Civil liability of principal for agent’s tortious act under Art. 1373 Civil Code; absence of subordination relationship bars vicarious liability

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 16.03.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B., Compania Apă Braşov S.A., C. Sucursala Cluj Napoca şi D., în calitate de pârât solidar cu B.A.A.R., solicitând să se dispună:

- obligarea pârâţilor la plata daunelor morale şi materiale pentru prejudiciul suferit de reclamant, după cum urmează:

i) daune morale în sumă de 100.000 de Euro, echivalent în RON la data plăţii efective, potrivit art. 1391 alin. (1) C. civ., după cum urmează:

• 50.000 euro astfel cum rezultă din sentinţa penală nr. 184/12.10.2018 pronunţată de Judecătoria Rupea, rămasă definitivă prin decizia nr: 439/29.05.2019 a Curţii de Apel Braşov;

• 50.000 euro prejudiciu moral datorat de la pronunţarea definitivă a hotărârii penale, decizia nr. 439/29.05.2019 a Curţii de Apel Braşov, şi în continuare ca prejudiciu moral previzibil şi viitor;

ii) cu titlu principal:

- daune materiale certe şi actuale, potrivit art. 1376 alin. (1) şi (2), teza a II-a, 1.385 alin. (1), (3) C. civ., în valoare totală de 387.600 Euro, ţinând cont de salariul pe care l-ar fi obţinut potrivit ofertei de muncă, cu următoarele componente:

• Pentru anul 2012, septembrie - decembrie suma de 15.200 Euro;

• Pentru anii 2013 - 2019 suma de 45.600 Euro pentru fiecare an, total suma de 319.200 Euro;

• Pentru anul 2020, ianuarie- decembrie suma de 41.800 Euro;

• Pentru anul 2021 ianuarie - februarie suma de 7.600 Euro.

- daune materiale constând în prejudiciul neîndoielnic şi viitor, în temeiul art. 1376 alin. (1) şi (2), art. 1385 alin. (1)-(4) C. civ., constând în plata în continuare, lunar, începând cu luna noiembrie 2020, a prestaţiei periodice lunare în sumă de 3,800,00 Euro venituri nerealizate potrivit ofertei de muncă pe care a primit-o de la angajator.

iii) cu titlu subsidiar:

- daune materiale certe şi actuale, potrivit art. 1376 alin. (1) şi (2), teza a II-a, 1.385 alin. (1), (3) C. civ., în valoare totală de 68.900 Euro, după cum urmează:

a. 18.408 euro, reprezentând veniturile nerealizate în anul 2017 (constituie salariul minim pe economie în anul 2017 din Germania, unde se află domiciliul reclamantului, astfel cum sunt calculate oficial de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale din Germania - 8,84 euro/ora, 1534 euro/lună),

b. 14.961,20 euro, reprezentând veniturile nerealizate în anul 2018 (constituie salariul minim pe economie în anul 2018 din Germania, unde se află domiciliul reclamantului, astfel cum sunt calculate oficial de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale din Germania - 8,84 euro/ora, 1534 euro/lună), din care au fost scăzute ajutoarele sociale lunare,

c. 16.078,80 euro, reprezentând veniturile nerealizate în anul 2019 (constituie salariul minim pe economie în 2019 din Germania, unde se află domiciliul reclamantului, astfel cum sunt calculate oficial de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale din Germania - 9,19 euro/oră, 1593 euro lunar), din care au fost scăzute ajutoarele sociale lunare,

d. 19.452 euro, reprezentând veniturile nerealizate în anul 2020, până în luna decembrie inclusiv (constituie salariul minim pe economie în anul 2020 din Germania, unde se află domiciliul reclamantului, astfel cum sunt calculate oficial de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale din Germania - 9,35 euro/ora, 1.621/lunar) din care au fost scăzute ajutoarele sociale lunare;

- daune materiale constând în prejudiciul neîndoielnic şi viitor potrivit 1376 alin. (1) şi (2), art. 1.385 alin. (1)-(4) C. civ., începând:

• cu luna septembrie - decembrie 2020 pentru suma de 6.484 euro (9,35 euro/oră conform valorii salariului minim pe economie în anul 2020 comunicat oficial de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale din Germania);

• şi în continuare, începând cu luna ianuarie 2021, în prestaţii periodice anuale, veniturile nerealizate reprezentate de valoarea salariului minim pe economie, astfel cum este comunicat oficial de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale din Germania;

iv) penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi aplicate sumelor cuvenite reclamantului cu titlu de despăgubiri morale şi materiale, calculate începând cu data de 21 octombrie 2020, adică data notificării cererii de despăgubiri către pârâţi anterior formulării prezentei acţiuni introductive de instanţă şi până la data efectivă a plăţii;

v) cheltuielile de judecată suportate de reclamant, în cuantum de 1.000 RON, onorariu avocaţial;

vi) cu cheltuieli de judecată în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

La data de 17.09.2021, reclamantul a formulat cerere de modificare a cererii iniţiale de chemare în judecată prin care a solicitat instanţei să admită fie capătul de cerere principal referitor la daunele materiale - respectiv punctul (1) ii) - fie, în măsura în care se va respinge acest capăt să admită capătul de cerere subsidiar, astfel cum el a fost formulat prin cererea iniţială - respectiv punctul (1) iii).

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin încheierea din 5 decembrie 2022, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor B., Compania Apă Braşov S.A. şi C. Sucursala Cluj Napoca.

Prin sentinţa civilă nr. 1881 din data de 05 iulie 2024 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată modificată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul D., ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva sentinţe civile nr. 1881 din 05.07.2024 şi a încheierii din 05.12.2022 a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 502 din 24 martie 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de către apelantul-reclamant A. în contradictoriu cu intimatele-pârâte B., Compania Apă Braşov S.A., C. Sucursala Cluj Napoca şi intimatul intervenient D. împotriva încheierii din 05.12.2022 şi sentinţei civile nr. 1881/05 iulie 2024 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021. A anulat încheierea şi sentinţa apelate şi rejudecând, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei de interes în invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor B., Compania Apă Braşov S.A., C. Sucursala Cluj Napoca, ca neîntemeiată. Totodată, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele B., Compania Apă Braşov S.A., C. Sucursala Cluj Napoca, ca neîntemeiată.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs principal reclamantul A., iar pârâta B. a declarat recurs incident.

Recurentul reclamant A. a solicitat admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 502/A/24.03.2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, casarea în parte a deciziei recurate şi în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, invocând, în drept, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că înţelege să critice decizia atacată prin prisma faptului că nu au fost reţinute în considerente apărările formulate şi nu au fost analizate în sensul admiterii sau respingerii de către instanţa de apel, susţinerile acestuia, fiind astfel încălcate art. 425 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a făcut o apreciere greşită asupra prejudiciului, în sensul inexistenţei unui prejudiciu nou, dezvoltând în mod amplu argumente privind prejudiciul material şi moral produs acestuia, ca urmare a vătămării corporale suferite în accidentul rutier din data de 21.09.2012.

Hotărârea instanţei de apel a fost apreciată de către recurent ca fiind sumar motivată, fiind analizate superfluu apărările acestuia, materialul probator administrat în cauză, instanţa nefăcând referire, în motivare, la toate capetele de cerere cu care a fost investită, fiind astfel încălcate şi dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

De asemenea, a susţinut că a fost încălcat standardul de motivare al unei hotărâri judecătoreşti, motivarea fiind una generică şi lapidară, constând într-o serie de consideraţii şi aspecte pur teoretice, fără să se analizeze în concret materialul probator administrat în cauză.

Respingerea nemotivată a susţinerilor părţilor echivalează şi cu încălcarea dreptului la apărare al acestora şi încalcă totodată art. 6 paragraful 1 din CEDO, obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituind o condiţie a unui proces echitabil.

Cu referire la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a reţinut statuările sentinţei penale nr. 184/12.10.2018 pronunţate de Judecătoria Rupea ca având efect pozitiv al puterii de lucru judecat în raport cu litigiul de faţă, în speţă nefiind îndeplinite condiţiile art. 431 C. proc. civ.

Recurentul a reiterat situaţia de fapt şi soluţia dispusă în cauza penală, cu privire la vinovăţia intimatelor Compania de Apă Braşov şi C. Sucursala Cluj Napoca, arătând că sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 şi următoarele, precum şi ale art. 1473 C. civ.

În ceea ce priveşte recurenta pârâtă B. a arătat că răspunderea acesteia este antrenată în temeiul contractului de asigurare încheiat cu celelalte două intimate, respectiv poliţa de asigurare nr. CM x. A indicat recurentul dispoziţiile art. 2199 alin. (1) C. civ. şi Legea nr. 132/1995 susţinând că nu poate fi reţinut efectul puterii de lucru judecat şi exonerate, în acest fel, pârâtele de răspunderile civile ce le incumbă potrivit legii.

Recurenta pârâtă B., prin recursul incident declarat a solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivare, recurenta B. a invocat încălcarea art. 36 C. proc. civ., raportat la art. 1373 C. civ., motiv de recurs subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 sau pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut recurenta pârâtă că instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, fără a efectua o verificare efectivă a identităţii dintre subiectul pasiv al raportului juridic litigios şi persoanele chemate în judecată în calitate de pârâţi, în conformitate cu dispoziţiile art. 36 C. proc. civ.

Pentru a dispune respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a persoanelor chemate în judecată în calitate de pârâţi, Compania de Apă Braşov, C. - Sucursala Cluj Napoca şi B., instanţa de apel a reţinut că răspunderea civilă delictuală nu permitea stabilirea calităţii procesuale decât prin analiza fondului, cererea introductivă fiind actul care conferă părţilor legitimitate procesuală activă/pasivă.

Recurenta a subliniat că instanţa de apel nu putea reţine, exclusiv prin prisma afirmaţiilor reclamantului, calitatea procesuală pasivă a părţilor, fiind obligatorie verificarea premisei existenţei raportului de prepuşenie dintre persoana care a săvârşit fapta şi societăţile despre care se afirmă că ar fi exercitat direct supravegherea şi controlul activităţii acesteia.

Pornind de la imperativul verificării legitimării procesuale pasive a celor chemaţi în judecată şi specificul răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, se impunea, în opinia recurentei B., ca instanţa să verifice, prioritar, dacă între numitul D. şi pârâţii Compania de Apă Braşov, respectiv C. Sucursala Cluj Napoca, exista un act sau dispoziţie legală care să fundamenteze premisa răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Astfel, verificarea prealabilă ar fi relevat că instanţa penală a stabilit cu putere de lucru judecat că singura persoană responsabilă de producerea accidentului a fost D. şi că nu există o dispoziţie legală sau contractuală care să stabilească o răspundere solidară a societăţilor care au contractat execuţia lucrărilor; contractul de subantrepriză nr. x din 17.08.2021 a fost încheiat cu alte societăţi decât cele chemate în judecată, pârâtele din prezenta cauză nefiind parte în acel contract, deci neputând avea angajată răspunderea în baza acestuia. De asemenea, între numitul D. şi Compania de Apă Braşov, respectiv C. nu exista niciun fel de contract, deci nu s-ar putea reţine că acestea ar fi avut un temei în baza căruia să exercite direcţia, supravegherea şi controlul asupra activităţii desfăşurate de D..

În temeiul art. 36 C. proc. civ., instanţa de apel ar fi trebuit să procedeze la efectuarea acestei minime analize a contextului juridic şi raporturilor juridice dintre părţi, considerentul potrivit căruia verificarea presupune analiza fondului cauzei reprezentând o greşită aplicare a regulilor de procedură privind calitatea procesuală pasivă.

Un al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă B. se referă la încălcarea art. 2528 C. civ., hotărârea fiind totodată fundamentată pe considerente contradictorii, motiv de recurs apreciat a se încadra dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 6 C. proc. civ.

A susţinut recurenta nelegalitatea hotărârii faţă de faptul că instanţa de apel a dispus respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune fără a stabili momentul de la care începe să curgă termenul stabilit ca fiind incident în cauză, în conformitate cu art. 2528 C. civ.

De asemenea, a apreciat hotărârea ca fiind nelegală şi pentru că motivarea respingerii excepţiei cuprinde un raţionament fundamentat pe considerente contradictorii.

În speţă, cu ocazia soluţionării excepţiei invocate de pârâta B., Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că termenul de prescripţie incident în cauză este de 5 ani, că nu a intervenit întreruperea prescripţiei, iar prejudiciul reclamat este unul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta penală.

Cu toate acestea, în cuprinsul hotărârii atacate nu se regăseşte o analiză a momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie, motiv pentru care a apreciat raţionamentul instanţei de apel ca fiind incomplet, întrucât incertitudinea momentului scadenţei obligaţiei de reparare a prejudiciului conduce la imposibilitatea aplicării dispoziţiilor legale privind prescripţia.

Prin urmare, analiza momentului de la care începe să curgă prescripţia nu poate fi eludată prin invocarea noutăţii prejudiciului, instanţa fiind ţinută, ori de câte ori pârâtul invocă dispoziţiile art. 2528 C. civ., să analizeze toate aspectele necesare soluţionării şi să verifice dacă susţinerile reclamantului au sau nu corespondent în realitatea juridică dedusă judecăţii.

Concluzionând, a solicitat să se constate că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 2528 C. civ., iar hotărârea recurată cuprinde o motivare contradictorie a soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, situaţie care impune casarea deciziei atacate din perspectiva soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta pârâtă B., prin întâmpinarea formulată a solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursului în ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar pe fondul cererii, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Intimata Compania de Apă Braşov, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea deciziei civile nr. 502/2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ca fiind legală şi temeinică.

Recurentul reclamant A., prin întâmpinarea formulată la recursul incident declarat de B. a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 22.05.2025 şi a fost repartizat aleatoriu Completului nr. 3, astfel cum reiese din fişa Ecris.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 20.10.2025, s-a fixat termen de judecată la data de 22.01.2026, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 22.01.2026, după dezbateri contradictorii, instanţa a respins excepţiile de nulitate ale recursului şi a reţinut cauza în pronunţare asupra recursurilor declarate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul principal declarat de recurentul reclamant A. şi recursul incident declarat de recurenta pârâtă B. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite. Astfel, recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu i-a examinat toate argumentele pe care le-a formulat şi că nu există un raţionament logico-juridic care să justifice respingerea fiecărui capăt de cerere în parte. Potrivit autorului căii de atac, motivarea deciziei atacate este generică şi lapidară, constând în considerente pur ipotetice, fără o analiză concretă a probatoriului administrat, ceea ce contravine prevederilor art. 13 alin. (3) şi art. 22 C. proc. civ., precum şi dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Din acest motiv, reia toate argumentele formulate în etapele procesuale anterioare, referitoare la existenţa şi întinderea prejudiciului material şi moral ce i-a fost cauzat prin vătămare corporală în accidentul rutier din 21 februarie 2012, precum şi relative la caracterul de noutate al acestuia, în sensul neacoperirii pagubei prin constituirea de parte civilă în cadrul procesului penal.

Instanţa de recurs constată că decizia atacată nu încalcă standardul de motivare al hotărârilor judecătoreşti, întrucât cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată în cauză, arătându-se motivele pentru care pretenţiile reclamantului-apelant trebuie înlăturate.

Instanţa de prim control judiciar nu era chemată să analizeze întinderea prejudiciului cauzat reclamantului şi caracterul nerecuperat al acestuia prin admiterea acţiunii civile în cadrul procesului penal, câtă vreme a reţinut că pârâtele din prezenta cauză nu sunt persoane obligate să repare paguba cauzată prin fapta altuia.

Corect a reţinut instanţa de apel că numitul D. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 184/2018 a Judecătoriei Rupea, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 439/2019 a Curţii de Apel Braşov, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, constând în nesemnalizarea corespunzătoare a lucrărilor efectuate pe carosabil. Prin această hotărâre penală s-a admis acţiunea civilă împotriva inculpatului, acesta fiind obligat să repere prejudiciul moral cauzat reclamantului din prezenta cauză.

Prin cererea ce face obiectul prezentului dosar, reclamantul a solicitat extinderea răspunderii civile delictuale împotriva beneficiarului lucrărilor nesemnalizate corespunzător (Compania Apă Braşov S.A.), a antreprenorului general al lucrărilor de achiziţie publică (C., lider al asocierii care a câştigat licitaţia) şi împotriva asigurătorului de răspundere civilă al constructorului, respectiv pârâta B.. Cauza juridică a acţiunii a constat în răspunderea comitenţilor pentru prepuşi, prevăzute de art. 1373 alin. (1) şi (2) C. civ.

În acest context, instanţele devolutive au fost chemate să verifice dacă, într-adevăr, pârâtele beneficiar al lucrărilor şi antreprenorul general al acestora au raporturi de prepuşenie cu intervenientul forţat D.. Altfel spus, ceea ce trebuia stabilit, cu prioritate, era faptul că pârâtele, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, au exercitat direcţia, supravegherea şi controlul asupra intervenientului, care, la rândul său, a îndeplinit anumite funcţii sau însărcinări în interesul acestor comitenţi.

Statuând că persoana condamnată penal nu a acţionat sub autoritatea şi în interesul comitenţilor şi cu mijloacele furnizate de ei, că aceştia din urmă nu au exercitat direcţia, supravegherea sau controlul prepusului, instanţa de apel nu avea obligaţia să mai verifice dacă prejudiciile de natură materială şi morală descrise de reclamant îşi au originea în accidentul rutier din data de 21 septembrie 2012 sau caracterul continuu şi nerecuperat încă al acestor prejudicii.

Altfel spus, nu poate fi criticată decizia instanţei de apel sub aspectul nemotivării, în sensul că nu a analizat toate aspectele relevante invocate de reclamant, relative la existenţa şi întinderea prejudiciului prin raportare la fiecare capăt de cerere, câtă vreme acestea erau aspecte subsidiare. În condiţiile în care s-a stabilit că nu poate fi atrasă răspunderea primelor două pârâte, acestea neavând calitatea de comitenţi în raport cu intervenientul forţat, era vădit inutilă verificarea existenţei prejudiciului şi eventuala cuantificare a daunelor pretinse pentru acoperirea acestuia.

Aşadar, decizia atacată cuprinde raţionamentul logico-juridic care fundamentează soluţia şi corespunde standardului de motivare al hotărârilor judecătoreşti, ce rezultă din prevederile art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., precum şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în conturarea noţiunii de proces echitabil, conform art. 6 din Convenţie.

În consecinţă, constată că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa reţine că nici criticile încadrate de recurentul-reclamant în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material) nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, s-a susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al aspectelor statuate prin sentinţa penală nr. 184 din 12 octombrie 2018 a Judecătoriei Rupea, întrucât în cauză nu erau incidente prevederile art. 431 C. proc. civ.. S-a relevat că, chiar şi în ipoteza în care s-a stabilit vinovăţia penală pentru nesemnalizarea lucrărilor, ce a condus în mod direct la accidentul rutier în sarcina intervenientului forţat, acest fapt nu excludea răspunderea civilă a celor două intimate (antreprenor general şi beneficiar al lucrărilor) pentru nesupravegherea lucrărilor.

În consecinţă, apreciază recurentul că au fost greşit aplicate prevederile art. 1349 şi următoarele C. civ., precum şi ale art. 1473 C. civ., nereţinându-se îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a comitenţilor pentru prepus. Totodată, în privinţa pârâtei asigurator, a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 2199 C. civ. şi ale art. 9 din Legea nr. 136/1995.

Reţine că, potrivit art. 1365 C. civ., instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

În speţă, însă, există o hotărâre de condamnare a intervenientului forţat pentru fapta infracţională săvârşită de acesta, ce a avut drept consecinţă producerea unui prejudiciu reclamantului, acoperit prin admiterea acţiunii civile alăturate procesului penal. Or, potrivit art. 27 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

De altfel, prin cererea de faţă nu se neagă existenţa răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a intervenientului forţat, ci se invocă existenţa unui raport de prepuşenie între persoana condamnată penal şi primele două intimate-pârâte (beneficiar al lucrărilor şi antreprenor general). În principiu, instanţa civilă ar fi putut să analizeze răspunderea comitenţilor, angajată independent de culpabilitatea lor, dacă victima ar fi dovedit existenţa unui prejudiciu cauzat de prepus, în legătură cu funcţiile ce i-au fost încredinţate, cu condiţia ca acest raport de prepuşenie să nu fi făcut obiectul analizei instanţei penale.

Soluţionând acţiunea civilă în cadrul dosarului penal, instanţa a reţinut, cu putere de lucru judecat, că nu au calitatea de părţi responsabile civilmente S.C. E., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L.. Trebuie precizat că această din urmă societate era cea care a încheiat contractul de subantrepriză cu unul din membrii asocierii - antreprenor general, respectiv cu E.. Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, cele statuate de instanţa penală, referitor la inexistenţa vreunei convenţii sau temei legal care să atragă răspunderea solidară între inculpat şi pretinşii comitenţi au putere de lucru judecat în raport cu prezenta cauză.

În condiţiile în care s-a statuat că nu există vreun raport de prepuşenie între autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu şi societatea al cărei administrator era la data efectuării lucrărilor (G. S.R.L.) şi nici între această societate şi cea cu care a încheiat contractul de subantrepriză (S.C. E. - membră a asocierii care a câştigat licitaţia, dar societate distinctă de liderul asocierii, chemat în judecată în prezenta cauză), acest aspect nu poate fi ignorat de instanţa civilă învestită în cauza de faţă.

În esenţă, între persoana condamnată penal, în sarcina căreia s-a reţinut săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu şi intimatele-pârâte, nu există nici un raport contractual. De asemenea, reclamantul nu a indicat nicio normă legală care să atragă răspunderea beneficiarului unei lucrări sau a antreprenorului general pentru prejudiciul cauzat de administratorul unei societăţi (subantreprenor), respectiv care să stabilească că îşi desfăşoară activitatea sub direcţia, îndrumarea şi controlul pretinşilor comitenţi. Avem în vedere că raportul de prepuşenie este stabilit în virtutea unui contract sau în temeiul legii, că activitatea comitentului trebuie să constea în exercitarea direcţiei, supravegherii şi controlului prepusului în îndeplinirea de către acesta din urmă a funcţiilor şi însărcinărilor, în interesul său sau al altora.

De altfel, criticile recurentului nici nu relevă modalitatea în care au fost încălcate normele legale indicate, cu titlu generic, în motivele de recurs, ci s-au limitat la a indica existenţa unor contracte încheiate între pârâtele din prezenta cauză (de antrepriză generală) şi între societatea administrată de intervenientul forţat şi o terţă societate, neatrasă în prezentul proces (de subantrepriză), contracte în care pretinsul prepus nu are calitatea de parte.

Este inutil a mai analiza pretinsa greşită aplicare a prevederilor art. 2199 alin. (1) C. civ. sau a art. 9 din Legea nr. 136/1995, câtă vreme asiguratorul de răspundere civilă răspunde numai în măsura în care poate fi atrasă răspunderea civilă a asiguratului. Or, aşa cum s-a mai arătat, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Pentru considerentele reţinute potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul principal declarat de reclamant, ca nefondat.

Cât priveşte recursul incident declarat de pârâta B., constată că şi acesta este nefondat, pentru motivele ce succed.

Pârâta a invocat că, soluţionând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 2528 C. civ. şi a fundamentat soluţia dată excepţiei pe considerente contradictorii. Şi-a subscris aceste critici motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 6 C. proc. civ.

În ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 2528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora dreptul material la acţiune în repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei fapte ilicite curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a stabilit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie. Pentru a analiza acest element esenţial, instanţa de prim control judiciar ar fi trebuit, în opinia autoarei căii de atac, să pună în vedere reclamantului să indice aspectele care să conducă la stabilirea noutăţii prejudiciului ce se cere a fi reparat şi să verifice susţinerile acestuia.

Din dezvoltarea acestor critici formulate de pârâtă, instanţa de recurs reţine că, în realitate, nu se arată în ce a constat greşita aplicare a normei de drept material invocate, ci se susţine insuficienta motivare a soluţiei date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. Ca atare, aceste aspecte vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecinţă, reţine că decizia atacată cuprinde raţionamentul logico-juridic care a condus la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie invocată prin întâmpinare de pârâta B., în faţa instanţei de fond. Potrivit autoarei excepţiei, termenul de prescripţie este de 3 ani şi a început să curgă din anul 2016 (data constituirii de parte civilă a reclamantului în procesul penal, când ar fi trebuit să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de producerea acesteia).

Răspunzând acestor argumente ale pârâtei, în etapa apelului, întrucât, în faţa primei instanţe, excepţia rămăsese nesoluţionată, ca urmare a admiterii, cu prioritate, a unei alte excepţii, instanţa a statuat asupra principalelor repere care conduc la respingerea acestui mijloc de apărare.

Astfel, a stabilit că dreptului la acţiunea în răspundere civilă i se aplică termenul de prescripţie a răspunderii penale, în condiţiile art. 1394 C. civ., întrucât despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, anume de 5 ani. De asemenea, a apreciat că prejudiciul pretins neacoperit are caracter de continuitate, în sensul prevederilor art. 1386 alin. (3) C. civ., astfel că despăgubirea iniţial acordată va putea fi sporită, în măsura în care prejudiciul s-a mărit.

Prin urmare, în aplicarea prevederilor art. 2528 alin. (1) C. civ., în mod corect a statuat instanţa de apel că, în cazul în care fapta ilicită dă naştere mai multor pagube succesive, atunci termenul de prescripţie începe să curgă de la data când victima a cunoscut efectiv sau trebuia să cunoască realizarea fiecărei eventualităţi. Faţă de natura despăgubirilor solicitate, respectiv pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă, este excesiv ca recurenta să pretindă instanţei de apel să indice data când începe să curgă termenul de prescripţie pentru fiecare despăgubire periodică, anume lunar, cu atât mai mult cu cât prescripţia dreptului la acţiune cu privire la repararea prejudiciului a fost suspendată periodic, prin stabilirea în favoarea reclamantului a unor ajutoare, în cadrul asigurărilor sociale din sistemul german, în condiţiile art. 1395 C. civ.. În mod asemănător, şi prejudiciul moral ce se pretinde a fi reparat are, în opinia reclamantului, caracter de continuitate, chiar dacă se solicită indemnizarea lui sub forma unei despăgubiri globale.

Aşa fiind, reţine că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pe un silogism logico-juridic care răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că nu pot fi primite criticile relative la motivarea insuficientă a soluţiei.

În egală măsură, soluţia nu se întemeiază nici pe considerente contradictorii, în sensul că nu există o fractură de logică în argumentele instanţei de apel, potrivit cărora, pe de o parte, prescripţia dreptului material la acţiune nu a fost întreruptă prin cererea de introducere în cauza penală a antreprenorului sau asiguratorului acestuia, iar, pe de altă parte, respinge excepţia prescripţiei. Aceasta întrucât nu s-a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă de la data pronunţării hotărârii definitive a instanţei penale, ci de la data la care reclamantul a cunoscut efectiv fiecare pagubă succesivă.

Faţă de cele de mai sus reţinute, constată că nu pot fi primite criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât priveşte încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 36 C. proc. civ. în pronunţarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale, invocată de pârâta-recurentă, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reţine următoarele:

În adevăr, considerentele reţinute de instanţa de apel, potrivit cărora, atunci când cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de răspunderea civilă delictuală, stabilirea calităţii de parte în raportul juridic dedus judecăţii presupune analiza fondului, sunt eronate.

Un atare argument putea să fundamenteze doar o soluţie de unire a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive cu fondul cauzei, în condiţiile art. 248 alin. (4) C. proc. civ.. Într-adevăr, excepţiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei, numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru soluţionarea fondului.

Însă, în condiţiile în care, urmare administrării probatoriului relevant, la data pronunţării asupra căii de atac a apelului, instanţa a constatat că pârâtele nu sunt părţi în raportul juridic dedus judecăţii, în sensul inexistenţei raportului de prepuşenie între pârâte şi persoana ce a săvârşit fapta ilicită, aceasta era obligată să admită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, nu să soluţioneze fondul cauzei. Din această perspectivă, au fost încălcate prevederile art. 36 C. proc. civ.

Instanţa reţine că pârâta a declarat un recurs incident, în condiţiile art. 491 alin. (1) raportat la art. 472 alin. (1) C. proc. civ.. Obiectivul acestei instituţii procesuale, a recursului incident, este acela de a împiedica introducerea căilor de atac în scop de şicană, oferindu-i şi intimatului posibilitatea de a solicita reformarea hotărârii atacate. Însă, în cazul recursului incident, există o relaţie de dependenţă faţă de recursul principal. Altfel spus, titulara recursului incident ar fi justificat interesul reformării deciziei atacate, în sensul respingerii acţiunii principale ca urmare a constatării că pârâta-recurentă nu este parte în raportul juridic dedus judecăţii, numai în situaţia în care recursul principal ar fi putut fi admis.

Însă, în condiţiile în care s-a reţinut că recursul principal, declarat de reclamant, nu este întemeiat, astfel că această parte va pierde definitiv procesul, recurenta-intimată nu mai justifică vreun folos practic în reformarea unei hotărâri pronunţate pe fond.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge şi recursul incident declarat de intimata-pârâtă B.

Având în vedere că ambele căi de atac, respectiv recursul principal şi recursul incident, au fost respinse, astfel că, în această etapă procesuală, niciunul din titularii recursurilor nu se subscrie noţiunii de parte care a câştigat procesul, prevăzut de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va dispune ca fiecare să suporte cheltuielile pe care le-a efectuat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 502/A din 24 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 22 ianuarie 2026.