Commencement of prescription period for damages claims following definitive judicial confirmation of administrative control findings

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 iunie 2022 pe rolul Tribunalului Ilfov sub număr de dosar x/2021, reclamantul COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata integrală a prejudiciului creat în patrimoniul reclamantei, constând în: 1.1. prejudiciul în sumă de 21,793,40 RON reprezentând cheltuieli nelegale efectuate ca urmare a încheierii intre Tarom şi I.

S.A. cu încălcarea dispoziţiilor legale a contractului nr. x/02.10.2013; 1.2. beneficiul nerealizat prin lipsirea de folosinţa sumei de 21.793,40 RON, respectiv dobânda legală calculată de la data efectuării plaţii nelegale (09.10.2013) şi până la data recuperării integrale a acesteia. La data introducerii cererii de chemare în judecata, reclamanta a indicat că valoarea dobânzilor legale astfel calculate este de 10.766,24 RON, suma pe care o indică exclusiv în scopul stabilirii taxei de timbru, dobânzile fiind calculate până la recuperarea integrală a prejudiciului; 1.3. suma de 2.096.76 RON reprezentând beneficiul nerealizat în perioada 13.09.2013-19.12.2019, prin lipsirea de folosinţa sumei de 5.259,56 RON, respectiv valoarea dobânzii legale aferentă cheltuielii nelegale în cuantum total de 5.259,56 RON, efectuată ca urmare a încheierii intre Tarom şi J.

S.A., cu încălcarea dispoziţiilor legale a actului adiţional nr. x la contractul nr. x/19.09.2012, calculată de la data efectuării plăţii nelegale (13.09.2013) şi până la data recuperării sumei de 5.259,56 RON de la J. S.A. (19.12.2019). 2. în subsidiar, obligarea pârâţilor la plata integrală a prejudiciului creat în patrimoniul Tarom, constând în sumele enunţate mai sus la pct. 1.1, 1.2 şi 1.3., ţinând cont de contribuţia la producerea prejudiciului a fiecărei categorii de pârâţi (directori, respectiv administratori) cu consecinţa: 2.1. obligării în solidar a pârâţilor K.

şi H., care aveau calitatea de director general executiv, respectiv director general adjunct-director financiar şi care au semnat şi angajat Tarom în contractele nelegale, la plata sumelor enunţate mai sus la pct. 1.1, 1.2 şi 13 sau, după caz, la plata cotei din prejudiciu determinată proporţional cu culpa acestei categorii de pârâţi (directori), precum şi a 2.2. obligării în solidar a celorlalţi pârâţi, care aveau calitatea de membri ai consiliului de administraţie şi aveau obligaţia de supraveghere a activităţii directorilor, la plata aceloraşi sume enunţate mai sus la pct. 1.1, 1.2 şi 1.3 sau, după caz, la plata cotei din prejudiciu determinată proporţional cu culpa acestei categorii de pârâţi (administratori); 3.

în al doilea subsidiar, obligarea pârâţilor la plata integrală a prejudiciului creat în patrimoniul Tarom constând în sumele enunţate mai sus la pct. 1.1, 1.2 şi 1.3, în mod divizibil intre aceştia, în cote egale sau ţinând cont de contribuţia fiecăruia dintre pârâţi la producerea prejudiciului;

4. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta procedură.

Prin sentinţa civilă nr. 1043 din 20 aprilie 2023 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2021, s-a luat act de modificarea cadrului procesual pasiv conform art. 204 C. proc. civ. şi cererii modificatoare depuse de reclamant la fila x a vol. 3, dosar fond. S-a dispus eliminarea din citativ a pârâtului F., decedat anterior introducerii acţiunii pe rolul instanţei; a fost admisă excepţia lipsei calităţii de reprezentant a apărătorului pârâtului L. şi s-a anulat cererea formulată de acesta ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant.

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă acţiunea principală formulată de reclamanta Tarom S.A., în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., M., G. şi H., ca fiind prescrisă.

A fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii subsidiare, pe care, astfel, a respins-o ca fiind inadmisibilă.

A fost obligată reclamanta Tarom la plata cheltuielilor de judecată către pârâţii A., B., C., D., M., H. şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtul G..

Împotriva acestei sentinţei reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A şi pârâtul G. au formulat cereri de apel.

Prin decizia civilă nr. 195 din 8 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile promovate de apelanta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. şi de apelantul-pârât G..

A fost obligată apelanta-reclamantă la plata către intimaţii-pârâţi A., C., D. şi E. a sumei de 1766,83 RON pentru fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 195 din 8 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În argumentarea cererii, cu referire la incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţine, în esenţă, că decizia atacată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel încălcând limitele cu care a fost învestită, precum şi îndatorirea de a stărui pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, judecând pricina pornind de la o premisă greşită.

Aceasta întrucât, curtea de apel a reţinut că "prezentul litigiu decurge din acţiunea de control desfăşurată de reprezentanţii Curţii de Conturi" şi că acţiunea introductivă "a fost întemeiată pe constatările mai sus menţionate efectuate de Curtea de Conturi a României în cadrul deciziei nr. 111/27.03.2014".

Or, împrejurarea că dosarul nr. x/2014 a avut ca obiect cererea promovată de TAROM S.A. pentru anularea în parte, ca nelegală, a deciziei Curţii de Conturi a României nr. III/9/27.03.2014 nu este de natură să conducă la concluzia că acţiunea acesteia este întemeiată pe constatările Curţii de Conturi.

Contrar celor reţinute de curtea de apel, mai arată recurenta, după cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi din apărările formulate în cauză, TAROM nu şi-a întemeiat acţiunea pe constatările Curţii de Conturi, şi nici nu a invocat drept izvor al obligaţiei intimaţilor-pârâţi de a repara paguba produsă TAROM raportul de control ori decizia Curţii de Conturi, acte pe care TAROM Ie-a contestat. Raportul de control şi decizia Curţii de Conturi au fost valorificate în cadrul acţiunii, exclusiv, ca mijloace de probă.

Precizează că reclamanta TAROM a invocat că certitudinea prejudiciului s-a ivit în urma intervenţiei instanţelor de judecată, care au stabilit caracterul nelegal al cheltuielilor care compun prejudiciul a cărui reparaţie este solicitată de TAROM. prin decizia civilă nr. 4481 din 12 decembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respins recursul TAROM şi a fost menţinută sentinţa civilă nr. 198 din 27 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, a fost stabilit cu caracter definitiv caracterul nelegal al plăţilor efectuate în anul 2013 de intimaţii-pârâţi în legătură cu achiziţia de bunuri pentru organizarea de zile festive, respectiv existenţa şi întinderea prejudiciului.

Precizează că acţiunea TAROM este întemeiată pe aceste hotărâri judecătoreşti.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., apreciază că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 10 şi art. 2528 C. civ.

În opinia recurentei, instanţa de apel a reţinut, cu interpretarea greşită şi încălcarea dispoziţiilor art. 2528 C. civ., că momentul (obiectiv) de la care a început să curgă prescripţia extinctivă îl reprezintă data efectuării plăţilor nelegale, precum şi că data de început a prescripţiei extinctive nu poate fi momentul rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti (12 decembrie 2018) pentru considerente de "similitudine de raţionament juridic" cu statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din recursul în interesul legii nr. 19/2019, potrivit cărora nici actul de control al Curţii de Conturi nu prezintă relevanţă şi nu marchează începutul prescripţiei extinctive, aceasta deşi raportul juridic dedus judecăţii nu se încadrează în ipoteza vizată de recursul în interesul legii.

Considerentele cuprinse în decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nu pot fi aplicate prin analogie aşa cum în mod nelegal a procedat Curtea de Apel, cu încălcarea art. 10 C. civ.

Totodată, instanţa de apel nu a avut propriul raţionament, ci doar a realizat o înşiruire a considerentelor din decizia pronunţată în recursul în interesul legii, fără a motiva de ce sunt aplicabile în speţa dedusă judecăţii.

Astfel, consideră că decizia recurată este nemotivată, instanţa de apel neindicând care sunt motivele pentru care a stabilit că momentul de început al prescripţiei ar fi situat la data efectuării plăţilor (motiv de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Din interpretarea dispoziţiilor art. 2528 C. civ., pe care le redă, rezultă că, în vederea stabilirii începutului prescripţiei extinctive, prezintă relevanţă două momente: un moment subiectiv, la care victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea şi un moment obiectiv, la care victima ar fi trebuit să cunoască paguba şi persoana responsabilă.

Apreciază că soluţia Curţii de Apel Bucureşti încalcă dispoziţiile art. 2528 C. civ., momentul de când a început să curgă prescripţia neputând fi plasat în timp la momentul plăţilor din anul 2013 (ori la momentul aprobării situaţiilor financiare anuale pentru anul 2013, după cum a reţinut în mod nelegal prima instanţă), în interpretarea şi aplicarea art. 2528 C. civ. nefiind relevantă data producerii prejudiciului, cum în mod nelegal a procedat curtea de apel, ci data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa pagubei.

Pentru ca TAROM să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască paguba la care se face referire în dispoziţiile art. 2528 C. civ., era necesar să se stabilească caracterul ilicit al plăţilor efectuate de intimaţii-pârâţi la nivelul anului 2013, respectiv era necesar ca TAROM să cunoască aspectul de nelegalitate al izvorului acesteia, adică aspectul nelegalităţii cheltuielilor în cauză.

Or, caracterul nelegal al cheltuielilor a fost stabilit cu titlu definitiv prin decizia nr. 4481 din 12 decembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin care a fost respins recursul TAROM în dosarul nr. x/2014 şi a fost menţinută sentinţa civilă nr. 198 din 27 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, certitudinea existenţei prejudiciului s-a ivit în urma intervenţiei instanţelor de judecată, singurele care au fost învestite şi abilitate a se pronunţa în acest sens.

Urmare a deciziei nr. 4481 din 12 decembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a intrat în sfera ilicitului şi de la acel moment se poate reţine că TAROM a cunoscut sau trebuia să cunoască că în patrimoniul său s-a produs o pagubă ce trebuie recuperată, din acel moment curgând şi termenul de prescripţie în cauză.

Prin urmare, subliniază recurenta, în raportul juridic dedus judecăţii, singura interpretare corectă şi legală a art. 2528 C. civ. nu poate fi decât că data de referinţă este data de 12 decembrie 2018 - data pronunţării Deciziei nr. 4481/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti invocate, acesta fiind momentul de la care TAROM putea şi trebuia să cunoască paguba şi pe cei răspunzători de ea, rezultând că acţiunea introdusă de TAROM la data de 25 noiembrie 2021 (data transmiterii acţiunii prin serviciul de curierat) respectă termenul de prescripţie de 3 ani stabilit de art. 2517 din C. civ.

În susţinerea argumentelor prezentate, reiterează şi considerentele deciziei civile nr. 1587/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o speţă similară.

Sub un ultim aspect, în ceea ce priveşte menţinerea soluţiei cu privire la inadmisibilitatea capătului de cerere subsidiar, apreciază că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 245 C. proc. civ., art. 248 C. proc. civ. şi art. 1350 alin. (3) C. civ., motive de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În acest sens, reiterând cele susţinute în apel, arată că excepţia inadmisibilităţii era în fapt şi în drept o apărare de fond şi nu o veritabilă excepţie procesuală în sensul stabilit la art. 245 C. proc. civ., astfel încât acţiunea nu putea fi respinsă ca inadmisibilă.

Prin cererea de chemare în judecată nu a invocat aplicarea celor două forme de răspundere în mod concomitent, ci a formulat capete de cerere alternative pe care instanţa urma să le analizeze cu ocazia soluţionării fondului. Însă, prima instanţă nu a analizat raportul juridic pe fond, acţiunea fiind respinsă ca prescrisă, iar această soluţie fiind menţinută prin decizia recurată.

În acest context, în lumina dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., curtea de apel ar fi trebuit să constate că, în raport de efectele produse de admiterea excepţiei, nu era necesar ca prima instanţă să se pronunţe cu privire la excepţia inadmisibilităţii, pe care ar fi trebuit să o unească cu fondul, având în vedere că pentru judecarea excepţiei era necesară administrarea aceloraşi dovezi ca şi pentru soluţionarea fondului.

Consideră că instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 1350 alin. (3) C. civ., deoarece reclamanta prin cererea de chemare în judecată nu a invocat aplicarea celor două forme de răspundere în mod concomitent, ci a invocat răspunderea delictuală exclusiv în subsidiar, doar dacă instanţa ar fi concluzionat că nu sunt aplicabile regulile răspunderii civile contractuale.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Intimatul-pârât G. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat. Totodată, intimatul-pârât H. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului. Intimaţii-pârâţi A., B., E., C. şi D. au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii recursului. De asemenea, intimatul-pârât L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspunsuri la întâmpinările formulate în cauză.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel s-a pronunţat cu respectarea cerinţelor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., art. 22 C. proc. civ., cu garantarea principiului "tantum devolutum, tantum judicatum", verificând aplicarea legii de către instanţa de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele în care apelanta a înţeles să învestească instanţa de control judiciar şi să-şi argumenteze susţinerile, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurentei, nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe încălcarea regulilor de procedură reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nu se poate pretinde că instanţa de apel a "pornit de la o premisă greşită", întrucât ar fi reţinut că izvorul obligaţiilor îl reprezintă decizia Curţii de Conturi, care a fost contestată şi soluţionată prin decizia nr. 4481 din 12 decembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, având în vedere că pentru a facilita deplina înţelegere a raţionamentului, care a stat la baza hotărârii recurate, situaţia de fapt a presupus expunerea pe larg a evenimentelor care au condus la învestirea instanţei cu acţiunea dedusă judecăţii, aspect ce nu poate echivala cu o nerespectare a limitelor învestirii şi a principiului rolului activ al judecătorului.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

Ceea ce susţine recurenta-reclamantă, în contradicţie cu motivarea instanţelor de fond, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, raportat la art. 2528 C. civ., potrivit căruia:

"Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Astfel, recurenta apreciază că prescripţia extinctivă a început să curgă de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, respectiv de la 12 decembrie 2018, data pronunţării deciziei nr. 4481/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva constatărilor Curţii de Conturi.

Or, stabilirea în concret a momentului la care partea a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, vizează netemeinicia deciziei atacate.

Momentul de la care s-a născut dreptul la acţiune a fost determinat de instanţa de apel în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripţie vizând o chestiune de fapt, câştigată cauzei, ce nu mai poate fi examinată cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că argumentele de acest fel nu pot face obiectul analizei, chiar dacă, formal, acestea au fost întemeiate pe dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În mod greşit recurenta se prevalează de o încălcare a prevederilor art. 10 C. civ., conform cărora:

"Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege."

Argumentat şi legal motivat, instanţa de prim control judiciar a reţinut cu justeţe că decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în RIL, este aplicabilă prin analogie cauzei, statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia RIL nr. 19/2019 fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - RIL nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile şi în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

În considerentele deciziei s-a mai reţinut că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, precum şi că a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.

În acest context juridic, instanţa de apel a constatat legal că "pentru similitudine de raţionament juridic" nici contestarea în justiţie a statuărilor expuse de organul de control în decizia emisă nu este de natură a determina atragerea ca punct de pornire a calculului termenului de prescripţie momentul pronunţării hotărârii definitive de către instanţă.

Aşa fiind, nemulţumirea recurentei cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţă a susţinerilor formulate de către parte nu conturează o încălcare sau aplicare greşită a normelor materiale ori a regulilor de procedură şi nici nu poate echivala cu o nemotivare, astfel cum pretinde recurenta.

De altfel, examinarea deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanţa de apel a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat şi care conduce logic la soluţia adoptată, astfel cum reiese din considerentele expuse în hotărârea recurată, ceea ce exclude ipoteza nemotivării invocată de recurentă.

Aşa fiind, se constată ca fiind nefondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin urmare, în condiţiile în care prejudiciul ce se solicită a fi acoperit în prezenta cauză decurge din plăţi efectuate nelegal de intimaţii-pârâţi la nivelul anului 2013, dată la care păgubitul, în speţă recurenta Tarom S.A., ar fi trebuit să cunoască paguba şi pe cel (sau pe cei) care răspunde (răspund) de ea, este de necontestat că în cauză a fost depăşit termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. pentru pretinderea acestuia pe calea prezentului demers judiciar, prin raportare la momentul promovării pe rolul primei instanţe a prezentei acţiuni, respectiv 26 noiembrie 2021.

Este de amintit că în ceea ce priveşte reglementarea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ş.a.c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că jurisprudenţa naţională nu poate servi ca reper obligatoriu pentru instanţe, neavând calitatea unui izvor de drept, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei fiind ţinută de particularităţile concrete ale speţei. Aceasta întrucât Constituţia României proclamă principiul conform căruia judecătorul se supune numai legii şi, în cazuri particulare, potrivit normelor procesuale, acelor decizii date în interpretarea ori în interesul legii care se bucură de generalitate şi obligativitate.

În acest sens, se impune precizarea că instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii.

În ceea ce priveşte menţinerea soluţiei de către instanţa de apel cu privire la inadmisibilitatea capătului subsidiar de cerere, simpla reluare a alegaţiilor recurentei din etapa procesuală a apelului nu reprezintă o motivare valabilă a recursului şi nu poate atrage nicio analiză.

Pentru ca susţinerile recurentei să poată fi examinate din perspectiva motivelor de casare invocate, este necesar nu numai ca titulara recursului să indice norma de drept material sau procedural pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat, ci aceasta trebuie să arate, în concret, şi în ce mod instanţa de apel a nesocotit acea normă, dezvoltând critici de nelegalitate care să vizeze efectiv considerentele deciziei recurate, însă, în cauză, nu s-a procedat în acest mod.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. împotriva deciziei civile nr. 195 din 8 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimaţilor H., G., E., A. şi B. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admise cererile acestora, în sensul obligării recurentei-reclamante COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. la plata sumei de 2825,50 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât H., la plata sumei de 3000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât G., la plata sumei de 1775,65 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât E., la plata sumei de 1775,65 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât A., la plata sumei de 1775,65 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât B., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

Cu privire la solicitarea intimatului-pârât L. de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme aceasta nu a făcut dovada pretenţiilor sale, în sensul art. 452 C. proc. civ., instanţa de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca neîntemeiată cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât L..

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţilor, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, Hotărârea din 9 noiembrie 2004, Cauza Iacob contra României, Hotărârea din 3 februarie 2005).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. împotriva deciziei civile nr. 195 din 8 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. la plata sumei de 2825,50 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât H..

Obligă pe recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. la plata sumei de 3000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât G..

Obligă pe recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. la plata sumei de 1775,65 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât E..

Obligă pe recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. la plata sumei de 1775,65 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât A..

Obligă pe recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. la plata sumei de 1775,65 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât B..

Respinge ca neîntemeiată cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2025.