Scope of appellate review after cassation and res judicata effects in civil liability for illegal electrical disconnection

Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 septembrie 2019 pe rolul Tribunalului Gorj – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata de despăgubiri morale în sumă de 720.000 RON, reprezentând prejudiciul moral cauzat prin debranşarea ilegală a locuinţei reclamantei de la reţeaua de energie electrică în perioada 15.02.2016 - 23.11.2016, respectiv 308 zile.

Pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune; în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Tribunalul Gorj – secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr. 69/2020 din 19 iunie 2020, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A.; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A.; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile formulate de reclamantă pentru perioada 15.02.2016 - 02.09.2016; a admis în parte acţiunea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., având ca obiect pretenţii; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1.500 RON, cu titlu de daune morale aferente perioadei 03.09.2016 -23.11.2016.

Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel. Prin calea sa ordinară de atac, B. S.A. a criticat soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi fondului, după cum rezultă din analiza memoriului de apel.

Prin decizia nr. 42/27.01.2021, Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a civilă a respins apelurile, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. (fostă B.) a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1463 din 10 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza instanţei de apel pentru rejudecarea apelului declarat de B., menţinând restul dispoziţiilor deciziei atacate.

În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a civilă a pronunţat decizia nr. 73 din 9 februarie 2022, prin care a admis apelul declarat de B. şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins acţiunea, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea ei şi acordarea unui spor de despăgubire conform dispoziţiilor art. 1.386 alin. (4) C. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019*, la data de 18 martie 2022.

La termenul de judecată din 21 iunie 2023, Înalta Curte a invocat, din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., motivele de recurs de ordine publică prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din acelaşi cod.

Examinând hotărârea atacată, în limita controlului de legalitate, instanţa supremă a constatat că, prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, cauza a fost trimisă instanţei de prim control judiciar, pentru o nouă judecată a apelului declarat de pârâta B.

Aşadar, în temeiul art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să procedeze la rejudecarea fondului în limitele stabilite de către apelant.

Or, prin memoriul său de apel, B. a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a soluţiei date pe fondul pretenţiilor reclamantei; ca atare, deşi tribunalul respinsese şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, nicio critică nu a fost expusă, în apel, la adresa acestei dezlegări.

Limitele devoluţiunii în calea de atac a apelului, conform art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., au fost în acest mod fixate.

Cu toate acestea, în rejudecare, Curtea de Apel Craiova a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi, în dispozitiv, a admis apelul şi a reformat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Însă, pronunţându-se asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, respinsă de prima instanţă şi necriticată prin memoriul de apel, a încălcat limitele devoluţiunii în apel.

Înalta Curte a reţinut că aceste considerente demonstrează şi incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a analizat, în motivarea hotărârii, elementele răspunderii civile delictuale, aşadar, fondul raportului juridic dintre părţile litigiului, iar prin dispozitiv s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

În considerarea celor arătate, Înalta Curte a constatat că sunt fondate motivele de casare invocate din oficiu, motiv pentru care, în temeiul art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., prin decizia nr. 1557 din 21 iunie 2023, s-a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 73 din 9 februarie 2022 a Curţii de Apel Craiova – secţia a II-a civilă, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Prin decizia nr. 238/2024 din 23 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei nr. 69 din 19 iunie 2020 a Tribunalului Gorj – secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. şi recurenta-pârâtă B. (fostă B.) au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019, la data de 25 iunie 2024.

1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă A.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea cererii de recurs şi reţinerea cauzei spre rejudecare în fond, sens în care a făcut trimitere la statuările cuprinse în Decizia nr. 79/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (dosar nr. x/2022). Aşadar, reclamanta a cerut admiterea acţiunii ce formează obiectul dosarului nr. x/2019, în sensul acordării de daune morale, în temeiul art. 1386 alin. (3) din C. civ., art. 1357, art. 58, art. 72, art. 252, art. 1349 şi art. 253 alin. (4) din C. civ. etc., pentru perioada dedusă judecăţii, respectiv 15.02.2016-23.11.2016.

Sub un prim aspect, a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., deoarece instanţa de apel în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, nu a luat în dezbatere apelul reclamantei A., a ignorat decizia instanţei supreme nr. 1557/2023 din 21 iunie 2023, prin care s-a dispus admiterea recursului, fiind trimisă cauza spre rejudecare.

Autoarea căii de atac a menţionat că nu se poate deplasa pe distanţe mari şi că l-a mandatat pe soţul său, C., să o reprezinte în faţa instanţei de judecată, în baza unei procuri notariale. Instanţa de apel nu i-a permis soţului său să pună concluzii pentru motivul că are studii superioare tehnice, iar nu juridice, pronunţându-se, fără nicio dezbatere, doar asupra apelului intimatei-pârâte.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut faptul că hotărârea atacată nu respectă prevederile art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., nefiind înţelese motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de apel. Astfel, a redat considerentele de la pagina 5 din decizia recurată "prin stabilirea prejudiciului la suma de 1.500 RON, aferentă perioadei 03.09.-23.11.2016, judecătorul fondului a respectat caracterul de "satisfacţie echitabilă", cuantumul nefiind în măsură să deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzută de lege, şi neputând fi apreciat ca un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia, fiind păstrat un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat terţele persoane păgubite".

Potrivit recurentei, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă, întrucât ea reprezintă garanţia că au fost analizate cu atenţie cererile părţilor. În speţă, a fost analizată o singură cerere, respectiv cea formulată de intimata-pârâtă. Instanţa de apel nu face nicio precizare cu privire la reducerea numărului de zile de la 308 la 60 de zile aplicând pentru 248 de zile, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, care este, în opinia recurentei, neîntemeiată.

A citat în continuare din considerentele hotărârii recurate, de la pagina 4, "de altfel, apelanta nu poate invoca lipsa calităţii sale de subiect activ al săvârşirii faptei delictuale în condiţiile în care soluţia dată excepţiei lipsei calităţii sale procesual pasive a fost respinsă, sentinţa primei instanţe dobândind caracter definitiv prin neexercitarea apelului împotriva soluţiei de către pârâtă, aspect confirmat şi prin decizia de casare a ÎCCJ nr . . . . . . . . . .".

S-a arătat că motivarea este incompletă, în condiţiile în care nu arată care este decizia instanţei supreme la care se face referire.

Recurenta consideră că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea având ca obiect "daune morale" începe să curgă de la data de 23 noiembrie 2016, moment la care pârâta a branşat, din nou, locuinţa familiei sale, în mod voluntar.

Aşadar, termenul de prescripţie nu începe să curgă din noaptea de 11 februarie 2013 spre 12 februarie 2013.

Acţiunea introductivă de instanţă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 3 septembrie 2019, în interiorul termenului de prescripţie extinctivă.

În opinia recurentei, sunt pe deplin incidente dispoziţiile art. 2537 pct. 1 din C. civ., potrivit cărora "prescripţia se întrerupe: printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;".

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, nu a respectat dispoziţiile imperative ale art. 22 alin. (2) şi (7) din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 397 alin. (1) din acelaşi cod, instanţa fiind obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Recurenta a reiterat faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apelului său şi că nu a respectat dispoziţiile instanţei supreme, nu s-a aplecat asupra speţei să aplice legea atât în litera, cât şi în spiritul ei, ceea ce atrage incidenţa cazului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, a arătat că rezultă, din cuprinsul art. 1357 alin. (1) C. civ., că se impune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii pentru angajarea răspunderii civile delictuale: a) existenţa unui prejudiciu; b) săvârşirea unei fapte ilicite; c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; d) săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul.

Prima condiţie poate fi uşor dovedită prin însuşirea pe ascuns în noaptea de 11 februarie 2013 spre 12 februarie 2013 a instalaţiilor şi echipamentelor electrice ale locuinţei reclamantei aflate pe casa scării blocului, sechestrarea acestora timp de 4 ani, ţinerea în întuneric a familiei reclamantei şi încălcarea flagrantă a art. 47 pct. a, b, c din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale.

Celelalte trei condiţii ale răspunderii civile delictuale se pot încadra în totalitate în faptele prejudiciabile săvârşite de intimata-pârâtă, cu intenţie, premeditare, vinovăţie şi rea-credinţă, respectiv în dispoziţiile art. 58, art. 72, art. 252, art. 1349, art. 253 alin. (4) din C. civ.

Art. 72 C. civ. consacră dreptul oricărei persoane la respectarea demnităţii sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute de lege. Prin art. 252 C. civ. este recunoscut dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane cum sunt demnitatea, onoarea şi reputaţia. Acest act normativ reglementează şi calea de reparare a valorilor lezate. Art. 1349 C. civ. reglementează răspunderea civilă delictuală, prejudiciul nepatrimonial adus demnităţii. Art. 58 C. civ. consacră în mod expres drepturile personalităţii. Art. 253 alin. (4) C. civ., prin conţinutul lui, stabileşte că "persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile".

În concluzie, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată nu este motivată, nu au fost respectate formele procedurale şi statuările instanţei supreme, fiind rejudecat în al doilea ciclu procesual doar apelul pârâtei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă B. (fostă B.)

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de reclamanta A., ca nefondată. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată avansate în apel şi a celor din recurs.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv a art. 1357 şi următoarele din C. civ.

În ceea ce priveşte îndeplinirea primei condiţii, astfel cum s-a arătat în toate ciclurile procesuale, pârâta B. (fostă B.) a efectuat deconectarea locului de consum ce aparţine soţului reclamantei (contractul de furnizare fiind încheiat cu C., iar nu cu reclamanta) în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul nr. x/2007 încheiat cu furnizorul de energie D.

În conformitate cu prevederile art. 60 din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, furnizorul (în speţă D.) răspunde pentru toate pagubele provocate clientului final din culpa sa, în condiţiile stabilite prin contractul de furnizare, iar potrivit dispoziţiilor art. 23 lit. l) din contractul cadru aprobat prin Ordinul nr. 43/2004, emis de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în cazul în care clientul este un furnizor, la cererea scrisă a acestuia, prestatorul serviciului de distribuţie (în speţă B.) este obligat să realizeze deconectarea unor locuri de consum a căror alimentare face obiectul contractului, în acest caz întreaga responsabilitate pentru deconectare revenind furnizorului.

Prin urmare, în raport de prevederile legale menţionate coroborate cu cele ale art. 1364 din C. civ., fapta societăţii pârâte, invocată de reclamantă, nu are caracter ilicit, fiind săvârşită în condiţiile permise de lege.

Referitor la cea de-a doua condiţie cerută de art. 1357 C. civ., privind existenţa unui prejudiciu, recurenta-pârâtă a solicitat să se observe că prejudiciul a cărui acoperire se cere prin acţiunea introductivă constă în daune morale aferente perioadei 03.09.2016-23.11.2016 (pentru perioada 15.02.2016- 02.09.2016 fiind constatat prescris dreptul la acţiune de către prima instanţă).

Instanţa de apel nu face vreo analiză a acestei condiţii decât din prisma cuantificării daunelor morale. Or, prejudiciul pretins a fost deja reparat, ca urmare a acţiunilor judiciare formulate de soţul reclamantei, C., în cereri care au vizat prejudiciul moral suferit de acesta şi familia sa, fapta imputată societăţii pârâte din prezenta cauză fiind aceeaşi.

Curtea de Apel Craiova, în rejudecare, nu a procedat la examinarea susţinerilor formulate de pârâtă în calea de atac a apelului, nu a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale faţă de calitatea de operator de distribuţie şi nici inexistenţa raportului juridic cu intimata-reclamantă.

Fără a exista o analiză a motivelor invocate de pârâtă, în concordanţă cu exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut culpa operatorului de distribuţie în deconectarea locului de consum, apreciind ca nefondate susţinerile apelantei-pârâte cu privire la faptul că deconectarea a reprezentat o executare a obligaţiilor contractuale asumate prin contractul de distribuţie încheiat cu D., atâta timp cât în prezentul litigiu se reţine încălcarea unei obligaţii legale.

În măsura în care instanţa de apel a constatat că efectele sentinţei nr. 411/23.09.2016, pronunţate în dosarul nr. x/2015, cu privire la aspectele vizând faptul că C. nu datora sume de bani, cu titlu de energie electrică, au statuat şi asupra culpei celor două pârâte în operaţiunea de debranşare ilegală a reclamantului (cu toate că această sentinţă nu este pronunţată în contradictoriu cu societatea pârâtă din cauza de faţă) trebuia să constate şi faptul că pentru perioada analizată, soţul reclamantei a primit daune morale de la D., acesta fiind singurul care avea un raport juridic cu furnizorul de energie.

Raportat la dispoziţiile legale indicate în cererea de recurs, recurenta-pârâtă consideră că în ipoteza în care debranşarea ar fi fost efectuată fără ca soţul reclamantei, C., să înregistreze debite la furnizor, debranşare ce s-a efectuat la solicitarea furnizorului, întreaga responsabilitate pentru deconectare revine furnizorului.

Faţă de aceste argumente, ţinând cont de dispoziţiile art. 1364 C. civ., acţiunea de debranşare efectuată de societatea pârâtă nu are caracter ilicit, întrucât a fost efectuată în contextul îndeplinirii obligaţiilor asumate prin contractul nr. x/2007, deci, în condiţiile permise de lege. În cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii operatorului de distribuţie. Atâta timp cât societatea pârâtă nu se află în culpă nu poate exista un temei pentru care să fie obligată la plata unor astfel de daune.

Având în vedere dispoziţiile legale şi contractuale menţionate, faptul că pârâta B. a acţionat în temeiul contractului pentru prestarea serviciului de distribuţie (contract-cadru aprobat prin Ordinul nr. 90/2015, emis de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei) pe care îl avea încheiat cu D., recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pârâtei.

Recurenta-pârâtă nu a formulat întâmpinare în cauză.

Întâmpinarea depusă de recurenta-reclamantă a fost comunicată recurentei-pârâte B. (fostă B.) la 26 august 2024, care nu a înaintat la dosar răspuns la întâmpinare.

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 17 septembrie 2024 s-a fixat termen la data de 31 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Astăzi, în şedinţă publică, excepţia nulităţii recursului pârâtei a fost respinsă, în considerarea celor expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Referitor la recursul declarat de recurenta-reclamantă întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prioritar, Înalta Curte notează că prezenta cauză se află pentru a treia oară în etapa judecăţii în recurs pe rolul instanţei supreme, aspect care impune analiza criticilor formulate prin raportare strictă la limitele casării şi la dezlegările obligatorii deja date în cauză.

Limitele casării sunt determinate implicit prin sfera motivelor de recurs deduse examinării în calea extraordinară de atac şi prin statuările instanţei de recurs care, potrivit art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., sunt obligatorii pentru instanţa care rejudecă, după casare, procesul, la alin. (3) stabilindu-se că "după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

În acest cadru, rejudecarea trebuie realizată cu respectarea strictă a îndrumărilor şi limitelor stabilite de instanţa de recurs, evitându-se reexaminarea chestiunilor deja soluţionate.

Aşadar, în rejudecare, instanţa de apel are obligaţia de a respecta dezlegările date de instanţa de recurs asupra problemelor de drept soluţionate, de a reexamina cauza în concordanţă cu acestea şi de a urma îndrumările instanţei ierarhic superioare, principiu justificat atât pe autoritatea de lucru judecat, cât şi pe autoritatea ierarhică a instanţei superioare. Desigur că, în măsura în care o parte semnificativă a chestiunilor litigioase a fost deja rezolvată prin hotărârea de casare, instanţa care rejudecă procesul este dispensată de reexaminarea lor, aşa încât rejudecarea se va limita la restul aspectelor deduse de părţi în proces.

În speţă, Înalta Curte constată că este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă A., deoarece instanţa de apel în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, nu avea obligaţia să se pronunţe asupra apelului promovat de reclamantă.

Tribunalul Gorj – secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr. 69/2020 din 19 iunie 2020, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A.; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A.; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la pretenţiile reclamantei formulate pentru perioada 15.02.2016 - 2.09.2016; a admis în parte acţiunea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.500 RON, cu titlu de daune morale aferentă perioadei 03.09.2016 - 23.11.2016.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. şi pârâta B. S.A. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 42/2021 din 27 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei nr. 69/2020 din 19 iunie 2020 a Tribunalului Gorj – secţia a II-a civilă.

Pârâta B. (fostă B.) a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 1463 din 10 iunie 021, a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza instanţei de apel pentru rejudecarea apelului declarat de pârâta B., menţinând restul dispoziţiilor deciziei atacate.

Cum reclamanta A. nu a înţeles să promoveze recurs împotriva deciziei nr. 42/2021 din 27 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Craiova – secţia a II-a civilă, soluţia dată asupra apelului său a rămas definitivă la data expirării termenului de recurs de 30 de zile.

În primul ciclu procesual, instanţa supremă, prin decizia nr. 1463 din 10 iunie 2021, definitivă, a dispus să fie rejudecat numai apelul declarat de B.

De asemenea, în al doilea ciclu procesual, rolul instanţei de apel a fost acela de a soluţiona litigiul cu respectarea statuărilor instanţei supreme redate prin decizia de casare nr. 1557 din 21 iunie 2023, respectiv de a proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite de către apelanta B., care a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a soluţiei date pe fondul pretenţiilor reclamantei.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă A. vizează nemotivarea hotărârii atacate, susţinându-se că decizia ce formează obiectul recursului nu respectă prevederile art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., nefiind înţelese motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de apel.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea este un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Examinând modul în care instanţa de apel a analizat cauza, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă cerinţele de motivare prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., neputându-se reţine existenţa unei nemotivări în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod.

Astfel, în privinţa motivării, se constată că instanţa de apel a expus, în considerentele hotărârii atacate, ca elemente ale silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, oferind o motivare clară şi suficientă, motiv pentru care vor fi înlăturate criticile prin care recurenta-reclamantă tinde să demonstreze nemotivarea hotărârii.

O altă critică supusă analizei de către recurenta-reclamantă A. se referă la faptul că instanţa de apel în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, nu a respectat dispoziţiile imperative ale art. 22 alin. (2) şi (7) din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 397 alin. (1) din acelaşi cod, instanţa fiind obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a reiterat faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apelului său şi că nu a respectat dispoziţiile instanţei supreme.

Or, întrucât aceste critici vizează, în esenţă, pretinsa nerespectare a unor norme procedurale referitoare la limitele învestirii şi rolul judecătorului în aflarea adevărului, ele se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă, însă se dovedesc a fi nefondate.

Verificând considerentele deciziei recurate, sub acest aspect, Înalta Curte observă că instanţa de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 477 din C. proc. civ., care consacră limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a procedat la rejudecarea fondului cauzei potrivit criticilor formulate de apelantă.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut faptul că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea având ca obiect "daune morale" începe să curgă de la data de 23 noiembrie 2016, moment la care pârâta a branşat, din nou, locuinţa familiei sale, în mod voluntar. A apreciat că termenul de prescripţie nu începe să curgă din noaptea de 11 februarie 2013 spre 12 februarie 2013 şi că acţiunea introductivă de instanţă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 3 septembrie 2019, în interiorul termenului de prescripţie extinctivă.

Înalta Curte reţine că nemulţumirea reclamantei vizează faptul că instanţa de apel nu a reţinut ca fiind incidente dispoziţiile art. 2537 pct. 1 din C. civ., potrivit cărora "prescripţia se întrerupe: printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;".

Aceste critici nu mai pot fi analizate, atâta timp cât a intrat în puterea lucrului judecat soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la pretenţiile reclamantei formulate pentru perioada 15.02.2016-02.09.2016, cuprinsă în dispozitivul sentinţei nr. 69/2020 din 19 iunie 2020, pronunţate de Tribunalul Gorj – secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Astfel, se constată că apelul promovat de către reclamanta A. împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 42/2021 din 27 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, decizie împotriva căreia reclamanta nu a exercitat calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită.

Încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greşită unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi/sau de apel.

Recurenta-reclamantă A. a arătat că prima condiţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei poate fi uşor dovedită prin însuşirea pe ascuns în noaptea de 11 februarie 2013 spre 12 februarie 2013 a instalaţiilor şi echipamentelor electrice ale locuinţei reclamantei aflate pe casa scării blocului, sechestrarea acestora timp de 4 ani, ţinerea în întuneric a familiei acesteia şi încălcarea flagrantă a art. 47 pct. a, b, c din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale. Celelalte trei condiţii ale răspunderii civile delictuale se pot încadra în totalitate în faptele prejudiciabile săvârşite de intimata-pârâtă, cu intenţie, premeditare, vinovăţie şi rea-credinţă, respectiv în dispoziţiile art. 58, art. 72, art. 252, art. 1349, art. 253 alin. (4) din C. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, ignorând exigenţele căii extraordinare de atac formulate, care impuneau indicarea în concret a greşelilor de judecată săvârşite de instanţa de apel prin raportare la considerentele hotărârii, recurenta nu a justificat încălcări ale normelor de drept material, ci a invocat, în mod formal, nesocotirea mai multor dispoziţii din C. civ.

Argumentele expuse în cadrul acestei critici trimit la elemente ataşate situaţiei de fapt şi urmăresc doar o reevaluare a acesteia sub aspectul evaluării prejudiciului moral suferit, astfel cum a fost stabilit de instanţa de apel, aspect incompatibil cu prezenta etapă procesuală care, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., este limitată doar la analiza criticilor de nelegalitate, nu şi a celor de netemeinicie.

Asupra recursului formulat de pârâtă, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin memoriul de recurs, autoarea căii extraordinare de atac critică decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţă, a susţinut faptul că instanţa de apel, în rejudecare, nu a procedat la examinarea susţinerilor formulate de pârâtă în calea de atac a apelului, nu a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale faţă de calitatea de operator de distribuţie şi nici inexistenţa raportului juridic cu intimata-reclamantă.

Fără a exista o analiză a motivelor invocate de pârâtă, în concordanţă cu exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut culpa operatorului de distribuţie în deconectarea locului de consum, apreciind ca nefondate susţinerile apelantei-pârâte cu privire la faptul că deconectarea a reprezentat o executare a obligaţiilor contractuale asumate prin contractul de distribuţie încheiat cu D., atâta timp cât în prezentul litigiu se reţine încălcarea unei obligaţii legale.

Potrivit recurentei-pârâte, în măsura în care instanţa de apel a constatat că efectele sentinţei nr. 411/23.09.2016, pronunţate în dosarul nr. x/2015, cu privire la aspectele vizând faptul că C. nu datora sume de bani, cu titlu de energie electrică, au statuat şi asupra culpei celor două pârâte în operaţiunea de debranşare ilegală a reclamantului (cu toate că această sentinţă nu este pronunţată în contradictoriu cu societatea pârâtă din cauza de faţă) trebuia să constate şi faptul că pentru perioada analizată, soţul reclamantei a primit daune morale de la D., acesta fiind singurul care avea un raport juridic cu furnizorul de energie.

Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Art. 431 alin. (2) C. proc. civ. instituie prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Din interpretarea dispoziţiilor legale rezultă că autoritatea de lucru judecat operează şi atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior.

Instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranşate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu putere de lucru judecat, situaţie în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nu o poate ignora.

În cauza de faţă, puterea de lucru judecat a fost reţinută de instanţele devolutive, motivat de faptul că, prin decizia nr. 411/23.09.2016, definitivă, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Gorj a constatat că, la data emiterii preavizului nr. x din 28.01.2013, soţul reclamantei, C., nu datora sumele menţionate în preaviz, ceea ce denotă că recurenta-pârâtă din prezenta cauză nu era îndreptăţită să dispună debranşarea, având obligaţia contractuală de a furniza energie electrică familiei reclamantei.

Ca urmare, s-a stabilit printr-o hotărâre definitivă, cu autoritate de lucru judecat, că sumele menţionate în preavizul nr. x din 28.01.2013 invocat de furnizorul D. şi distribuitorul B. pentru debranşarea de la reţeaua de energie electrică nu sunt datorate.

Faţă de dezlegarea, cu autoritate de lucru judecat, a aspectului vizând faptul că soţul reclamantei nu datora sumele indicate în preavizul/notificarea de debranşare, Tribunalul Gorj – secţia a II-a civilă a constatat că nu se poate reţine în prezentul litigiu în alt mod decât s-a stabilit anterior prin hotărârea nr. 411/2016.

În considerentele sentinţei pronunţate, s-a reţinut că, într-adevăr, debranşarea din noaptea de 11 februarie 2013 spre 12 februarie 2013, în temeiul unui preaviz/notificare ce se referea la sume nedatorate de soţul reclamantei, a fost contrară legii, iar apărările formulate de pârâtă, în sensul că furnizorul care a transmis comanda de deconectare şi distribuitorul care a dispus deconectarea efectivă nu ar avea o culpă în producerea prejudiciului încercat de reclamant, nu sunt întemeiate.

Această soluţie a fost menţinută de Curtea de Apel Craiova, prin respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei nr. 69 din 19 iunie 2020 a Tribunalului Gorj – secţia a II-a civilă.

Înalta Curte va înlătura, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, se observă că, în prezenta cauză, s-a valorificat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, adică s-au reţinut acele aspecte dezlegate printr-o judecată anterioară, care au legătură cu ceea ce s-a dedus ulterior judecăţii în acord cu dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", instanţa de apel făcând, prin urmare, o corectă aplicare a textului legal citat.

Soluţia apare în acord cu dispoziţiile legale anterior menţionate ce obligă instanţa sesizată cu un al doilea litigiu să ţină seama de ceea ce s-a decis anterior şi să-şi sprijine propriul raţionament pe dezlegările jurisdicţionale anterioare, în măsura în care acestea au legătură şi influenţează chestiunea litigioasă dedusă judecăţii ulterior, ceea ce în speţă este de domeniul evidenţei. Soluţia contrară ar echivala cu încălcarea regulii conform căreia "lucrul judecat este considerat că exprimă adevărul".

Ţinând seama de faptul că hotărârile pronunţate de instanţele devolutive au fost pronunţate ca efect al puterii de lucru judecat, argumentele prezentate de recurentă se impun a fi înlăturate prin raportare la efectele generate de această situaţie.

Înalta Curte reaminteşte că subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate prin dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de conţinutul de substanţă al considerentelor, chestiune care, după caz, poate face obiectul unui alt motiv de casare.

De asemenea, obligaţia de motivare nu se confundă cu temeinicia argumentaţiei reţinute în sprijinul soluţiei, ci se rezumă la existenţa raţionamentului pentru care a fost adoptată soluţia.

În acest context, raportat la limitele examenului de legalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., verificarea hotărârii nu poate viza corectitudinea acesteia, ci doar împrejurarea dacă în cuprinsul acesteia se regăseşte raţionamentul instanţei pentru care a fost adoptată hotărârea; împrejurarea că recurenta este în mod cert nemulţumită de soluţia instanţei de prim control judiciar, argumentând de ce, în opinia sa, este o soluţie greşită, nu o îndreptăţeşte să susţină faptul că decizia nu este motivată.

Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă a invocat şi motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, faptul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv a art. 1357 şi următoarele din C. civ.

Argumentele subsumate acestui motiv de recurs, în mare parte, sunt unele ce tind, în mod evident, la restabilirea situaţiei de fapt în parametri care să reliefeze împrejurarea că deconectarea locului de consum în data de 12 februarie 2013 a intervenit în mod justificat.

Or, o astfel de reevaluare a probelor este incompatibilă cu judecata în etapa recursului, în această cale extraordinară de atac fiind posibil a fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârilor supuse controlului judiciar.

În acest context, Înalta Curte reaminteşte că, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună acestei instanţe examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din acelaşi cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de acest articol.

Prin raportare la situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată, anume aceea că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, ca urmare a faptei ilicite a pârâtei de a debranşa nelegal locuinţa acestuia de la reţeaua de energie electrică, apare ca fiind corect făcută aplicarea normelor care permit angajarea răspunderii civile contractuale şi acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului suferit.

În privinţa criticii vizând cuantumul daunelor morale la plata căreia societatea pârâtă a fost obligată, deşi constituie un aspect de netemeinicie, se va reţine, totuşi, că instanţa de apel, prin evaluarea stării de fapt, a stabilit corect îndeplinirea condiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei, pronunţând o hotărâre în acord cu legea.

Prin urmare, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă este, de asemenea, nefondat.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. (fostă B.) împotriva deciziei nr. 238/2024 din 23 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. (fostă B.) împotriva deciziei nr. 238/2024 din 23 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.