Land Registry Rectification Against Good-Faith Third Party: Interruption of Forfeiture Term by Prior Action Pursuing Same Legal Objective

Şedinţa publică din data de 18 decembrie 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistriţa la data de 23 decembrie 2022, cu nr. x/2022, precizată ulterior la data de 04 aprilie 2023, reclamanta societatea A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., B., C. S.R.L. şi societatea D. S.R.L., în principal, să se constate desfiinţarea de drept a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între C. S.R.L şi D. S.R.L., autentificat de notar public E. prin încheierea nr. 4469/18.11.2013, având ca obiect imobilul teren şi construcţia identificată în C.F. nr. x Bistriţa, ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/05.12.2012 încheiat între B. şi B., în calitate de vânzători, şi C. S.R.L., actul în temeiul căruia vânzătorul a dobândit dreptul de proprietate, iar în subsidiar, să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notar public E. prin încheierea ar. 4469/18. 11.2013 ca efect al constatării nulităţii/anulării actului pe baza căruia vânzătorul a dobândit dreptul de proprietate şi, pe cale de consecinţă, să se dispună rectificarea înscrierii dreptului de proprietate al D. S.R.L. asupra imobilelor înscrise C.F. Bistriţa sub nr. x, nr. cad. x, teren în suprafaţă de 809 mp şi construcţia şopron metalic cu nr. cad. x, şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a solicitat, cu titlu preliminar, repunerea sa în termenul de a formula cererea de chemare în judecată, raportat la prevederile art. 2522 rap. la art. 908 C. civ., respectiv având în vedere obiectul acţiunii, precum şi faptul că soluţia definitivă din dosarul nr. x/2014 a Curţii de Apel Cluj, a fost pronunţată la data de 19 decembrie 2022, dată de la care curge şi termenul legal de 30 zile.

Prin sentinţa civilă nr. 1084/2023 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosarul civil nr. x/2022 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Bistriţa, invocată din oficiu, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei civile privind cererea formulată de reclamanta A. S.A, în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

Tribunalul Bistriţa-Năsăud, primind cauza spre justă soluţionare, a înregistrat-o cu nr. x/2022.

La 12 decembrie 2023 societatea A. S.A. a depus la dosar "precizare de acţiune", prin care a solicitat să se dispună rectificarea înscrierii dreptului de proprietate al societăţii D. S.R.L. asupra imobilelor înscrise în C.F. Bistriţa sub nr. x, nr. topo x, teren în suprafaţă de 825 mp si construcţia şopron metalic cu nr. cad. x, şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.

Prin încheierea de şedinţă din data de 24 noiembrie 2023 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în dosar nr. x/2022, s-a respins cererea de repunere în termen întemeiată pe art. 2522 C. civ. care presupune neexercitarea dreptului la acţiune din cauze temeinice, constatând că acţiunea în rectificare a fost exercitată deja în cadrul dosarului nr. x/2014 şi că nu sunt întrunite condiţiile premisă pentru a se repune în termen tocmai pentru faptul că dreptul la acţiune a fost exercitat.

Prin sentinţa civilă nr. 146 din 08 decembrie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2022 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a constatat decăderea reclamantei societatea A. S.A., din dreptul de a formula cererea de rectificare a înscrierii dreptului de proprietate a pârâtei societatea D. S.R.L., asupra imobilelor înscrise în C.F. x Bistriţa, cad. x, s-a constatat nulitatea cererii de rectificare a înscrierii dreptului de proprietate a pârâtei societatea D. S.R.L. asupra imobilelor înscrise în C.F. x Bistriţa, cad. x, formulată de reclamanta societatea A. S.A., s-a respins cererea formulată de societatea A. S.A. având ca obiect constatare desfiinţare de drept contract de vânzare-cumpărare autentificat de BNP E. prin încheierea nr. 4469/18.11.2013, constatare nulitate contract de vânzare-cumpărare autentificat de BNP E. prin încheierea nr. 4469/18.11.2013, a fost respinsă cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, a fost obligată reclamanta societatea A. S.A. să plătească pârâtei societatea D. S.R.L. suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, a fost obligată reclamanta societatea A. S.A. să plătească pârâţilor B., B. suma de 7.013 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud şi a încheierii de şedinţă din 24 noiembrie 2023, a declarat apel societatea A. S.A., solicitând admiterea acestuia, rejudecarea cauzei, admiterea cererii de repunere în termen, modificarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 244/2025 din 08 aprilie 2025, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a admis apelul formulat de societatea A. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 24 noiembrie 2023 şi a sentinţei civile nr. 146/2023 din data de 08 decembrie 2023, pe care le schimbă în parte şi, respectiv, în tot, în sensul că a respins ca lipsită de obiect cererea de repunere în termenul de prescripţie formulată de reclamanta societatea A. S.A, a respins cererea de decădere a reclamantei A. S.A. din dreptul de a formula acţiunea de rectificare carte funciară, a admis cererea de chemare în judecată modificată formulată de reclamanta societatea A. S.A. şi în consecinţă a constatat desfiinţarea de drept a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele C. S.R.L., în calitate de vânzătoare şi societatea D. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, contract autentificat de notar public E. prin încheierea nr. 4469/18.11.2013, având ca obiect imobilul teren şi construcţia identificate în CF nr. x Bistriţa, ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.12.2012 de BNP F., contract încheiat între B. şi B., în calitate de vânzători, şi C. S.R.L. în calitate de cumpărător, a dispus rectificarea înscrierii dreptului de proprietate al societăţii D. S.R.L. asupra imobilelor înscrise în CF nr. x Bistriţa, nr. cadastral x, teren în suprafaţă de 825 mp şi construcţia şopron metalic cu nr. cadastral x şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, a obligat pârâţii intimaţi, în solidar, să plătească reclamantei apelante A. S.A. suma de 12.015,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate la fond, precum şi suma de 6.317,84 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel, au formulat cerere de recurs toţi cei trei pârâţi.

Recursul declarat de pârâţii B. şi B..

Pârâţii, au solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

Cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenţii invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2548 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 2539 alin. (2) C. civ.

Prima critică a vizat interpretarea şi aplicarea greşită a termenului de decădere. Au arătat aceştia că în ciuda faptului că instanţa de apel a calificat în mod corect termenul de exercitare a acţiunii ca fiind unul de decădere, constatând faptul că acţiunea în nulitate poate fi exercitată în interiorul acestui termen de 3 ani, totuşi a ajuns în mod greşit la concluzia că acţiunea în rectificare, împreună cu acţiunea în nulitate au fost exercitate în termen.

Au arătat recurenţii că în cadrul dosarului nr. x/2014, nu a fost formulată o cerere de anulare a contractului încheiat cu D. S.R.L., ci primul moment în care s-a formulat o cerere în realizarea acestui drept a avut loc cu ocazia prezentei cauze, astfel că nu se justifică întreruperea termenului de decădere.

În opinia acestora instanţa de apel s-a aflat în eroare cu privire la existenţa unei noi cereri în sensul prevăzut de art. 2539 alin. (2) C. civ., deoarece cererea în anulare care a făcut obiectul dosarului x/2014, nu tindea la valorificarea dreptului pretins deci nu putea avea efect întreruptiv. Mai mult au precizat aceştia că lipseşte cu desăvârşire identitatea dintre cele două cereri nefiind aplicabile dispoziţiile art. 2548 alin. (3) C. civ.

Potrivit art. 2539 alin. (2) C. civ., pentru a se considera că termenul de decădere a fost întrerupt, trebuie să existe o identitate de obiect, cauză şi părţi între cererile formulate.

Recurenţii subliniază că cererea anterioară nu a vizat contractul dintre C. S.R.L. şi D. S.R.L., ci a fost o acţiune distinctă, ceea ce exclude aplicabilitatea dispoziţiilor legale invocate de instanţa de apel.

Recursul declarat de pârâta D. S.R.L.

Pârâta D. S.R.L. a solicitat, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurenta a considerat decizia atacată ca fiind nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2548 alin. (3), art. 2539 alin. (2), art. 909 alin. (3), art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 4, art. 2522, art. 1245, art. 563 alin. (3) C. civ. şi a principiului securităţii juridice, consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

S-a susţinut că hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor de drept material privind prescripţia extinctivă şi regimul acţiunii în rectificarea înscrierilor de carte funciară.

Recurenta arată că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ., reţinând că două acţiuni în rectificarea cărţii funciare întemeiate pe acte juridice diferite, ar constitui "aceeaşi cerere" susceptibilă să producă efectul întreruptiv al termenului de decădere prevăzut la art. 909 alin. (3) C. civ. În opinia recurentei, această interpretare eludează natura juridică a acţiunii în rectificare, care nu este una autonomă, ci un capăt de cerere strict subsidiar, dependent de o acţiune principală privind nulitatea actului ce a stat la baza înscrierii contestate.

Prin raportare la dispoziţiile art. 908 alin. (4) C. civ., recurenta a subliniat că acţiunea în rectificare poate fi introdusă fie simultan cu acţiunea de fond, fie ulterior admiterii acesteia, însă în ambele situaţii acţiunea îndreptată împotriva terţilor dobânditori trebuie să respecte condiţiile art. 909 C. civ., inclusiv termenul de decădere de 3 ani.

Or, în speţă, prima acţiune în rectificare a vizat nulitatea contractului dintre soţii B. şi C. S.R.L., în timp ce prezenta acţiune este întemeiată pe nulitatea contractului distinct încheiat între C. S.R.L. şi societatea recurentă. Cum acţiunea în rectificare este accesorie nulităţii actului, iar actele sunt diferite, recurenta a susţinut că nu se poate reţine că acţiunile constituie "aceeaşi cerere". În consecinţă, prima acţiune nu poate avea efect întreruptiv asupra termenului de decădere pentru a doua acţiune, reclamanta nefăcând dovada introducerii cererii în termenul prevăzut de lege.

Recurenta mai arată că o asemenea extindere a conceptului de "nouă cerere" conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 2548 alin. (3) C. civ., din moment ce reclamanta nu a formulat o acţiune de anulare a contractului dintre C. S.R.L. şi recurentă, cerere care reprezenta premisa obligatorie pentru a produce efectul întreruptiv prevăzut de art. 2539 alin. (2) C. civ.

A admite contrariul ar însemna ca o acţiune întemeiată pe nulitatea unui contract să poată opri decăderea privind o acţiune întemeiată pe nulitatea unui alt contract, ceea ce ar contraveni noţiunii de identitate de cauză juridică şi naturii accesorii a acţiunii în rectificare.

Recurenta exemplifică această inconsecvenţă prin analogia cu două acţiuni în pretenţii între aceleaşi persoane şi pentru aceeaşi sumă, dar cu temei contractual diferit, deşi, identice ca obiect şi valoare, ele nu pot fi considerate aceeaşi cerere, întrucât izvorul obligaţional diferă.

Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel nu a analizat caracterul tardiv al acţiunii, deşi termenul de 3 ani prevăzut de art. 909 alin. (3) C. civ. reprezintă o condiţie legală imperativă, care nu poate fi suplinită prin considerente legate de alte acţiuni anterioare.

În al doilea rând, recurenta arată că diferit de susţinerile reclamantei, imprescriptibilitatea acţiunii în desfiinţarea unui contract nul absolut, nu înlătură aplicabilitatea termenului special de decădere al acţiunii în rectificarea cărţii funciare, termen derogatoriu stabilit expres de art. 909 alin. (3) C. civ.

În al treilea rând, recurenta invocă ignorarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 553/2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2014. În acea cauză, instanţa stabilise deja că desfiinţarea actului subsecvent nu operează automat ca efect al desfiinţării actului anterior, regimul nulităţilor derivate fiind în prezent înlocuit de regulile art. 1254 C. civ., iar dobânditorul de bună-credinţă putând să îşi consolideze dreptul în anumite condiţii.

Instanţa de apel, în prezenta cauză, a ajuns la concluzia contrară, dispunând desfiinţarea automată a contractului subsecvent încheiat de recurentă, fără a analiza temeinicia protecţiei conferite dobânditorului de bună-credinţă prin art. 563 alin. (3) C. civ. şi fără a lua în considerare limitele în care rectificarea cărţii funciare poate fi cerută de o persoană care nu pretinde un drept real asupra imobilului, cum este cazul creditorului chirografar.

Recurenta reţine că dispoziţiile art. 901 C. civ. au fost interpretate eronat de instanţa de apel, în sensul că termenul de 3 ani ar proteja dreptul terţului faţă de orice persoană interesată în rectificarea cărţii funciare. În realitate, consolidarea dreptului terţului dobânditor operează numai în raport cu adevăratul proprietar-persoana care pretinde înscrierea unui drept real propriu în cartea funciară. Extinderea acestei protecţii în favoarea unui creditor chirografar ar contraveni întregii structuri a reglementării privind cartea funciară (art. 892, 897, 901 C. civ.), care rezervă legitimarea procesuală activă exclusiv titularilor de drepturi reale şi persoanelor ce urmăresc înscrierea unor asemenea drepturi.

S-a subliniat că reclamanta nu este titularul unui drept real asupra imobilului, ci doar un creditor chirografar al foştilor proprietari, iar eventuala satisfacere a creanţei trebuia urmărită asupra preţului obţinut de aceştia din vânzare, nu prin anularea contractului încheiat cu dobânditorul de bună-credinţă.

În fine, recurenta invocă principiul securităţii raporturilor juridice, arătând că aceasta a achiziţionat imobilul în mod autentic, în urma unei proceduri de due diligence, achitând preţul prin bancă, fără a putea cunoaşte existenţa unor eventuale creanţe chirografare ale reclamantei asupra vânzătorilor. După trecerea unei perioade de 13 ani, recurenta se vede lipsită de dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în contradicţie atât cu art. 563 alin. (3) C. civ., cât şi cu jurisprudenţa şi doctrina care protejează dobânditorul de bună-credinţă în raporturile cu creditorii chirografari.

Pentru toate aceste motive, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu verificarea respectării termenului de decădere prevăzut de art. 909 alin. (3) C. civ. şi a incidenţei normelor privind protecţia dobânditorului de bună-credinţă.

Recursul declarat de pârâta C. S.R.L.

Recurenta-pârâtă a solicitat casarea hotărârii recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

C. S.R.L. formulează critici de nelegalitate împotriva deciziei pronunţate în apel, motivând recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a fost greşit alcătuită şi a pronunţat hotărârea atacată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se invocă greşita alcătuire a instanţei care a pronunţat hotărârea recurată, fiind încălcate dispoziţiile art. 41 şi art. 42 C. proc. civ.

S-a pretins că între A. S.A. şi C. S.R.L., s-au derulat mai multe litigii având ca obiect anularea unor acte de transfer patrimonial, motiv pentru care la pronunţarea deciziei ce face obiectul prezentului recurs ar fi participat judecători care aveau opinia deja formată cu privire la conduita societăţii C. S.R.L.

Astfel, având în vedere legătura strânsă între dosarele soluţionate şi efectele hotărârilor pronunţate în acestea, judecătorii au fost influenţaţi în pronunţarea soluţiei, fiind imparţiali, fapt ce atrage încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie. şi art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

De asemenea a invocat recurenta interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2548 alin. (3) raportat la art. 2539 alin. (2) C. civ.

Autoarea căii de atac se arată nemulţumită de modalitatea în care instanţa de apel a calificat noua cerere de rectificare formulată.

În opinia acesteia acţiunea în rectificare trebuia imperativ precedată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive asupra fondului dreptului a cărei rectificare se solicită, nefiind posibil ca în cadrul unei acţiuni în rectificare de carte funciară formulate pe cale principală să fie constatată ineficacitatea unui act juridic.

Potrivit acesteia, în speţă nu este aplicabilă interpretarea dată noţiunii de "nouă cerere" făcută de instanţa de apel, considerând că cererea din prezentul dosar reprezintă prima cerere pentru realizarea dreptului supus decăderii, fiind exercitată mult peste termenul de 3 ani de la momentul înscrierii în cartea funciară a dreptului a cărei radiere se cere.

Soluţia instanţei de apel ar fi putut fi acceptată doar în situaţia în care, prima cerere de rectificare ar fi fost respinsă pentru neîndeplinirea unei condiţii de formă dar nu sunt aplicabile dispoziţiile privind întreruperea termenului de decădere la data primei cereri, deoarece cererea a fost respinsă pentru lipsa acţiunii de fond.

S-a mai susţinut că termenul de decădere nu putea să se îndeplinească astfel, decât la data înregistrării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar şi nu la data înregistrării cererii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014

S-a concluzionat de către recurentă că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 2539 alin. (2) C. civ.

La dosarul cauzei intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor şi menţinerea în totalitate a deciziei civile nr. 244/2025 din 08 aprilie 2025 ca fiind temeinică şi legală.

La 28 august 2025, recurenţii-pârâţi B. şi B. au formulat răspuns la întâmpinarea formulată în cauză de intimata-recurentă precizând că în cererea de recurs a fost strecurată o eroare cu privire la folosirea termenului de perimare care a fost greşit folosit în locul termenului de decădere.

La 08 septembrie 2025 a fost depus la dosarul cauzei şi răspunsul la întâmpinare formulat de C. S.R.L., prin care au fost reiterate susţinerile din recursul formulat.

La 15 decembrie 2025 recurenţii B. şi B. au formulat concluzii scrise reiterând solicitarea de admitere a recursului.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate, pentru următoarele considerente:

Împotriva deciziei civile nr. 244/2025 din 8 aprilie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, au declarat recurs recurenţii B.- oan şi B., societatea D. S.R.L. şi C. S.R.L., criticând hotărârea pentru pretinsa aplicare şi interpretare greşită a normelor de drept material, iar, în cazul acestei din urmă recurente şi pentru nelegala alcătuire a instanţei de apel.

Întrucât toate recursurile vizează aceeaşi decizie şi sunt întemeiate, în esenţă, pe critici convergente, Înalta Curte va proceda la analizarea acestora împreună, urmând a examina distinct doar motivul referitor la nelegala compunere a instanţei de apel, invocat exclusiv de recurenta C. S.R.L.

În conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul constituie o cale extraordinară de atac, ce are ca obiect exclusiv verificarea legalităţii hotărârii atacate. Instanţa de recurs nu este învestită cu o rejudecare a fondului, neputând proceda la reaprecierea situaţiei de fapt ori la reevaluarea probelor administrate, ci doar la examinarea modului în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat normele de drept incidente.

Prin urmare, criticile formulate de recurenţi vor fi analizate strict prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Asupra criticilor comune privind termenul de decădere şi întreruperea acestuia.

Instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că termenul prevăzut de art. 909 alin. (3) C. civ. pentru exercitarea acţiunii în rectificare de carte funciară împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă este un termen de decădere, calificare care rezultă explicit din alin. (4) al aceluiaşi articol. Această calificare nu este una susceptibilă de interpretare, fiind expres stabilită de legiuitor, iar consecinţa nerespectării termenului constă în stingerea dreptului subiectiv, conform art. 2545 alin. (2) C. civ.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 2548 alin. (3) C. civ., care prevăd că, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul de decădere este întrerupt la data introducerii cererii, dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător. În speţă, realizarea dreptului urmărit de reclamanta A. S.A. - respectiv rectificarea situaţiei tabulare prin înlăturarea dreptului terţului subdobânditor - presupunea în mod necesar promovarea unei acţiuni judiciare, astfel încât incidenţa acestui text legal este pe deplin justificată.

Argumentul recurenţilor potrivit căruia întreruperea termenului de decădere ar presupune existenţa unei identităţi de obiect, cauză şi părţi între cereri nu are suport legal.

În ceea ce priveşte aplicarea art. 2539 alin. (2) C. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat în mod corect noţiunea de "nouă cerere", reţinând că aceasta nu presupune existenţa unei triple identităţi de părţi, obiect şi cauză între cererea iniţială şi cea ulterioară. Determinantă este finalitatea juridică urmărită prin cererile succesive, respectiv dacă acestea tind, direct sau indirect, la valorificarea aceluiaşi drept supus termenului de prescripţie ori decădere.

În realitate, dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu impun o astfel de cerinţă. Privitor la acest caz de întrerupere, se observă faptul că legiuitorul conferă o a doua şansă creditorului pentru realizarea dreptului său. Raţiunea nu poate fi decât aceea că, în realitate, reclamantul nu a rămas în pasivitate, ci a introdus o acţiune, dar, din diferite motive, aceasta i-a fost respinsă

Această interpretare, aşa cum a reţinut şi curtea de apel, este conformă considerentelor obligatorii desprinse din decizia nr. 1/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care statuează că textul art. 2539 alin. (2) C. civ. nu distinge după cum cererile sunt identice sub aspect formal, ci după scopul juridic urmărit.

Or, atât cererea formulată de reclamanta A. S.A. în dosarul nr. x/2014, cât şi cea dedusă judecăţii în prezentul dosar au urmărit, în esenţă, acelaşi rezultat juridic: înlăturarea din cartea funciară a dreptului de proprietate al terţului dobânditor, ca efect al desfiinţării titlului antecesorului tabular. Faptul că, în primul dosar, cererea de rectificare a fost respinsă ca inadmisibilă pentru lipsa unei acţiuni de fond privind actul subsecvent nu echivalează cu pasivitatea titularului dreptului şi nu împiedică aplicarea art. 2539 alin. (2) C. civ.

Dimpotrivă, această situaţie reprezintă ipoteza tipică avută în vedere de legiuitor, în care reclamantul a exercitat dreptul la acţiune, dar cererea i-a fost respinsă pentru motive juridice, fiind ulterior în drept să formuleze o nouă cerere în termenul de 6 luni prevăzut de lege, care să complinească lipsurile celei anterioare.

A interpreta în sens contrar ar însemna golirea de conţinut a normei legale şi sancţionarea excesivă a unei conduite procesuale active.

Asupra protecţiei terţului dobânditor de bună-credinţă.

Instanţa de apel a reţinut în mod legal că protecţia terţului dobânditor de bună-credinţă, consacrată de art. 901 şi art. 909 C. civ., operează numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile expres prevăzute de lege, inclusiv împlinirea termenului de decădere prevăzut de art. 909 alin. (3) C. civ.

În cauză, la data introducerii primei cereri de rectificare, termenul de decădere nu era împlinit, astfel încât dreptul tabular al terţului nu se consolidase pe deplin. În aceste condiţii, instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 1254 alin. (2) C. civ., potrivit cărora desfiinţarea contractului iniţial atrage, în condiţiile legii, desfiinţarea actelor subsecvente, nefiind incidentă vreo excepţie legală de natură să protejeze actul subsecvent.

Invocarea principiului securităţii juridice nu poate conduce la înlăturarea unor norme legale clare şi imperative, iar aplicarea acestora nu echivalează cu o ingerinţă disproporţionată, ci cu respectarea cadrului legal aplicabil la data dobândirii dreptului.

În privinţa criticilor formulate de recurenta D. S.R.L, cu privire la interesul reclamantei şi calitatea acesteia, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei privind lipsa interesului reclamantei, în calitate de creditor chirografar, au fost corect respinse de instanţa de apel, care a aplicat în mod just dispoziţiile art. 908 alin. (1) C. civ., potrivit cărora orice persoană interesată poate formula acţiunea în rectificare, fără a fi necesară existenţa unui drept real înscris în cartea funciară.

Asupra motivului privind nelegala alcătuire a instanţei de apel.

Motivul de recurs invocat de recurenta C. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este nefondat.

În speţă, dosarele nr. x/2014, y/2014* şi 842/190/2014 au avut obiecte diferite, chiar dacă au vizat raporturi juridice conexe iar prezentul dosar are un obiect distinct, respectiv constatarea desfiinţării actului subsecvent şi rectificarea cărţii funciare în raport de un terţ dobânditor.

Simpla participare a judecătorilor la soluţionarea unor cauze anterioare între aceleaşi părţi sau având legătură cu raporturi juridice conexe nu constituie, prin ea însăşi, un caz de incompatibilitate în sensul art. 41 sau art. 42 C. proc. civ. Dosarele invocate de recurenta C. S.R.L. au avut obiecte distincte, iar judecătorii nu au soluţionat aceeaşi pricină, în aceeaşi fază procesuală.

În contextul în care, într-o procedură anterioară, judecătorul a exprimat o părere cu privire la anumite aspecte care ar putea avea influenţă şi în cauza cu care este învestit ulterior, chiar dacă sunt chestiuni de fapt sau de drept, nu se poate realiza aplicarea normei în discuţie care limitează cazul de incompatibilitate la exprimarea concretă a părerii cu privire la acea soluţie. Interpretarea unor dispoziţii normative care sunt aplicabile în ambele cauze sau reţinerea anumitor situaţii care au justificat prima soluţie şi care se pot regăsi în mod similar şi în al doilea proces, nu determină cazul de incompatibilitate care să se încadreze în art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât nu se poate realiza o legătură directă între părerea exprimată anterior şi soluţia concretă care se va pronunţa în a doua cauză.

De asemenea, recurenta nu a formulat cerere de recuzare în cursul judecăţii, deşi avea la îndemână acest mecanism procedural pentru a înlătura pretinsa incompatibilitate, în condiţiile în care împrejurările invocate îi erau cunoscute.

Afirmaţia recurentei că a luat cunoştinţă de aceste motive ulterior comunicării deciziei recurate, nu poate fi primită având în vedere prezenţa părţilor la dezbateri.

Nu se poate reţine încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, neexistând elemente obiective care să nască o îndoială legitimă cu privire la imparţialitatea instanţei de apel.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect normele de drept material şi procesual incidente, iar criticile formulate de recurenţi nu relevă veritabile motive de nelegalitate, ci tind, în realitate, la rejudecarea fondului cauzei, inadmisibilă în recurs.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de recurenta-pârâtă C. S.R.L., de recurenta-pârâtă D. S.R.L. şi de recurenţii-pârâţi B. şi B. vor fi respinse ca nefondate.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurenţilor în această etapă a procesului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îi va obliga în solidar la plata către intimata-reclamantă A. S.A., a sumei de 11.090,38 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform dovezilor depuse în acord cu art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă C. S.R.L., de recurenta-pârâtă D. S.R.L. şi de recurenţii-pârâţi B. şi B. împotriva deciziei civile nr. 244/2025 din 8 aprilie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Obligă recurenţii pârâţi, în solidar, la plata către intimata-reclamantă a sumei de 11.090,38 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 decembrie 2025.