Enforceability of service contract price after termination of linked real estate sale: exclusion of non-performance defense due to buyer's obstruction of delivery

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 februarie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare încheiată între părţi, autentificată la Biroul Notarului Public C. din Bucureşti sub nr. x/04.07.2019, obligarea pârâtei la plata sumei de 246.568 RON, reprezentând contravaloarea uşilor executate de reclamantă conform contractului de presări servicii nr. x/04.07.2019 şi a ofertei nr. x, aflate în stocul reclamantei pentru livrare şi montare în imobilul pârâtei care le-a refuzat nejustificat, actualizarea sumelor cu rata inflaţiei şi dobândă legală, ce urmează a fi calculată potrivit art. 628 din C. proc. civ., de la data de 28 iunie 2020 până la achitarea integrală a sumelor datorate.

Prin sentinţa civilă. 2462/13.10.2021 pronunţată de prima instanţă a fost admisă cererea de chemare în judecată şi s-a dispus rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare, autentificată de Biroul Notarului Public C. sub nr. x/04.07.2019, precum şi obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 246.568 RON actualizată în raport cu rata inflaţiei, în baza contractului de prestări servicii nr. x/04.07.2019 şi a dobânzii legale aferente, calculată de la data de 28.06.2020 şi până la data plăţii efective; s-a dispus, de asemenea, obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 18.588 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel, acesta fiind soluţionat prin decizia civilă nr. 1660/A/2022 din 9 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

Prin această decizie, s-a admis apelul formulat de pârâta B. S.R.L., iar sentinţa atacată a fost schimbată în parte, în sensul că, rejudecând cauza, instanţa de apel a dispus respingerea celui de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect plata sumei de 246.568 RON, precum şi capetele de cerere accesorii ce au vizat actualizarea cu rata inflaţiei şi dobânda legală, ca neîntemeiate; pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, fiind, în rest, menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că este fondată acţiunea reclamantei în ceea ce priveşte cererea de rezoluţiune, în temeiul art. 1516 alin. (1) pct. 2 din C. civ.. Referitor la plata preţului uşilor, solicitată în temeiul contractului de presări servicii nr. x/04.07.2019, a reţinut însă, că aceasta nu poate fi considerată un efect al rezoluţiunii şi că reclamanta nu este îndreptăţită la această restituire, cu atât mai mult cu cât, la data rezoluţiunii nu operase compensarea, întrucât uşile în discuţie nu fuseseră livrate. Evocând dispoziţiile contractuale, această instanţă a mai reţinut că transferul dreptului de proprietate asupra celor 280 de uşi se produce la predarea acestora, în acord cu dispoziţiile art. 1767 şi art. 1771 din C. civ., aşa încât, anterior acestui moment reclamanta nu are dreptul de a cere preţul; în ceea ce priveşte afirmarea, de către reclamantă a calităţii de creditor în privinţa obligaţiei corelative a pârâtei de preluare a uşilor, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a uzat de dispoziţiile art. 1726 din C. civ. care îi dădeau dreptul de a consemna în depozit, pe seama cumpărătorului, bunurile contractate sau chiar de a le valorifica printr-o persoană autorizată.

Reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 1365 din 24 mai 2023, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1660A din 9 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Examinând, succesiv, motivele de casare, Înalta Curte a reţinut, într-un prim considerent, că nu are caracter fondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în măsura în care acesta a înglobat susţinerea recurentei-reclamante că motivarea are caracter contradictoriu, derivat din faptul că, în ciuda evidenţei rezultate din probe şi a constatării culpei pârâtei în ceea ce priveşte neexecutarea promisiunii bilaterale de vânzare încheiată între părţi, autentificată la BNP C. din Bucureşti sub nr. x/04.07.2019, s-a reţinut lipsa oricărei culpe a S.C. B. S.R.L. în neexecutarea conformă a contractului de prestări servicii.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare recurenta a pus în discuţie evocarea, în apel, a unor argumente extraprocesuale ori care depăşesc cadrul firesc al litigiului, fără o necesară punere a acestora în dezbaterea părţilor şi pronunţarea instanţei asupra unor aspecte care nu au făcut obiect al învestirii prin cererea principală, apel sau prin întâmpinare.

Înalta Curte a subliniat că în măsura în care recurenta a afirmat încălcarea principiului contradictorialităţii şi disponibilităţii şi, implicit, lipsirea sa de dreptul la apărare în condiţii de egalitate şi contradictorialitate, în realitate, aceasta a susţinut încălcarea normelor procesuale care consfinţesc de lege lata aceste principii, iar criticile specifice se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel că a fost examinat corespunzător.

Instanţa supremă a constatat că acest motiv de recurs are caracter fondat. Expunerea cadrului litigios din preambulul considerentelor deciziei de casare, dublat de constatarea că în motivele de apel sau în cursul soluţionării apelului niciuna dintre părţi nu s-a referit şi nici nu a făcut parte din cauza procesului chestiunea incidenţei art. 1726 din C. civ. - care a fundamentat hotărârea instanţei de apel în aprecierea neîndeplinirii, de către reclamantă, a obligaţiei de livrare – a impus concluzia că acest fundament juridic s-a situat în afara învestirii legale a instanţei de apel şi a fost de natură să încalce principiul contradictorialităţii, fiind eludate dispoziţiile art. 9 şi art. 14 din C. proc. civ.

Înalta Curte a reţinut, în contextul prezentat, că argumentul juridic al instanţei de apel excedează cauza juridică a acţiunii şi a apelului. În continuare, a statuat că obiectul analizei acestei instanţe trebuia centrat pe examinarea îndeplinirii sau a disponibilităţii de îndeplinire a obligaţiei proprii de către furnizorul uşilor, în acord cu dispoziţiile contractuale. Curtea de Apel Bucureşti nu avea de lămurit dacă această parte contractantă a fost liberată de obligaţiile proprii prin mijlocirea procedurii de consemnare în depozit a bunurilor, deoarece această afirmaţie nu a fost realizată în proces; mai mult, reglementând facultatea, iar nu obligaţia, vânzătorului de liberare contractuală, dispoziţiile art. 1726 din C. civ. oferă vânzătorului perspectiva descărcării de obligaţia care îi incumbă conform contractului, în timp ce în prezentul proces, furnizorul a urmărit executarea activă a contractului, livrarea şi montarea uşilor, dublată de dreptul său de a primi preţul.

Prin adaptarea corectă a reperului analizei judiciare la cauza reală a cererii, instanţa trebuia să se limiteze la evaluarea forţei obligatorii a contractului şi examinarea temeiniciei dreptului părţii care, în calitate de creditor contractual, solicită executarea convenţiei de către partea rămasă în pasivitate, în contrapondere cu apărările acesteia.

Oferind, în aceste condiţii, direct în considerente un raţionament judiciar care s-a situat în afara limitelor explicite sau implicite ale cauzei, instanţa de apel a încălcat regulile procesului, întocmai în modul prefigurat de recurentă: a răpit acesteia dreptul la apărare şi la dezbaterea contradictorie a cauzei.

Următorul motiv de casare invocat de către recurenta-reclamantă A. S.R.L. a vizat încălcarea normelor de drept material referitoare la forţa obligatorie a contractului şi efectele recunoscute în persoana creditorului împotriva debitorului care, pretins fără justificare, refuză executarea propriei obligaţii. În măsura în care instanţa de apel a stabilit că reclamanta A. S.R.L. nu are dreptul de a pretinde plata preţului pentru bunurile care au făcut obiectul contractului de prestări servicii nr. x/04.07.2019, deoarece acesta nu este un efect al rezoluţiunii antecontractului de vânzare imobiliară şi că, în consecinţă, partea nu poate pretinde decât daune-interese, recurenta a afirmat încălcarea, în apel, a dispoziţiilor art. 1270 şi art. 1516 din C. civ.

Şi aceste critici au fost găsite întemeiate de către instanţa supremă.

Sub acest aspect, s-a reţinut că fundamentul juridic al acţiunii s-a bazat pe concomitenţa celor două contracte, de presări servicii şi de promisiune de vânzare, în mod particular pe modalitatea în care părţile au consfinţit modalitatea de plată a preţului fiecăruia dintre ele.

Afirmând că desfiinţarea prin rezoluţiune a antecontractului de vânzare imobiliară lasă fără cauză modul în care s-a conceput plata preţului uşilor executate de reclamantă, A. S.R.L. a cerut, nu repunerea părţilor în situaţia anterioară ca efect al rezoluţiunii, ci constatarea că pârâta devine debitoarea obligaţiei de a plăti preţul contractului de prestări servicii care rămâne în fiinţă, care nu se mai poate stinge prin compensare, conform construcţiei contractuale originare.

Înalta Curte a statuat că reperele analizei instanţei de apel trebuiau specific adaptate la examinarea efectelor contractului de presări servicii nr. x/04.07.2019, în consecutivitatea desfiinţării promisiunii de vânzare, adică pe baza temeiurilor de drept solicitate de reclamantă, art. 1270 şi art. 1516 din C. civ.. Astfel, instanţa avea să examineze dacă obligaţia creditorului a fost executată în termenii acestei convenţii, dând semnificaţie juridică notificărilor adresate pârâtei, în mod repetat, pentru organizarea şantierului în vederea livrării şi montării uşilor, dacă împotriva pârâtei se poate consolida prezumţia legală de culpă în neexecutarea contractului şi, astfel, dacă este fondată cererea reclamantei de a obţine plata silită a preţului.

Cu toate acestea, instanţa de apel a examinat pretenţia reclamantei din perspectiva efectelor rezoluţiunii, reţinând, în esenţă, că reclamanta nu a plătit preţul apartamentului pentru a obţine repunerea în situaţia anterioară, cu toate că acţiunea nu a avut o asemenea construcţie cauzală. Complementar, a reţinut că, oricum preţul uşilor nu putea fi acordat, întrucât nu a operat transferul de proprietate către achizitor, concomitent livrării, deşi reclamanta a afirmat în proces notificarea pârâtei în acest scop, pe care a lipsit-o de orice relevanţă juridică. Mai mult, a reţinut culpa reclamantei în neefectuarea procedurii de consemnare silită a bunurilor, deşi furnizorul nu avea, în baza contractului ori a legii, o asemenea obligaţie şi, oricum reclamanta nu a urmărit constatarea executării obligaţiei proprii, ci recunoaşterea dreptului de plată a preţului.

Or, prin evocarea acestor temeiuri, oricum neadaptate cauzei reale a pretenţiei, instanţa de apel a înlăturat de la aplicare dispoziţiile de drept material evocate de recurentă, încălcând ordinea de drept pozitiv în materia contractelor, de natură să lipsească partea de o examinare corectă şi legală a acţiunii promovate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2021*, la data de 23 august 2023.

În analiza cererii de apel formulate în cauză de către apelanta-pârâtă, faţă de cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 1365 din 24 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere prevederile art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

Cum recursul promovat de către intimata-reclamantă A. S.R.L. a privit numai capetele de cerere, prin care s-a solicitat obligarea apelantei-pârâte la plata sumei de 246.568 RON (reprezentând contravaloarea uşilor executate de intimata-reclamantă, sumă actualizată cu rata inflaţiei) şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calea extraordinară de atac fiind admisă numai cu privire la acestea, Curtea de Apel Bucureşti a reanalizat apelul formulat de apelanta-pârâtă împotriva sentinţei tribunalului doar pe aceste aspecte. De asemenea, a reţinut că sentinţa primei instanţe, de admitere a primului capăt de cerere, prin care s-a solicitat rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare, autentificate sub nr. x/04.07.2019 de către Biroul Notarului Public C., are autoritate de lucru judecat, având în vedere prevederile art. 430 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1774 din 23 noiembrie 2023, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 2462 din 13 octombrie 2021 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D.; apelanta-pârâtă a fost obligată la plata către intimata-reclamantă a sumei de 14.331,05 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în căile de atac.

La data de 7 martie 2024 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2021*, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1774 din 23 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi, în principal, să se constate nulitatea deciziei civile nr. 1774 din 23 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa casării hotărârii atacate.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Au fost încălcate normele de drept procesual, în ceea ce priveşte citarea societăţii A. S.R.L., care a intrat în procedura de insolvenţă la termenul din 23 noiembrie 2023.

Astfel, s-a arătat că la data judecării cauzei au fost invocate de către recurenta B. S.R.L. dispoziţiile art. 155 din C. proc. civ., raportat la art. 58 şi art. 87 din Legea nr. 85/2014. Aceasta a solicitat în şedinţă publică trecerea în citativ a societăţii aflate în insolvenţă şi citarea acestei părţi prin administratorul judiciar, însă instanţa de apel a respins solicitarea considerând suficientă introducerea în citativ a societăţii cu noua reprezentare, fără citarea acesteia. Este adevărat că în procesul civil părţile nu sunt obligate să se înfăţişeze la judecată, însă este obligatoriu ca ele să fie citate legal în cadrul procedurii conform art. 85 C. proc. civ. care are caracter imperativ. Nicio măsură nu poate fi luată de instanţă decât după încunoştinţarea părţilor, drept garanţie a respectării principiilor ce guvernează procesul civil privind echitatea procedurii, dreptul la apărare şi contradictorialitatea dezbaterilor ca elemente esenţiale ale dreptului oricărei persoane la un proces echitabil în accepţiunea dată de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Potrivit art. 87 pct. 5 din C. proc. civ., cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului vor fi citaţi prin administratorul judiciar ori, după caz, prin lichidatorul judiciar, dispoziţie legală încălcată de instanţa de fond care a avea obligaţia să citeze societatea intimată prin intermediul administratorului judiciar, de vreme ce procedura insolvenţei era deja deschisă la primul termen de judecată.

În accepţiunea recurentei, desfăşurarea judecăţii, inclusiv administrarea mijloacelor de dovadă în lipsa uneia dintre părţi care nu a fost legal citată, afectează întreaga procedură care trebuie reluată în condiţii de regularitate procedurală prin citarea intimatei în conformitate cu dispoziţiile imperative ce reglementează procedura de citare a părţilor în procesul civil.

Recurenta-pârâtă consideră că este incident şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cu referire la faptul că natura contractului nr. x/2019 este aceea de contract de furnizare bunuri mobile.

Astfel, s-a arătat că prin contractul de prestări servicii nr. x/04.07.2019 şi oferta contractuală x au fost stabilite în sarcina intimatei atât activităţi de producţie bunuri mobile, cât şi activităţi de livrare şi montaj.

În continuare, a menţionat că intimata-reclamantă avea, potrivit contractului de prestări servicii nr. x/04.07.2019, obligaţia cumulativă de a fabrica, furniza, transporta şi monta la locaţia pârâtei B., situată în oraşul Năvodari, zona Mamaia Nord, judeţul Constanţa, un număr de 280 de uşi având, în principal, obligaţia de livrare, cel mai târziu în luna martie 2020.

Din această obligaţie intimata a executat livrarea şi montarea a 4 uşi, astfel încât silogismul instanţei de apel care arată că pârâta trebuia să înştiinţeze intimata despre ziua în care trebuia să fie făcută livrarea şi locul livrării nu poate fi primit. Partea adversă cunoştea locul livrării, situaţie recunoscută în răspunsul dat la interogatoriu, în faţa instanţei de fond. Existenţa mai multor operaţiuni, de livrare sau furnizare într-un contract ori semantica determinată cu privire la denumirea contractului de către părţi nu pot afecta conţinutul şi natura acestuia.

Prin Notificarea nr. x/14.01.2021, deci cu o întârziere de 10 luni faţă de termenul livrării, intimata încerca să-şi acopere culpa contractuală, solicitând să i se comunice locul şi data livrării, deşi aceasta le cunoştea.

Chiar intimata prin Notificarea nr. x/14.01.2021, solicita pârâtei data şi "ora" livrării restului de 274 de uşi cu o întârziere de 8 luni, dar şi "locaţia imobilului".

În tot cursul procesului, intimata-reclamantă a încercat să demonstreze faptul că imobilul nu este finalizat şi, pe cale de consecinţă, nu avea unde să livreze sau să monteze bunurile mobile, respectiv uşile. Însă obligaţia de livrare activa şi fără ca imobilul să fie finalizat. Au fost depuse la dosar dovezi că imobilul a fost finalizat, însă instanţa de apel le-a înlăturat afirmând că nu rezulta că se referă la construcţia avută în vedere pentru contract, deşi era evident că aceasta era construcţia. Imobilul pentru care trebuiau montate uşile de către recurentă a fost finalizat în luna iulie a anului 2022, conform procesului-verbal de recepţie nr. x/27.07.2022, emis de Primăria Oraşului Năvodari sub nr. x/28.07.2022, dar alte uşi au fost montate în lunile mai- iunie 2022 fiind executate de către o altă societate, dat fiind neîndeplinirea obligaţiilor de către recurentă. Intimata avea posibilitatea, până la data judecării fondului, să-şi execute obligaţia de livrare a uşilor. Aceasta face însă o recunoaştere expresă că nu a făcut nicio altă livrare către pârâtă şi că deţine restul de 274 de uşi în depozitul propriu, invocând faptul că imobilul nu este finalizat astfel că nu a livrat uşile nici până la data formulării recursului.

Finalizarea imobilului nu avea legătură cu livrarea în termen a uşilor, deoarece obligaţia era scadentă în sarcina recurentei-pârâte şi, eventuala soartă a uşilor nu era în sarcina sa, desigur după operaţiunea de livrare, livrare care nu poate fi dovedită, neexistând avize de expediţie, contract transport, procese-verbale de primire bunuri. Instanţa de apel consideră că dacă martorul, aflat de altfel în condiţii de prepuşenie cu intimata a afirmat că imobilul nu este finalizat atunci evidenţa înscrisurilor depuse este infirmată. Chiar existenţa uşilor, determinate unilateral de către parte prin înscrisuri proprii nu dovedeşte existenţa şi conformitatea bunului mobil, care nu a fost livrat niciodată recurentei.

Recurenta B. S.R.L. apreciază că obligaţia sa de plată a preţului bunurilor ce au format obiectul contractului de prestări servicii nu are cum să fie anterioară obligaţiei intimatei-reclamante, de livrare a uşilor, în contract nefiind stipulată o clauză în acest sens.

Mai mult, din clauza inserată în art. 1.1 din contract, reiese că părţile au încheiat un contract de furnizare în ceea ce priveşte livrarea, astfel încât, în baza art. 1.767 alin. (1) din C. civ., proprietatea asupra bunurilor se transferă de la furnizor la beneficiar în momentul predării acestora, beneficiarul având obligaţia să preia bunurile la termenele şi în condiţiile prevăzute în contract.

Faţă de dispoziţiile art. 1.720 alin. (1) C. civ. din materia vânzării (la care face trimitere art. 1.771 C. civ.), instanţa de apel trebuia să constate că obligaţia de plată a preţului ce incumba recurentei devine exigibilă la momentul predării bunurilor. Obligaţia de plată a preţului bunurilor nu devine exigibilă anterior livrării, ci numai la momentul predării, astfel încât, având în vedere că bunurile nu au fost predate, intimata-reclamantă nu are dreptul să ceară plata preţului bunurilor în temeiul contractului de prestări servicii încheiat între părţi.

Obligaţia livrării dacă ar fi fost executată de către intimată prin transportul bunurilor la locaţie, coroborată cu situaţia constatării după transport a imposibilităţii de predare şi montaj ar fi determinat îndeplinirea parţială a obligaţiilor recurentei fapt care însă nu s-a petrecut.

Intimata nu a dovedit în nicio modalitate livrarea bunurilor către recurentă, în cauză neexistând avize de expediţie, documente de transport, documente de livrare, facturi, procese-verbale de primire sau refuz marfă. Doar în cazul unui eventual refuz de preluare, de altfel inexistent în cauză, conform regulilor din materia vânzării (la care face trimitere art. 1.771 C. civ.), executarea silită a obligaţiei de preluare ce incumbă cumpărătorului se realizează în mod specific, potrivit art. 1.726 C. civ., fie prin depunerea bunului într-un depozit la dispoziţia şi pe cheltuiala cumpărătorului, fie prin vânzarea la licitaţie publică sau chiar pe preţul curent (dacă lucrul are un preţ la bursă sau în târg ori stabilit de lege), de către o persoană autorizată de lege pentru asemenea acte şi cu dreptul pentru vânzător la plata diferenţei dintre preţul convenit la prima vânzare şi cel efectiv obţinut, precum şi la daune-interese. Intimata trebuia să depoziteze bunurile în condiţiile art. 1.726 din C. civ., la dispoziţia cumpărătorului, numai după îndeplinirea acestei proceduri având dreptul să ceară plata preţului. În acest sens, era necesară stipularea unei dispoziţii în sarcina depozitarului cu privire la predarea bunurilor către cumpărător, deoarece, în caz contrar, nu există nicio garanţie că, deşi obligat să plătească preţul, va primi şi bunul.

În baza contractului de prestări servicii încheiat între părţi, intimata nu are dreptul să solicite preţul bunurilor, ci numai daune-interese pentru eventuala nepreluare a bunurilor, fapt care nu corespunde petitului iniţial al acţiunii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D., a depus la dosar întâmpinare, prin care invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate ca temeinică şi legală. În baza art. 453 din C. proc. civ., a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. La termenul din 31 octombrie 2024 reprezentantul convenţional al intimatei-reclamante, doamna avocat E., a depus la dosarul cauzei înscrisuri care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată în sumă de 8.250 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 10 iulie 2024 s-a fixat termen la data de 31 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Astăzi, în şedinţă publică, excepţia nulităţii a fost respinsă, în considerarea celor expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Decizia supusă controlului judiciar este pronunţată subsecvent casării unei decizii adoptate în apel, într-un ciclu procesual anterior, atrăgând incidenţa aşadar, în rejudecare, a prevederilor art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

Acest text de lege stabileşte regula potrivit căreia dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond care rejudecă procesul şi presupune faptul că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuţie respectivele chestiuni şi, cu atât mai puţin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.

Jurisprudenţa instanţei supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfăşoare în limitele casării, respectiv ale indicaţiilor date de instanţa de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării – totale sau parţiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat şi respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanţa de trimitere va ţine seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nelegala citare a intimatei-reclamante A. S.R.L., Înalta Curte constată că, în partea introductivă a deciziei atacate, s-a reţinut că apelanta-pârâtă B. S.R.L., prin avocat, a solicitat introducerea în cauză şi în citativ a intimatei-reclamante prin administrator judiciar, în conformitate cu art. 155 din C. proc. civ., raportat la art. 58 din Legea nr. 85/2014, având în vedere că prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă debitoarei i s-a ridicat dreptul de administrare.

Curtea de Apel Bucureşti a luat act de faptul că a fost deschisă procedura insolvenţei faţă de intimata-reclamantă A. S.R.L. şi de faptul că s-a depus la dosarul cauzei împuternicirea avocaţială din partea administratorului judiciar al societăţii debitoare, apreciind că aceasta este suficientă. De asemenea, instanţa de apel a dispus menţionarea în citativ şi a administratorului judiciar al intimatei-reclamante A. S.R.L., respectiv a Cabinetului Individual de Insolvenţă D..

Recurenta din prezenta cauză a înţeles să invoce o încălcare a normelor de procedură în legătură cu citarea unei alte părţi din proces.

În condiţiile art. 174 alin. (3) din C. proc. civ., nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat, astfel cum este cazul normelor privind citarea, care sunt destinate a proteja interesele părţilor cărora li se adresează.

În conformitate cu art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată care este partea vizată de îndeplinirea nelegală a actului procedural.

Potrivit art. 153 alin. (1) din C. proc. civ. "instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel".

Autoarea recursului nu poate justifica niciun interes legitim în susţinerea acestei critici, singura îndreptăţită care ar fi putut să invoce o asemenea neregularitate fiind chiar societatea intimată. În plus, nici nu poate fi vorba de nelegala îndeplinire a procedurii de citare a intimatei-reclamante A. S.R.L. în faza procesuală a apelului, atâta timp cât la dosarul cauzei a fost depusă, la acelaşi termen de judecată (23 noiembrie 2023), împuternicirea avocaţială semnată chiar de către administratorul judiciar al societăţii, astfel încât era de prisos ca instanţa să dispună amânarea judecării cauzei, în vederea citării acestuia.

Prin urmare, întrucât recurenta-pârâtă nu a invocat nelegala sa citare, date fiind regulile de invocare a nerespectării normelor de procedură expuse mai sus, această parte nu poate obţine casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de către recurenta-pârâtă B. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Critica supusă analizei instanţei de recurs se referă la prezentarea, în considerentele deciziei recurate, a unor motive străine de natura pricinii, cu referire la faptul că natura contractului nr. x/2019 este aceea de contract de furnizare bunuri mobile. Astfel, s-a arătat că intimata-reclamantă avea, potrivit contractului de prestări servicii nr. x/04.07.2019, obligaţia cumulativă de a fabrica, furniza, transporta şi monta la locaţia pârâtei B., situată în oraşul Năvodari, zona Mamaia Nord, judeţul Constanţa, un număr de 280 de uşi având, în principal, obligaţia de livrare, cel mai târziu în luna martie 2020.

Întrucât intimata a executat livrarea şi montarea doar a 4 uşi, recurenta susţine faptul că nu poate fi primit silogismul instanţei de apel care arată că pârâta trebuia să înştiinţeze reclamanta despre ziua în care trebuia să fie făcută livrarea şi locul livrării.

Într-un prim considerent, Înalta Curte reţine că se circumscrie motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nemotivarea hotărârii, motivarea sa contradictorie sau prezentarea, de către instanţa a cărei hotărâre este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii.

Aşadar, o hotărâre nu poate fi casată în recurs dacă, pe lângă motive adecvate, care explica sistematic şi logic raţionamentul instanţei care a pronunţat soluţia, aceasta cuprinde aprecieri de circumstanţă care nu reprezintă cauza principală sau relevantă a hotărârii prin care s-a soluţionat procesul.

De asemenea, nu reprezintă motive străine de natura pricinii acele considerente ale instanţei de apel care, fundamentându-se pe probele administrate, exprimă concluziile proprii ale instanţei asupra faptelor, reţinând că «De asemenea, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată şi din notificările transmise apelantei-pârâte, intimata-reclamantă a oferit acesteia executarea obligaţiilor care îi incumbă, respectiv livrarea şi montarea uşilor, dar apelanta-pârâtă nu a stabilit, în concret, modalitatea în care să fie îndeplinite aceste obligaţii (aceste aspecte au fost reţinute şi de instanţa supremă în decizia de casare – dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă). Astfel, apelanta-pârâtă nu a indicat, în concret, zilele în care să se facă livrarea şi montarea uşilor şi locaţia exactă unde se facă aceasta, având în vedere numărul mare al uşilor (276 din totalul de 280)».

Nu poate fi primită nici critica, prin intermediul căreia recurenta a susţinut faptul că părţile ar fi încheiat un contract de furnizare bunuri mobile, în condiţiile în care instanţa supremă, prin decizia de casare, a statuat că reperele analizei instanţei de apel trebuiau specific adaptate la examinarea efectelor contractului de prestări servicii nr. x/04.07.2019, în consecutivitatea desfiinţării promisiunii de vânzare, adică pe baza temeiurilor de drept solicitate de reclamantă, art. 1270 şi art. 1516 din C. civ.

În realitate, recurenta-pârâtă critică modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acţiunii.

Reamintind că temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de reclamantă, aceea a prezentării unor motive străine de natura pricinii de către instanţa de apel.

Totodată, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., de vreme ce instanţa de apel a expus, în rejudecarea apelului, argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, astfel că va fi înlăturat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut faptul că instanţa de apel, faţă de dispoziţiile art. 1.720 alin. (1) C. civ. din materia vânzării (la care face trimitere art. 1.771 C. civ.), trebuia să constate că obligaţia de plată a preţului ce incumba recurentei devine exigibilă la momentul predării bunurilor.

Potrivit recurentei, obligaţia de plată a preţului bunurilor nu devine exigibilă anterior livrării, ci numai la momentul predării, astfel încât, având în vedere că bunurile nu au fost predate, intimata-reclamantă nu are dreptul să ceară plata preţului bunurilor în temeiul contractului de prestări servicii încheiat între părţi.

Raportând considerentele deciziei curţii de apel la motivele de recurs invocate în prezenta cale de atac, Înalta Curte reţine că acestea nu conţin critici cu privire la judecata realizată de instanţa devolutivă de control în etapa procesuală anterioară, ci exprimă nemulţumirea recurentei cu privire la soluţia pronunţată în cauză.

Înalta Curte consideră util să amintească că simpla enunţare a unor norme de drept material nu pot justifica încadrarea criticilor în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în lipsa prezentării de către recurentă a unor argumente concrete care să indice punctual în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor legale redate, în ce constă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia.

Argumentele susţinute în dezvoltarea criticii nu pot fi analizate subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât privesc statuările instanţei de apel asupra faptelor şi propun instanţei de recurs să impună o concluzie contrară celei reţinute în etapa procesuală precedentă, respectiv că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, context în care pârâta nu ar avea obligaţia de plată a preţului.

Instanţa de apel a arătat că reclamanta a invocat răspunderea civilă contractuală drept cauză a solicitării sale de obligare a apelantei-pârâte la plata sumei de 246.568 RON.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că aceasta constă în încălcarea dreptului de creanţă al celeilalte părţi prin neexecutarea obligaţiilor asumate contractual. De asemenea, a reţinut că apelanta-pârâtă şi-a asumat prin contractul încheiat cu intimata-reclamantă obligaţia de a achita acesteia din urmă preţul a 280 de uşi, preţ care includea executarea uşilor, transportarea şi montarea lor.

Cum din probele administrate în cauză a rezultat că apelanta-pârâtă nu a achitat preţul uşilor, în privinţa faptei ilicite, aceasta constă în încălcarea obligaţiei contractuale de plată a preţului convenit.

Faptul că intimata-reclamantă nu a livrat şi montat apelantei-pârâte toate uşile nu este de natură să conducă la concluzia inexistenţei faptei ilicite săvârşite de aceasta din urmă, deoarece nelivrarea şi nemontarea nu este decât consecinţa faptului că societatea pârâtă nu edificase construcţia până în etapa necesară montării uşilor, nu a indicat, în concret, zilele în care să se facă livrarea şi montarea lor, precum şi locaţia exactă.

Aşadar, instanţa de apel a constatat că apelanta-pârâtă a împiedicat-o pe intimata-reclamantă să îşi îndeplinească propriile obligaţii, apreciind că sunt pe deplin aplicabile, sub acest aspect, prevederile art. 1.517 din C. civ., conform cărora "O parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune".

Faţă de aceste considerente şi, având în vedere că intimata-reclamantă a oferit executarea obligaţiilor sale, Curtea de Apel Bucureşti a ajuns la concluzia că apelanta-pârâtă nu are posibilitatea de a invoca excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus), prevăzută de dispoziţiile art. 1.556 din C. civ., pentru a nu-şi executa propria obligaţie de plată a preţului.

Instanţa de apel nu a dat relevanţa juridică, solicitată de apelanta-pârâtă, notificării nr. x/10.12.2020, întrucât partea nu a depus niciun înscris din care să rezulte că aceasta a ajuns în posesia intimatei-reclamante. Pe de altă parte, a reţinut că apelanta-pârâtă are dispoziţie căile legale [precum, inter alia, formularea unei acţiuni în condiţiile art. 1.516 alin. (1) şi (2) pct. 1 din C. civ.) pentru a intra în posesia uşilor nelivrate de intimata-reclamantă.

Potrivit dispoziţiilor art. 1516 alin. (2) raportat la art. 1549 alin. (1) din C. civ., creditorul obligaţiei contractuale neexecutate are un drept de opţiune, putând să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei să obţină rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative sau să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Textul de lege anterior evocat reglementează, aşadar, dreptul de opţiune al creditorului între a solicita executarea silită sau desfiinţarea contractului cu daune-interese, alegerea creditorului între executare silită şi rezoluţiune depinzând în principal de posibilitatea practică de realizare a interesului urmărit prin încheierea contractului, precum şi de felul obligaţiei, dacă acestea implică sau nu faptul personal al debitorului.

Înalta Curte reţine că nu se pune nici problema aplicării greşite a normelor de drept material care reglementează excepţia de neexecutare a contractului, respectiv a prevederilor art. 1.556 din C. civ.

Excepţia de neexecutare a contractului reprezintă un mecanism de apărare al uneia din părţile contractului sinalagmatic pentru cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei asumate, fără ca partea care pretinde această executate să-şi execute propria obligaţie.

În primul rând, se observă că susţinerile recurentei-pârâte apar puternic ataşate situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, care a statuat, în sensul că nelivrarea şi nemontarea nu este decât consecinţa faptului că apelanta-pârâtă nu edificase construcţia până în etapa necesară montării uşilor, nu a indicat, în concret, zilele în care să se facă livrarea şi montarea lor şi nici locaţia exactă.

Or, constatările factuale asupra chestiunilor litigioase care vizează reaua sau buna-credinţă, impusă ca principiu tuturor subiectelor de drept care angajează raporturi juridice, sunt demonstrate ori infirmate judiciar pe baza probelor şi susţinerilor părţilor, având aptitudinea de a fi disputate numai în faţa instanţelor devolutive, astfel încât nu pot fi cenzurate în recurs.

În al doilea rând, decizia pronunţată în apel nu cuprinde o interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1.556 alin. (1) din C. civ., instanţa de prim control judiciar arătând în mod expres şi explicit faptul că excepţia de neexecutare nu este incidentă în speţă. Astfel, raportat la starea de fapt, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că excepţia de neexecutare nu poate fi invocată, înlăturând incidenţa acesteia, fără a proceda la o analiză pe fond.

Pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă B. S.R.L., ca nefondat.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 8.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1774 din 23 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 8.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.