Imputation of payments on single debt with contractual penalties: inapplicability of debtor's unilateral allocation under Art. 1507(3) Civil Code

Şedinţa publică din data de 18 decembrie 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, secţia Civilă la data de 17 februarie 2022, A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B. - Filiala Giurgiu, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 321.300 RON reprezentând debit aferent facturii nr. x din 23 septembrie 2020, a sumei de 499.621,50 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate de la data scadenţei debitului principal, respectiv de la data de 25 septembrie 2020, până la data de 18.02.2020, precum şi în continuare, până la plata efectivă a creanţei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2/08.02.2024 Tribunalul Giurgiu, secţia Civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantei penalităţi de 0,50% pe zi de întârziere aferente creanţei principale în sumă de 321.300 RON, începând de la data de 25 septembrie 2020 până la data 13 august 2021, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata creanţei în sumă de 321.300 RON, a admis în parte cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 44.301 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 197 A din 26 noiembrie 2025 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L, împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând schimbarea în tot a sentinţei recurate, obligarea pârâtului la plata sumei de 321.300 RON reprezentând debit aferent facturii nr. x din 23 septembrie 2020, scadentă la 25 septembrie 2020, a sumei de 499.621,50 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform prevederilor art. 3.2 din contractul încheiat între părţi, cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea în prealabil a situaţiei de fapt, în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că deşi instanţa de fond a încuviinţat proba cu expertiză contabilă pentru a clarifica modul de calcul al penalităţilor şi al imputaţiei plăţilor, această probă nu a mai fost efectiv administrată. În opinia sa, tribunalul ar fi revenit asupra probei fără a respecta dispoziţiile art. 259 C. proc. civ., care impun necesitatea de a pune în discuţia părţilor orice revenire asupra probelor încuviinţate anterior.

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că în situaţia dedusă judecăţii s-ar face aplicarea art. 1507 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere menţionarea pe cele 4 ordine de plată a faptului că se achită factura nr. x din 23 septembrie 2020 şi nu penalităţi de întârziere., în situaţia în care B. - Filiala Giurgiu, avea o singură factură de achitat, la care se adaugă penalităţi.

A considerat aceasta că instanţa de apel a adăugat la lege făcând o greşită aplicare a prevederilor art. 1506 C. civ. coroborat cu prevederile art. 1507 C. civ., termenul de datorie neputând fi restrâns doar la debitul principal.

Autoarea căii de atac a considerat că instanţa de fond a reţinut în mod corect care este perioada pentru care sunt datorate penalităţile fără a analiza modalitatea în care au fost stinse sau cum a fost făcută imputaţia plăţii.

De asemenea recurenta a criticat modul în care instanţa de apel a calificat penalităţile contractuale .

În accepţiunea acesteia, aşa cum rezultă din interpretarea prevederilor legale, obligaţiile care au ca obiect plata unei sume de bani, asumată în exerciţiul unei întreprinderi comerciale, produc dobândă de drept de la scadenţă.

Aşadar suma achitată de pârât trebuia imputată cu prioritate asupra penalităţilor de întârziere, iar ulterior asupra debitului principal. Faptul că în opinia instanţei de apel, instanţa de fond a aplicat corect regulile imputaţiei efectuată de către debitor potrivit 1507 C. civ. echivalează cu o adăugare la lege.

Recurenta a susţinut că atunci când efectuează imputaţia plăţii, debitorul trebuie să identifice ce creanţă doreşte să stingă, urmând ca în privinţa respectivei datorii, imputaţia să se realizeze mai întâi asupra accesoriilor şi numai ulterior asupra capitalului din cadrul respectivului debit.

A opinat aceasta că numai respectând această ordine se realizează finalitatea urmărită de legiuitor, respectiv constrângerea debitorului de a executa obligaţia de plată, astfel cum este evidenţiată şi în cuprinsul art. 1509 alin. (2) C. civ. privind imputaţia legală.

Autoarea căii de atac a mai evidenţiat că jurisprudenţa depusă (decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 1957/2023) confirmă acest punct de vedere, iar ignorarea ei constituie o omisiune gravă în analiza instanţei.

Intimatul-pârât, B. Filiala Giurgiu a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei civile nr. 1797 A din 26 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A solicitat respingerea ca nefondat a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precizând că expertizele au fost efectuate iar instanţa a făcut referire la ele.

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a considerat că acesta este nefondat, deoarece instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1506 şi 1507 C. civ.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care şi-a reiterat susţinerile din recurs.

În continuare, verificând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin intermediul primului motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează situaţia când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenta pretinde încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 259 C. proc. civ., care impun necesitatea de a pune în discuţia părţilor orice revenire asupra probelor încuviinţate anterior. Susţine aceasta că proba cu expertiza contabilă nu a fost administrată.

Înalta Curte apreciează, contrar susţinerilor recurentei că în speţa de faţă nu este incidentă ipoteza reglementată de art. 259 C. proc. civ.

Se constată că în cauză, s-au administrat, la solicitarea ambelor părţi, probe cu înscrisuri şi expertiză financiar contabilă, la dosar fiind depuse raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul C. şi completarea la acest raport de expertiză.

Având în vedere că în cauză, prin raportul de expertiză contabilă, nu au fost lămurite toate aspectele invocate de părţi, prin încheierea din 09 februarie 2023 instanţa de fond a admis cererea formulată de către reclamantă în baza prevederilor art. 338 C. proc. civ. şi a dispus proba cu o nouă expertiză financiar contabilă, fiind desemnat prin tragere la sorţi în vederea efectuării expertizei expertul D..

La efectuarea acestei expertize au participat şi experţii E. (propusă de reclamantă) şi F. (propusă de pârât), la dosar fiind depus noul raport de expertiză contabilă.

Din cele expuse, Înalta Curte constată că proba cu expertiză contabilă a fost administrată în cauză.

Soluţia instanţei de prim control judiciar asupra acestui motiv de apel este corectă. Instanţa de fond nu a revenit asupra probei încuviinţate, pentru a fi necesară punerea în discuţia părţilor a acestei împrejurări.

Prima instanţă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, instanţa de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Or, modul în care judecătorul apreciază, coroborează, înlătură, dă sau nu eficienţă unei probe în cadrul procesului, este atributul său suveran, neputând face obiectul cenzurii instanţei de control. Ca regulă, nu există o ierarhie a probelor, judecătorul fondului fiind suveran în aprecierea acestora.

Legea, cu unele excepţii concret evidenţiate, nu stabileşte o ierarhie a probelor, aşadar, nu dă valoarea probatorie mai mare uneia sau alteia dintre acestea.

Nu se poate aprecia că prima instanţă nu a analizat pertinenţa şi concludenţa probei cu expertiză contabilă, câtă vreme această probă a fost administrată în cauză.

Critica recurentei este nefondată, deoarece măsura instanţei de a reveni asupra unei probe încuviinţate are drept premisă neadministrarea acelei probe, situaţie care nu se regăseşte în speţa de faţă, proba cu expertiză contabilă fiind deja administrată.

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că judecătorul este liber, în principiu, să aprecieze probele potrivit convingerii sale, fără nicio îngrădire a legii. Aşadar, faptul că judecătorul fondului nu a dat eficienţă juridică uneia dintre probele administrate, respectiv probei cu expertiză contabilă, nu aduce nicio atingere legalităţii hotărârii pronunţate, soluţia instanţei de apel fiind corectă din acest punct de vedere.

Pe cale de consecinţă, nu pot fi reţinute criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin intermediul celui de-al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce priveşte situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că în situaţia dedusă judecăţii s-ar face aplicarea art. 1507 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere menţionarea pe cele 4 ordine de plată a faptului că se achită factura nr. x din 23 septembrie 2020 şi nu penalităţi de întârziere., în situaţia în care B. - Filiala Giurgiu, avea o singură factură de achitat, la care se adaugă penalităţi.

Recursul este fondat sub aspectul criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material referitoare la imputaţia plăţii, reţinând în mod eronat incidenţa dispoziţiilor art. 1507 alin. (3) C. civ. într-o situaţie juridică ce nu presupune existenţa unei pluralităţi de datorii.

Imputaţia plăţii se aplică atunci când debitorul are mai multe datorii faţă de creditor şi a efectuat o plată care nu acoperă toate datoriile, urmând a se decide care din aceste datorii urmează a fi stinsă.

În cauză nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1507 alin. (1) C. civ. pentru a putea opera imputaţia plăţii de către debitor, contrar dezlegărilor date de instanţa de apel.

Astfel, Înalta Curtea constată că, în raporturile dintre părţi, pârâtul avea o singură obligaţie principală izvorâtă din factura nr. x din 23 septembrie 2020, la care se adăugau accesorii sub forma penalităţilor de întârziere, stabilite contractual. Or, penalităţile nu constituie datorii distincte, autonome, ci accesorii ale aceleiaşi obligaţii principale.

În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că menţionarea, în cuprinsul ordinelor de plată, a facturii achitate ar echivala cu o imputaţie unilaterală a debitorului, în sensul art. 1507 alin. (3) C. civ., ipoteză neincidentă în cauză.

Prin urmare, în lipsa unei pluralităţi de datorii, pentru a opera imputaţia aleasă de debitor, instanţa de apel a extins nepermis domeniul de aplicare al art. 1507 C. civ.

În cauza de faţă sunt incidente dispoziţiile privind imputaţia legală, potrivit cărora plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi de executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, regulă consacrată atât de principiile generale în materie, cât şi de dispoziţiile art. 1509 alin. (2) C. civ.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, noţiunea de "datorie" nu poate fi restrânsă exclusiv la debitul principal, cu ignorarea accesoriilor acestuia. O asemenea interpretare contravine caracterului accesoriu al penalităţilor de întârziere şi finalităţii normelor legale, care urmăresc constrângerea debitorului la executarea integrală şi la termen a obligaţiei.

Înalta Curte constată că în cauză, se impune analizarea modalităţii de stingere a obligaţiei şi stabilirea ordinii legale a imputaţiei plăţilor, în conformitate cu prevederile art. 1509 C. civ.

Astfel, în condiţiile în care instanţa de apel a omis să analizeze modalitatea de stingere a obligaţiei şi ordinea legală a imputaţiei plăţilor, stabilind în mod eronat aplicarea regulilor de drept material, Înalta Curte apreciează că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-reclamantă, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, conform prevederilor art. 497 C. proc. civ.

În rejudecare, instanţa de apel, urmează a stabili pe baza probatoriului, care este modalitatea corectă de stingere a obligaţiei şi să stabilească ordinea legală a imputaţiei plăţilor, stabilind în funcţie de aceasta cuantumul penalităţilor de întârziere datorate de intimatul pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1797A din 26 noiembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. - Filiala Giurgiu.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 decembrie 2025.