept material, dând o altă interpretare dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 51/1991.

Astfel, arată că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi din actele dosarului, rezultă că intervenientul C. a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei împotriva A. S.R.L., al cărui asociat era, pentru suma de 695.000 euro, cu care s-a şi înscris la masa credală, fiind singurul creditor.

Lichidatorul judiciar desemnat de judecătorul sindic apără interesele societăţii în raport de prevederile Legii nr. 85/2006 şi nu poate fi pe aceeaşi poziţie procesuală cu cea a creditorului şi a reprezentanţilor convenţionali ai acestuia, care au formulat atât cererea de chemare în judecată cât şi cererea de intervenţie.

Recurentul susţine că, în mod contrar celor reţinute de instanţa de apel, din capetele 17 şi 18 de cerere ar rezulta fără nicio îndoială că intervenientul urmăreşte un interes propriu, şi nu al societăţii.

În privinţa recalificării cererii de intervenţie, consideră că instanţa de apel a reţinut în mod greşit (cu privire la încheierea din 05.09.2014) şi cu interpretarea greşită a normelor de drept material, că prima instanţa ar fi apreciat că intervenientul nu solicită un drept propriu prin pronunţarea unei hotărâri în această cauză, nerezultând din cuprinsul cererii de chemare în judecată că acesta solicită obligarea pârâţilor la plata unei sume de bani sau desfiinţarea unui contract încheiat între intervenient şi pârâţi, apreciind că este o cerere de intervenţie în interesul reclamantei.

În opinia recurentului-pârât, aceste reţineri sunt în contradicţie cu art. 61 alin. (3) C. proc. civ. şi cu ignorarea capetelor 17-18 de cerere, instanţa de apel apreciind greşit că intervenientul-asociat şi unic creditor al societăţii debitoare justifică interesul de a interveni în proces.

Dintr-un alt punct de vedere, arată că, şi cu privire la timbraj decizia încalcă normele de drept material prevăzute de art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât instanţa de apel, când a reţinut că cererea de intervenţie este una accesorie cererii reclamantei, nu a avut în vedere capetele de cerere nr. x, pe care ar fi trebuit să le analizeze din punct de vedere al calificării acestora încă de la fondul cauzei şi nu în ansamblul lor.

Cu privire la considerentele instanţei de apel referitoare la inadmisibilitatea cererii de intervenţie accesorie, recurentul apreciază că instanţa de apel a dat o interpretare greşită normelor de drept material cu privire la calificarea cererii de intervenţie ca fiind accesorie, în sensul că nu poate fi reţinut termenul de prescripţie prevăzut de art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 motivat de faptul că cererea dedusă judecăţii nu vizează anularea vreunei hotărâri a adunării generale şi nu pune în discuţie legalitatea unei astfel de hotărâri.

Arată că aceeaşi instanţă a reţinut că intervenientul C. a solicitat să se constate prejudiciul cauzat prin actele frauduloase săvârşite cu nerespectarea obligaţiei stabilite prin Hotărârea AGA nr. 2 din 11.01.2007 privind luarea hotărârilor în unanimitate cu privire la modul de desfăşurare a activităţii societăţii.

Or, recurentul apreciază că, din cuprinsul acestui capăt de cerere, se poate trage concluzia că se pune în discuţie tocmai legalitatea acestei hotărâri.

O altă critică a recurentului priveşte încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 11961/21.07.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2010, care ar atrage inadmisibilitatea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut.

Recurentul consideră că, dând o altă interpretare a acestei sentinţe şi fără să ţină cont de principiile fundamentale, instanţa de apel a înlăturat în mod nelegal efectele unei hotărâri judecătoreşti care stabilea în mod irevocabil existenţa creanţei, cuantumul şi scadenţa obligaţiei de plată, creditorul şi debitorul obligaţiei, izvorul obligaţiei de plată, înlocuindu-le cu anumite declaraţii (dosar penal), încălcând dispoziţiile art. 309 din C. proc. civ., care califică ca inadmisibilă proba cu martori împotriva unui act juridic care depăşeşte 250 RON, împotriva unui act pentru care legea impunea forma scrisă, sau împotriva unui înscris ori cu privire la ce se susţine că s-ar fi convenit înainte, în timpul sau ulterior întocmirii respectivului înscris.

Precizează că hotărârea pe care pârâtul G. a opus-o reclamantei din prezenta cauză, invocând inadmisibilitatea cererii, se bucură de autoritate de lucru judecat, dovadă fiind executarea titlului de către cesionarul F., cesiune încheiată la 14.11.2014.

Totodată, recurentul face trimitere la considerente din decizia nr. 383/2012 a Curţii Constituţionale.

Cu privire la administrarea probatoriului, recurentul învederează că instanţa de apel a admis că prima instanţă a valorificat probe în afara procedurii judiciare curente, respectiv din dosarul penal în care apelanţii-pârâţi au avut calitatea de suspecţi, iar principiul nemijlocirii presupune ca probele să fie cercetate de către instanţa care pronunţă soluţia în cauză, pentru ca aceasta să le perceapă în mod direct, formându-şi convingerea în acest mod, însă a reţinut că, în cauză, nu poate fi ignorat faptul că înşişi apelanţii-pârâţi au considerat că infracţiunile pentru care s-a început urmărirea penală ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii din cauza de faţă, poziţie exprimată prin cererea de suspendare a judecăţii şi menţinută pe toată durata măsurii suspendării, cu toate consecinţele ce derivă din această manifestare de voinţă, ceea ce implică acceptarea probelor administrate în dosarul penal şi folosirea lor în prezenta cauză.

Arată că instanţa de apel a reţinut şi faptul că soluţia de clasare cu privire la infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată s-a dispus nu pentru că nu ar fi existat, ci pentru că s-a apreciat că a intervenit prescripţia răspunderii penale care, potrivit art. 16 C. proc. pen., împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, iar aspectele reţinute în cuprinsul încheierii penale definitive, care a menţinut această soluţie în baza probelor administrate în cursul urmării penale, cu privire la caracterul fictiv al contractului de împrumut, al acordului de construire şi al contractului de asociere în participaţiune nu pot fi ignorate, cu atât mai mult cu cât sunt confirmate şi din celelalte probe administrate în prezenta cauză.

Mai arată şi că, printr-o motivare contradictorie şi cu ignorarea normelor de drept material, instanţa de apel ar fi reţinut, contrar susţinerilor apelanţilor pârâţi, că, în considerarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., probele administrate în procesul penal pot fi folosite în faţa instanţei civile, în situaţia în care a fost nesoluţionată acţiunea civilă, indiferent de soluţia pronunţată pe latura penală.

Sub un prim aspect, faţă de considerentele privind prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, cât şi asupra înscrisurilor denumite acord de construire şi contract de asociere, recurenţii apreciază că hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, arată că, prin ordonanţa de clasare a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 2 Bucureşti din 07.08.2018, în dosar nr. x/2017, nu a fost constatată prescripţia răspunderii penale cu privire la infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, ci această soluţie s-a dispus pentru că nu s-au confirmat aspectele semnalate (art. 315 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. a) - fapta nu există şi b) - fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de lege.

Prin urmare, susţine că motivarea instanţei de apel este contradictorie raportat la probele la care face referire.

Mai arată că acest incident procesual a fost reţinut doar de către judecătorul de cameră preliminară, care a soluţionat plângerea împotriva procurorului din data de 30.01.2019, prin care a respins plângerea petentului ca nefondată, în dosarul nr. x/2018. În acest sens, nuanţa care se impune a fi analizată din această perspectivă se referă la momentul în care judecătorul de cameră preliminară a concluzionat în încheierea penală definitivă că nu mai poate analiza la acel moment infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, deoarece la momentul sesizării instanţei, faptele erau prescrise.

Recurentul arată că, fără a fi fost învestită cu un motiv de apel privind prescripţia, dar în scopul de a da valoare juridică unui probatoriu administrat în mod nelegal de Tribunalul Bucureşti, instanţa de apel a făcut o veritabilă analiză a încheierii penale-definitive, stabilind un alt termen de prescripţie care s-ar fi împlinit în cursul anului 2018.

Apreciază că aceeaşi argumentaţie a folosit-o instanţa de apel şi cu privire la contractul de asociere în participaţiune şi la acordul de construire, cu privire la care instanţa de apel a constatat din oficiu împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale cel mai târziu în cursul anului 2015.

Autorul căii de atac mai susţine că instanţa, în virtutea rolului activ, trebuia să constate şi incidenţa dispoziţiilor art. 155 C. pen., privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale şi să reţină întreruperea acestui termen la data de 25.07.2014.

În raport de aceste consideraţii, apreciază că instanţa de apel a dat o interpretare greşită normelor de drept material incidente, referitoare la administrarea probelor din dosarul penal şi la suspendarea cauzei ca urmare a începerii urmăririi penale faţă de apelanţii-intimaţi, cu încălcarea principiilor nemijlocirii şi contradictorialităţii.

În acest sens, învederează că au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 28 C. proc. pen. şi art. 309 C. proc. civ., prin faptul că instanţa a dat valoare de probă judiciară unor declaraţii de martori, în special a intimatului G., cu toate că art. 1191 din C. civ. de la 1865 prevede că niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă obiectul său este mai mare de 250 RON.

Nu în ultimul rând, învederează că instanţa de apel ar fi plecat de la o premisă greşită cu privire la probele administrate de către DIICOT în dosarul de urmărire penală, preluând în mod nejustificat o trimitere inexactă a primei instanţe cu privire la raportul de expertiză criminalistică grafologică efectuat extrajudiciar.

Consideră că, în cauză, cu privire la intimatul G., care a avut o poziţie procesuală oscilantă în faţa organelor de urmărire penală şi contrară celei din întâmpinarea formulată în prezentul dosar, ar fi incidente dispoziţiile art. 6 C. proc. pen., precum şi principiul in dubio pro reo.

Dintr-un alt punct de vedere, învederează că nu se poate reţine că poziţia exprimată de apelanţii-pârâţi în cererea de suspendare a judecăţii şi menţinută pe toata durata măsurii suspendării ar reprezenta manifestarea de voinţă a acestora, ceea ce ar echivala cu acceptarea probelor administrate în dosarul penal în prezenta cauză.

Pe această cale, recurentul aduce în atenţie un aspect de ordin procedural pe care instanţa de apel l-ar fi ignorat, referitor la administrarea probatoriului din dosarul penal aflat pe rolul DIICOT, respectiv faptul că, prin încheierea de şedinţă a Tribunalului Bucureşti din 23.11.2017 s-ar fi reţinut faptul că reclamanta a depus la dosar trei documente esenţiale, expertiza grafoscopică efectuată în dosarul penal, probă câştigată şi cauzei civile şi cauzei penale, prin care se constată că acest contract de împrumut este unul fictiv, întrucât semnăturile din contract sunt falsificate, unica semnătură valabilă fiind a lui D., declaraţia lui G. care recunoaşte că nu a existat niciun împrumut şi declaraţia de avere a acestuia din urmă.

Or, arată că aceste probe propuse de instanţă nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor şi nu au fost încuviinţate de instanţă.

Autorii căii de atac arată că intervenientul-accesoriu, astfel cum a fost calificat de către instanţă, nu a formulat acţiune civilă în termenul legal, aşa cum dispune art. 24 C. proc. pen. şi nu a formulat o cerere de menţinere a măsurii asiguratorii dispuse în procesul penal.

Astfel, instanţa de apel ar fi reţinut că, prin încheierea din 26.03.2019 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2018, s-a respins plângerea formulată de petentul C. împotriva ordonanţei de clasare din 07.08.2018 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 şi menţinută prin ordonanţa nr. 295/II-2/2018 a Prim-procurorului.

Cu privire la acest aspect, recurentul susţine că interpretarea pe care a dat-o instanţa de apel dispoziţiilor art. 19 şi art. 20 C. proc. pen., cu privire la faptul că acţiunea civilă a rămas nesoluţionată, ar fi neîntemeiată şi pleacă de la un raţionament juridic greşit, pentru a da valoare juridică tocmai obiectului cererii de chemare în judecată privind nulitatea absolută a actelor încheiate de părţi.

Astfel, arată că, întrucât prin încheierea din 26.03.2019 nu s-a soluţionat pe fond un proces penal, instanţa de apel ar fi invocat un raţionament greşit cu privire la acţiunea civilă în această fază procesuală.

Totodată, întrucât această încheiere nu dispune asupra măsurii asiguratorii a sechestrului judiciar, ar fi incidente dispoziţiile art. 315 alin. (2) lit. a) teza a II-a C. proc. pen., respectiva măsura sechestrului asigurator instituită cu privire la imobilele ce fac obiectul prezentului dosar fiind încetată de drept.

O altă critică a recurentului-pârât D. vizează caracterul neîntemeiat al opiniei instanţei de apel cu privire la administrarea probei testimoniale (cu martorii J. şi G.), întrucât J. s-ar afla în relaţii de duşmănie cu D., aspect cunoscut de instanţă încă de la termenul din 26.11.2015 şi reprezentând unul dintre motivele de strămutare a cauzei la Curtea de Apel Piteşti.

Totodată, susţine că, la termenul din 14.11.2019, reclamanta a renunţat la o parte din probele încuviinţate, iar pârâţii nu şi le-au însuşit. Însă, raportat la dispoziţiile art. 257 alin. (1) C. proc. civ., instanţa poate dispune administrarea din oficiu a probei la care partea a renunţat.

Cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut, recurentul apreciază că instanţa de apel a reluat acelaşi raţionament construit pe baza probelor din dosarul penal şi a celor administrate de prima instanţă, cât şi pe interogatoriul luat intimatului G., pentru a confirma cele reţinute de prima instanţă cu privire la cauza falsă, ilicită şi imorală, respectiv caracterul fictiv al contractului de împrumut.

Or, în opinia recurentului, caracterul fals al contractului de asociere în participaţiune şi al acordului de construire nu poate fi constatat doar pe baza unor probe extrajudiciare. Consideră că nu sunt probe care să dovedească caracterul fals al celor două acte, mai ales în condiţiile în care nu s-a solicitat denunţarea ca falsă a înscrisurilor, potrivit art. 304 C. proc. civ., ci această constatare a fost făcută din oficiu.

De asemenea, apreciază ca nefondată şi reţinerea instanţei de apel privind faptul că, prin încheierea judecătorului de camera preliminară, prin care s-a confirmat soluţia de clasare, s-ar fi reţinut faptul că s-a constatat că sunt false semnăturile din dreptul numelor lui J. şi K., aspect atestat şi de martorul J. audiat de instanţa de apel în prezenta cauză, care a declarat că nu a semnat niciunul dintre cele două înscrisuri, respectiv acordul de construire şi contractul de asociere în participaţiune

Astfel, consideră că simpla declaraţie subiectivă a martorului, raportat la dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., în lipsa unei expertize grafoscopice şi fără coroborarea cu alte înscrisuri, respectiv hotărârile AGA din 01.08.2005, actul de superficie nr. 491/24.02.2011, contractul de împrumut încheiat cu K., nu pot forma convingerea instanţei că înscrisurile sunt false.

Recurentul mai arată că instanţa de apel a reţinut greşit că suma de 500.000 Euro, pe care asociatul K. a împrumutat-o societăţii, era destinată exclusiv pentru proiectul imobiliar. În realitate, acesta ar fi împrumutat societatea cu 300.000 Euro, aşa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, sumă ce a fost cheltuită, în principal, pentru alte investiţii/achiziţii, în special autoturisme, iar nu pentru edificarea proiectului imobiliar - hotel.

Totodată, arată că, din raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, ar rezulta că asociatul C. a împrumutat efectiv societatea cu suma de 390.000 Euro, sumă cu care a fost stins împrumutul acordat de fostul asociat K., astfel că nu se poate reţine calitatea de investitor a intervenientului C.. În plus, precizează că, la momentul cooptării asociatului C., proiectul imobiliar avea un grad de realizare de 85%, acesta reprezentând încă un motiv pentru ca instanţa de apel, în virtutea rolului activ, să dispună administrarea unei probe cu expertiza contabilă, evaluatorie teren şi evaluatorie construcţie, pentru a se lămuri cu privire la sumele învestite de părţile aflate în asociere şi valoarea reală a investiţiei.

La 30.09.2022, pârâta E. a depus la dosar o precizare în formă autentică, prin care arată că nu înţelege să susţină recursul declarat în cauză, prin avocat N.. Totodată, a precizat că avocatul nu a avut acordul acestei părţi pentru formularea recursului.

Împotriva aceleiaşi decizii, a formulat recurs şi pârâtul F., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât prezintă soluţiile instanţelor anterioare, menţionând că decizia atacată şi sentinţa primei instanţe sunt contradictorii, întrucât, deşi ambele instanţe au reţinut că, prin ordonanţa din 18.07.2017, dată în dosar nr. x/2016 (1524D/P/2014), s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat de către suspecţii D., E., G. şi F. şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, complicitate la înşelăciune, ulterior, ambele instanţe au preluat ca temei al pretinsei relei-credinţe a recurentului susţineri din cadrul dosarului penal antecitat.

Mai arată că instanţa de apel a refuzat să examineze criticile recurentului F. referitoare la împrejurarea că recurentul este protejat de principiul securităţii juridice şi de dispoziţiile art. 859 C. proc. civ.

Recurentul a mai învederat că, pentru a reţine reaua sa credinţă, în raport de procedura de executare silită, cât şi de actul de cesiune, instanţa ar fi avut în vedere faptul că recurentul a recunoscut la interogatoriu relaţia de prietenie cu pârâtul D. şi că actul de adjudecare s-a făcut în vederea asigurării folosinţei terenului de către pârâţii D., deci în scopul fraudării intereselor reclamantei.

Autorul prezentei căi de atac reiterează faptul că a contractat în mod legal, a achitat preţul cesiunii, iar apoi al diferenţei de preţ al bunului adjudecat, a participat la o procedură publică şi legală de licitaţie, bunul putând fi cumpărat de oricine altcineva, inclusiv de intervenientul din prezenta cauză, situaţie în care instanţa de fond ar fi avut o "problemă" în a mai analiza, peste termenul legal, actul de adjudecare, în afara unei proceduri judiciare derulate în calea specială a contestaţiei la executare.

Susţine că toate aceste impedimente de ordin procesual, dar şi principial au fost rezolvate de instanţa de fond prin dovedirea relei-credinţe a recurentului bazată pe relaţia de prietenie a acestuia cu soţii D., deşi, în afară de lichidatorul judiciar, toate părţile din cauză au fost, la un moment dat, în relaţii de prietenie.

Mai arată că instanţa de apel a refuzat să examineze criticile referitoare la împrejurarea că recurentul a dovedit că a cesionat, licitat şi adjudecat cu bună-credinţă, în condiţiile legii, aspect confirmat şi de cercetările organelor penale.

În acest sens, arată că, deşi Parchetul a emis o ordonanţă de clasare, nu a considerat că s-ar impune sesizarea instanţei pentru desfiinţarea actului de adjudecare ori a contractului de cesiune, neexistând indicii că acestea nu ar fi fost întocmite legal.

Precizează că în mod greşit ambele instanţe au dat o eficienţă juridică specială declaraţiilor martorului J., persoană care se află în relaţii de duşmănie cu D. şi a cărui lipsă de credibilitate ar fi de notorietate.

În concluzie, susţine că instanţa de apel a refuzat să examineze criticile recurentului referitoare la faptul că instanţa de fond a ignorat faptul că nu a fost legal învestită, în cadrul unei proceduri de contestaţie la executare, să anuleze un act de adjudecare emis în condiţiile legii.

Totodată, în opinia sa, instanţa de apel ar fi reţinut integral considerentele primei instanţe, refuzând să analizeze argumentele de drept şi de fapt invocate de recurent în motivele de apel. Consideră că, atât la fond (încheierea din 05.09.2014), cât şi în apel (încheierea din 07.10.2021), nu a beneficiat de un proces echitabil, fiindu-i respinse toate probele solicitate, respectiv proba cu interogatoriul reclamantei, intervenientului şi a celorlalţi pârâţi, precum şi expertiza evaluatorie a terenului, fiind astfel lipsit de dreptul la apărare, drept consfinţit de art. 24 din Constituţie.

O altă critică a recurentului-pârât priveşte faptul că instanţa de apel nu numai că a respins criticile acestuia referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil în faţa primei instanţe, dar a procedat de aceeaşi manieră, respingând toate probele propuse de pârâtul F. şi însuşindu-şi raţionamentul primei instanţe.

Nu în ultimul rând, învederează că instanţa de apel a dat o interpretare nelegală ordonanţei de clasare, refuzând să constate că, în fapt, procurorul a refuzat să sesizeze instanţa penală cu o cerere de desfiinţare a contractului de cesiune de creanţă, a actului de adjudecare a bunului imobil vândut la licitaţia publică din 04.12.2012 din dosarul de executare nr. 865/2012 al BEJA I..

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din 24 octombrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, la 3 noiembrie 2023, intimata-reclamantă A. S.R.L., prin avocat, a depus la dosar punct de vedere la raport, prin care a arătat că, la fila x din Raport s-a omis împrejurarea că, în faţa Curţii de Apel Piteşti a fost administrată din oficiu şi proba cu interogatoriul pârâtului G.. De asemenea, a mai arătat că recurenţii nu au invocat şi motivul prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., însă, în eventualitatea în care ar exista o susţinere ce ar putea fi încadrată în acest motiv, solicită respingerea acesteia ca nefondată.

Prin încheierea completului de filtru din 23 ianuarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2013, au fost respinse excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursurilor, invocate de intimata-reclamantă şi de intimatul-intervenient, recursurile fiind admise în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 26 martie 2024, în vederea soluţionării acestora în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Prin recursul formulat, pârâtul D. a susţinut, într-o primă critică, nelegalitatea deciziei instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a reţinut admisibilitatea acţiunii reclamantei A. S.R.L. introduse pe calea dreptului comun, în loc să reţină incidenţa procedurii speciale pentru acest tip de acţiune, prevăzută de Legea nr. 85/2006.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că judecătorul-sindic exercită un control judecătoresc al activităţii practicianului în insolvenţă, fiind competent să soluţioneze procesele şi cererile de natură judiciară aferente acestei proceduri speciale (art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006).

Astfel, judecătorul-sindic nu are competenţa soluţionării unor cereri ori acţiuni care depăşesc sfera procedurii insolvenţei, operaţiuni care nu sunt prevăzute expres de Legea nr. 85/2006. Aşadar, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unor contracte încheiate anterior intrării în insolvenţă a reclamantei (parte contractantă), întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, nu vizează acte încheiate în legătură cu procedura insolvenţei. Totodată, aceasta nu este o acţiune în anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în perioada suspectă, specific reglementată, nefiind incidente dispoziţiile prevăzute de art. 25 lit. c) din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 79 din acelaşi act normativ.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că sfera de aplicare a procedurii speciale de anulare a actelor frauduloase, instituite prin dispoziţiile art. 25 lit. c) din Legea nr. 85/2006, vizează numai acţiunile prin care se urmăreşte anularea unor astfel acte încheiate de debitor în interiorul perioadei suspecte, adică în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii de insolvenţă, conform art. 79 din Legea nr. 85/2006.

Altfel spus, dispoziţiile evocate interzic valorificarea, pe calea dreptului comun, a remediilor prin care se tinde la anularea actului fraudulos încheiat în intervalul de timp mai sus arătat, în paralel/alternativ cu procedura insolvenţei.

Această sancţiune, însă, privită ca un fine de neprimire, trebuie analizată exclusiv prin prisma condiţiei instituite de legiuitor, respectiv aceea ca actul a cărui anulare se solicită să fi fost încheiat în interiorul perioadei suspecte, adică în intervalul celor 3 ani înainte de data deschiderii procedurii de insolvenţă.

Însă, în ipoteza în care actul a cărui anulare se solicită nu a fost încheiat în interiorul perioadei de 3 ani anteriori deschiderii procedurii, aşa cum este cazul în litigiul pendinte, nulitatea acestuia nu poate fi constatată de judecătorul-sindic.

Reţinând, aşadar, că acţiunile prevăzute la art. 25 lit. c) exercitate în condiţiile prevăzute de art. 79 din Legea nr. 85/2006 exclud o acţiune în anulare de drept comun doar în situaţia în care actul a cărui nulitate se solicită a fost încheiat în interiorul perioadei suspecte, adică în intervalul de 3 ani înainte de data deschiderii procedurii, rezultă că acţiunea în anularea unor acte încheiate în afara perioadei suspecte poate fi analizată pe calea dreptului comun.

În continuare, recurentul-pârât D. a susţinut că decizia atacată este criticabilă şi datorită faptului că dispoziţiile art. 25 lit. c) din Legea 85/2006 interzic lichidatorului să delege dreptul de a introduce acţiuni în anularea actelor frauduloase, teză susţinută şi de prevederile art. 41 alin. (1) şi alin. (4) lit. k), alin. (5) din O.U.G. nr. 86/2006.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 41 alin. (1)-(2) din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, "(1) Atribuţiile legale ale practicianului în insolvenţă, precum şi cele stabilite exclusiv în sarcina sa de judecătorul sindic în procedurile de insolvenţă nu pot fi exercitate prin reprezentare. (2) Cabinetele individuale, IPURL sau SPRL, indiferent de forma de organizare, pot fi reprezentate numai de persoane care au calitatea de practician în insolvenţă compatibil."

Din aceste dispoziţii legale, se poate concluziona că administratorul/lichidatorul judiciar nu poate acorda mandat de reprezentare, în condiţiile legii, pentru încheierea sau exercitarea unor acte juridice ori procesuale decât unei persoane care deţine calitatea de practician în insolvenţă.

Dincolo de faptul că aplicarea acestor prevederi legale este limitată la atribuţiile legale sau judiciare ale practicianului în insolvenţă în cadrul acestei proceduri speciale, iar anterior s-a stabilit că acţiunea în nulitate a fost formulată în cauză potrivit dreptului comun, iar nu în cadrul procedurii insolvenţei, trebuie observat că şi legea specială prevede posibilitatea angajării unor avocaţi sau unor persoane de specialitate (art. 25 lit. g), art. 23 din Legea nr. 85/2006).

În orice caz, critica recurentului nu poate constitui un motiv de nulitate a cererii introductive, în condiţiile în care instanţele de fond au reţinut că lichidatorul judiciar şi-a însuşit cererea de chemare în judecată.

Cât priveşte critica referitoare la pretinsa interpretare greşită a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, raportat la un pretins conflict de interese existent între avocaţii care reprezintă atât reclamanta, cât şi intervenientul, Înalta Curte reţine, în completarea argumentelor instanţei de apel, că, în cazul unei acţiuni de drept comun introdusă de către o societate aflată sub incidenţa Legii nr. 85/2006, un astfel de demers nu este afectat de efectul suspensiv de drept prevăzut de art. 36 din Legea nr. 85/2006, întrucât acţiunea în anularea contractelor este formulată de către societatea aflată în insolvenţă, în calitate de reclamantă, iar prin aceasta nu se pune problema valorificării unei creanţe împotriva societăţii insolvente, ci din contră, societatea insolventă urmăreşte valorificarea unui drept.

Totodată, împrejurarea că intervenientul din prezenta cauză a fost cel care a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei reclamantei nu îl plasează pe poziţie antagonică faţă de reclamantă, aceasta întrucât, odată deschisă procedura insolvenţei, interesul reclamantei se converteşte dintr-un interes individual (al debitorului insolvent) în unul colectiv (inclusiv al creditorilor înscrişi la masa credală) pentru protecţia tuturor creditorilor care pot beneficia sau care urmează a fi afectaţi de admiterea unei astfel de acţiuni.

Prin urmare, atâta vreme cât beneficiul obţinut în urma admiterii acţiunii în anularea respectivelor contracte profită deopotrivă reclamantei şi intervenientului, nu se poate pune problema unor interese distincte ale ambelor părţi.

Pe cale de consecinţă, nu se poate pune problema unui eventual conflict de interese între avocaţii care reprezintă cele două părţi.

Recurentul a formulat şi alte critici ce vizează calificarea/inadmisibilitatea cererii de intervenţie accesorie, timbrajul, termenul de prescripţie prevăzut de art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, critici prin care acesta urmăreşte evidenţierea unui drept propriu în persoana intervenientului.

Aceste critici vor fi înlăturate, Înalta Curte reţinând că sentinţa primei instanţe cuprinde dispoziţii privind anularea unor acte juridice şi apărarea efectivă a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor teren şi construcţie în discuţie, fără a conţine vreo dispoziţie în vederea realizării unui drept propriu al intervenientului. Chiar şi capetele 17-18 de cerere aveau ca obiect obligarea pârâtului D. la plata unor despăgubiri către reclamanta A. S.R.L., iar nu către intervenient.

Prin urmare, în mod corect cererea de intervenţie formulată de intervenientul C. a fost calificată ca o cerere de intervenţie accesorie, cu corecta aplicare a prevederilor art. 61 alin. (3) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, instanţele au făcut aplicarea corespunzătoare a normelor privind taxa judiciară de timbru din O.U.G. nr. 80/2013; în plus, critica privind incorecta timbrare a unei cereri nu poate atrage casarea hotărârii, legea prevăzând sancţiunea dării în debit în această situaţie (art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013).

Termenul de prescripţie prevăzut de art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu era aplicabil în cauză, întrucât cererea de chemare în judecată nu avea ca obiect anularea unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor societăţii reclamante.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la aspectul de fond şi de formă al cererii de chemare în judecată în care se regăseşte şi cererea de intervenţie, Înalta Curte reţine că recurentul se rezumă la a reitera argumentele formulate prin cererea de apel, pe care instanţa de apel le-a analizat, fără a aduce critici concrete în combaterea argumentelor/raţionamentului instanţei de apel.

Cât priveşte critica privând încălcarea normelor privind autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 11961/21.07.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2010, care, în opinia recurentului, atrage inadmisibilitatea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut, Înalta Curte urmează a respinge critica formulată, reţinând că, în procedura somaţiei de plată, ordonanţa pronunţată de instanţă nu are autoritate de lucru judecat.

Concluzia se desprinde din prevederile art. 7 al O.G. nr. 5/2001 (forma în vigoare la data înregistrării dosarului x/2010 – 27.09.2010) unde se arată că dacă a fost respinsă în parte sau total cererea creditorului, acesta poate introduce o cerere întemeiată pe dreptul comun, din art. 10 alin. (2) al aceleiaşi ordonanţe unde se menţionează că debitorul poate invoca apărări de fond împotriva titlului executoriu, în cadrul contestaţiei la executare (excepţie făcând doar situaţia în care a formulat o cerere în anulare în temeiul art. 8), precum şi din prevederile art. 111 alin. (1) al aceluiaşi act normativ care menţionează expres faptul că "ordonanţa privind somaţia de plată nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părţi".

În plus, în procedura somaţiei de plată, instanţa nu verifică valabilitatea actului juridic ce constituie izvorul dreptului de creanţă dedus judecăţii, iar emiterea ordonanţei de plată nu poate împiedica cercetarea pe calea unei acţiuni de drept comun a nulităţii acestui act juridic.

Printr-o altă critică, recurentul-pârât D. a susţinut că instanţa de apel a înlăturat nelegal efectele hotărârii judecătoreşti mai sus amintite care stabilea în mod irevocabil existenţa creanţei, cuantumul şi scadenţa obligaţiei de plată, creditorul şi debitorul obligaţiei şi izvorul acesteia, înlocuindu-le cu anumite declaraţii (din dosarul penal), cu încălcarea dispoziţiilor art. 309 din C. proc. civ., care califică ca inadmisibilă proba cu martori împotriva unui act juridic care depăşeşte 250 RON, împotriva unui act pentru care legea impunea forma scrisă, sau împotriva unui înscris ori cu privire la ce se susţine că s-ar fi convenit înainte, în timpul sau ulterior întocmirii respectivului înscris.

Contrar susţinerilor recurentului şi în acord cu motivarea instanţei de apel, instanţa de fond a valorificat în cadrul probei cu înscrisuri probele administrate în dosarul penal, care nu pot avea valenţă juridică de declaraţii de martori.

În altă ordine de idei, cu referire la incidenţa prevederilor art. 309 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste declaraţii se circumscriu excepţiei prevăzute de legiuitor în acelaşi articol menţionat de recurenţi, respectiv art. 309 alin. (4) pct. 5 din C. proc. civ., care indică posibilitatea administrării acestei probe când se solicită constatarea nulităţii absolute, aşa cum este şi cazul de faţă, şi aşa cum în mod corect a apreciat şi curtea de apel.

În plus, instanţele de fond şi de apel nu s-au rezumat în a-şi forma convingerea doar pe baza probelor din dosarul penal, în cauza de faţă fiind administrate şi alte probe.

De altfel, referitor la susţinerile recurentului prin care critică faptul că instanţa de apel a avut în vedere la soluţionarea cauzei probele administrate în dosarul penal, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 27 alin. (2) C. proc. pen., probele administrate în dosarul penal pot fi folosite în procesul civil.

Nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia motivarea instanţei de apel este contradictorie raportat la probele la care face referire.

Recurentul-pârât D. încearcă să acrediteze teza potrivit căreia instanţa de apel a reţinut greşit ceea ce s-a stabilit de organele de cercetare penală prin ordonanţa de clasare din 07.08.2018 în dosarul nr. x/2017 sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, susţinând că incidentul prescripţiei răspunderii penale cu privire la această infracţiune a fost reţinut doar de judecătorul de cameră preliminară, care a soluţionat plângerea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Analizând susţinerile recurentului-pârât, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a detaliat etapele pe care le-a parcurs plângerea penală formulată la data de 25.07.2014 de intervenientul C. împotriva pârâţilor D., E., G. şi F., care a format obiectul dosarului penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă ÎCCJ-DIICOT până la pronunţarea Încheierii (definitive) de cameră de consiliu din 26.03.2019 din dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Ordonanţa de clasare din 07.08.2018 (din dosarul x/2017, format în urma declinării date de Parchetul de pe lângă ÎCCJ-DIICOT prin ordonanţa din 18.07.2017) nu are relevanţa pe care recurentul i-o atribuie, în condiţiile în care aceasta a făcut obiectul plângerii înregistrate pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, soluţionată prin încheierea din 26.03.2019.

Astfel, indiferent care au fost temeiurile care au stat la baza emiterii ordonanţei de clasare din 07.08.2018 (din dosarul x/2017), prin încheierea definitivă din 26.03.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, prin care s-a soluţionat plângerea împotriva ordonanţei de clasare nr. 7103/P/2017 din 07.08.2018 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, menţinută prin Ordonanţa nr. 295/II-2/2018 din 30.01.2019 a prim-procurorului aceleiaşi unităţi de parchet, judecătorul de cameră preliminară a reţinut în esenţă că, în ceea ce priveşte infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, puse, sub diferite forme ale participaţiei penale, în sarcina intimaţilor, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că a intervenit prescripţia răspunderii penale. În acest sens, a reţinut că, în cazul contractului de împrumut încheiat între G. şi A. S.R.L., deşi caracterul fictiv al acestuia a fost probat, acest împrumut neavând loc în realitate, trebuie observat că respectivul act a fost întocmit în cursul anului 2010, potrivit declaraţiilor intimatului G., dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, termen care s-a împlinit, cel mai târziu, în cursul anului 2018. Relativ la actele intitulate "Acord de construire" şi "Contract de asociere în participaţiune", datate 04.08.2005, cu privire la care s-a constatat, de asemenea, că sunt false, semnăturile din dreptul numelor lui J. şi K., neaparţinând acestora, judecătorul de cameră preliminară a constatat că s-a împlinit, de asemenea, termenul de prescripţie a răspunderii penale, din declaraţiile martorului O. rezultând că aceste acte ar fi fost întocmite în cursul anului 2007, situaţie în care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, cel mai târziu, în cursul anului 2015.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a făcut o analiză a încheierii penale definitive, stabilind termene de prescripţie, ci a reprodus întocmai considerentele care au stat la baza pronunţării încheierii mai sus amintite, fără a face niciun fel de aprecieri personale în sensul celor arătate de recurent.

Astfel, cu toate că în privinţa infracţiunilor de fals în înscrisuri private, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că a intervenit prescripţia răspunderii penale, acesta a reţinut că a fost probat caracterul fictiv al contractului de împrumut încheiat între G. şi A. S.R.L., care, în realitate, nu a avut loc, precum şi falsul unor semnături din actele intitulate "Acord de construire" şi "Contract de asociere în participaţiune", datate 04.08.2005.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanţa a dat valoare de probă judiciară unor declaraţii de martori, cu interpretarea greşită a art. 309 C. proc. civ. şi a art. 1191 din C. civ. de la 1865, pentru aceleaşi argumente arătate în considerentele precedente.

Cât priveşte alte susţineri ale recurentului referitoare la preluarea unei trimiteri inexacte a primei instanţe cu privire la raportul de expertiză criminalistică grafologică efectuat extrajudiciar, poziţia oscilantă a intimatului G., Înalta Curte reţine că aceste aspecte nu ţin de legalitatea hotărârii atacate şi, prin urmare, nu pot face obiectul unei analize în recurs.

Cu privire la critica prin care recurentul aduce în atenţie un aspect de ordin procedural pe care, în opinia sa, instanţa de apel l-ar fi ignorat, referitor la administrarea probatoriului din dosarul penal al DIICOT, respectiv faptul că, prin încheierea de şedinţă din 23.11.2017 a Tribunalului Bucureşti, s-a reţinut faptul că reclamanta a depus la dosar trei documente esenţiale, prin care se constată că este fictiv contractul de împrumut, probe care nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor şi nu au fost încuviinţate de instanţă, Înalta Curte reţine că această încheiere, fiind una preparatorie, în temeiul art. 235 C. proc. civ., trebuia atacată odată cu fondul.

Prin urmare, neatacând această încheiere odată cu fondul, criticarea acesteia pentru prima dată în recurs este inadmisibilă, având în vedere prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Cât priveşte pretinsul raţionament greşit al instanţei de apel cu privire la faptul că acţiunea civilă a rămas nesoluţionată, cu toate că, prin încheierea din 26.03.2019, nu s-a soluţionat pe fond un proces penal, Înalta Curte reţine că, atâta vreme cât persoana vătămată, în speţă, intervenientul accesoriu, s-a constituit parte civilă, nu are relevanţă că latura penală a fost soluţionată prin clasarea dispusă de procuror, ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

Printr-o altă critică, recurentul-pârât îşi exprimă dezacordul cu privire la opinia instanţei de apel prin care aceasta justifică respingerea unor susţineri ale apelanţilor-pârâţi pe baza declaraţiei martorului J., recurentul arătând că instanţa avea cunoştinţă că martorul J. era în relaţii de duşmănie cu recurentul-pârât D..

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că, deşi art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prevede că nu pot fi ascultate ca martori persoanele aflate în duşmănie cu vreuna dintre părţi, această condiţie de admisibilitate a probei testimoniale trebuie invocată în faţa instanţei de fond, care este suverană în a aprecia asupra pretinsei relaţii de duşmănie ca stare de fapt. Critica constatării acestei împrejurări de fapt reprezintă un aspect de netemeinicie, iar nu de nelegalitate care să poată fi cenzurat în recurs.

În plus, recurentul nu a demonstrat că declaraţia martorului J. a fost esenţial determinantă în cauză, astfel încât în lipsa acesteia soluţia ar fi fost fundamental diferită.

Cât priveşte susţinerea recurentului cu privire la faptul că, deşi la termenul din 14.11.2019, reclamanta a renunţat la o parte din probele încuviinţate, instanţa, raportat la art. 257 alin. (1) C. proc. civ., poate dispune administrarea din oficiu a probei la care partea a renunţat, Înalta Curte reţine că dispoziţia din acest articol este o expresie a libertăţii procesuale a părţilor, subsumată principiului disponibilităţii, care le permite să renunţe la probele propuse. Astfel, dacă o parte renunţă la o probă, cealaltă parte are posibilitatea de a se folosi de acea probă. Însă, în caz că cealaltă parte nu îşi însuşeşte proba, instanţa poate decide să o administreze din oficiu. Fiind o facultate a instanţei (şi nu o obligaţie), recurentul nu poate critica faptul că instanţa nu a dispus din oficiu administrarea probei la care s-a renunţat, instanţa de fond/apel fiind suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora.

Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât D. susţine, în esenţă, că nu poate fi constatat doar pe baza unor probe extrajudiciare caracterul fals al contractului de asociere în participaţiune şi al acordului de construire, considerând, totodată, că nu sunt probe care să dovedească caracterul fals al celor două acte.

Şi această critică adusă materialului probator administrat în cauză excedează cenzurii instanţei de recurs, întrucât în această etapă procesuală nu se poate reevalua materialul probator, aspect ce ţine de temeinicia hotărârii, iar nu de legalitatea acesteia.

Conchizând asupra recursului formulat de pârâtul D., Înalta Curte reţine că toate considerentele reţinute mai sus converg spre soluţia de respingere a recursului ca nefondat.

2. Cu privire la recursul declarat de recurentul-pârât F., Înalta Curte reţine că, printr-o primă critică, recurentul susţine un pretins caracter contradictoriu al hotărârii atacate, motivat de faptul că, deşi ambele instanţe au reţinut că, prin ordonanţa din 18.07.2017, dată în dosarul nr. x/2016 (1524D/P/2014), s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire a unui grup organizat de către suspecţii D., E., G. şi F. şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, complicitate la înşelăciune, ulterior, ambele instanţe au preluat ca temei al pretinsei relei-credinţe a recurentului susţineri din cadrul dosarului penal antecitat.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că, prin ordonanţa din 18.07.2017 dată de Parchetul de pe lângă ÎCCJ – DIICOT, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, complicitate la înşelăciune, în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 2 Bucureşti.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, printre infracţiunile cu privire la care s-a dispus declinarea se regăsesc două infracţiuni presupus a fi săvârşite de însuşi recurentul din prezenta cauză, astfel încât acesta nu poate susţine cu temei că nu a făcut obiectul unei cercetări penale, chiar dacă, în cele din urmă, prin încheierea (definitivă) din 26.03.2019, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, în ceea ce priveşte infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, puse, sub diferite forme ale participaţiei penale, în sarcina intimaţilor (inclusiv a recurentului din prezenta cauză), a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Cât priveşte aprecierea conduitei recurentului în încheierea actului de cesiune şi a actului de adjudecare, Înalta Curte reţine că aceasta este o chestiune de temeinicie, ce a fost stabilită de judecătorul cauzei în urma evaluării probatoriului şi nu poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

Totodată, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a refuzat să examineze criticile sale referitoare la faptul că este protejat de principiul securităţii juridice şi de dispoziţiile art. 859 C. proc. civ.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că instanţa are obligaţia de a motiva decizia, dar nu prin analizarea detaliată a fiecărui argument în parte, ci prin expunerea logică a soluţiei şi a raţionamentului care a condus la aceasta.

Aşadar, hotărârea trebuie să ofere motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi să explice soluţia dată, chiar dacă nu analizează fiecare aspect prezentat de părţi.

Înalta Curte reţine că, în considerarea datei actului de adjudecare (4 decembrie 2012), recurentul-pârât nu poate invoca dispoziţiile art. 859 din C. proc. civ. – aprobat prin Legea nr. 134/2010, care a intrat în vigoare la 15 februarie 2013, norma de drept material pretins încălcată nefiind aplicabilă actului juridic dedus judecăţii.

Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel a refuzat să examineze criticile recurentului referitoare la faptul că instanţa de fond a ignorat faptul că nu a fost legal învestită, în cadrul unei proceduri de contestaţie la executare, să anuleze un act de adjudecare emis în condiţiile legii, Înalta Curte reţine că, în contextul constatării nulităţii absolute de către instanţa de judecată a contractului de împrumut, în temeiul principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, conform căruia anularea actului juridic iniţial atrage nulitatea actelor juridice subsecvente, datorită legăturii lor juridice, contractul de cesiune şi actul de adjudecare, fiind subsecvente şi direct influenţate de acesta, urmează soarta actului juridic principal. Nulitatea actului de adjudecare nu a fost determinată de o cauză specifică procedurii de executare silită, pentru a fi limitată la calea contestaţiei la executare.

Cât priveşte critica recurentului, potrivit căreia, atât la fond, cât şi în apel (încheierea din 07.10.2021), nu a beneficiat de un proces echitabil, întrucât i-au fost respinse toate probele solicitate, fiind, astfel, lipsit, de dreptul la apărare, Înalta Curte reţine că, în speţă, având în vedere că dosarul a fost strămutat (prin încheierea nr. 76/20.01.2022 a instanţei supreme, pronunţată în dosarul nr. x/2021) de la Curtea de Apel Bucureşti, fiind menţinute actele de procedură întocmite până la data pronunţării asupra cererii de strămutare, încheierea din 07 octombrie 2021 prin care s-a discutat probatoriul în faţa Curţii de Apel Bucureşti a fost menţinută ca toate celelalte acte de procedură efectuate până la pronunţarea încheierii de strămutare, astfel încât, probatoriul fusese deja discutat în faţa instanţei de apel de la care s-a strămutat procesul.

Cum actele îndeplinite de către această din urmă instanţă au fost păstrate prin încheierea nr. 76/20.01.2022 a instanţei supreme, iar Curtea de Apel Piteşti a apreciat că nu există motive pentru revenirea asupra probelor încuviinţate, Înalta Curte va respinge critica recurentului, care, de altfel, nici nu a indicat ce normă procedurală a fost încălcată.

Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel a dat o interpretare nelegală ordonanţei de clasare, refuzând să constate că, în fapt, procurorul nu a sesizat instanţa penală cu o cerere de desfiinţare a contractului de cesiune de creanţă, a actului de adjudecare a bunului imobil vândut la licitaţia publică din 04.12.2012 din dosarul de executare nr. 865/2012 al BEJA I., Înalta Curte o va înlătura ca lipsită de relevanţă, întrucât formularea de către partea interesată a unei acţiuni civile în declararea nulităţii absolute a unor acte juridice nu depinde de actul procesual al procurorului de a cere instanţei desfiinţarea actului în cazul soluţionării laturii penale printr-o soluţie de netrimitere în judecată.

Constatând, aşadar, că nu pot fi reţinute motivele de nelegalitate invocate de recurenţii-pârâţi D. şi F., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate împotriva deciziei nr. 315/A-CONT din 28 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-pârâţi D. şi F. împotriva deciziei nr. 315/A-CONT din 28 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2024.