Bank loses appeal; moral damages award for storno payment upheld, material damages removed

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2025

Asupra cererii de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 13 aprilie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamant a echivalentului în RON a sumei de 408.201,37 euro, cu titlu de daune materiale, la care se adaugă dobânda legală, şi de 45.000 de RON, reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 32/2019 din 14 februarie 2019, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea din 17 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile din cadrul aceluiaşi tribunal, care a fost înregistrată sub nr. x/2018*.

Prin sentinţa civilă nr. 13 din 08 ianuarie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin decizia nr. 565din 05 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe rolul căruia a fost înregistrat sub nr. x/2018*.

Prin încheierea din 17 septembrie 2020, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a reţinut că B. S.A. a fuzionat prin absorbţie cu C. S.A., cea din urmă având calitatea de societate absorbantă, cu consecinţa dobândirii calităţii de pârâtă în cauză de către aceasta din urmă.

Prin încheierea nr. 20 din 02 octombrie 2020, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a respins excepţia netimbrării sau insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 05 noiembrie 2020, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 359 din 20 octombrie 2021, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului echivalentul în RON al sumelor de 119.154 euro, cu titlu de daune materiale, la care se adaugă dobânda legală de la 22 februarie 2007 până la plata integrală, şi de 45.000 RON, reprezentând daune morale.

Pârâta a declarat apel principal împotriva deciziei nr. 359/20.10.2021 şi împotriva încheierilor din 02 octombrie 2020, 05 noiembrie 2020, iar reclamantul a declarat apel incident doar împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bacău.

Prin decizia nr. 389/2022 din 03 mai 2022, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins excepţia netimbrării apelului incident şi ca nefondat apelul pârâtei formulat împotriva încheierii din 02 octombrie 2020; a admis apelul împotriva încheierii din 05 noiembrie 2020, pe care a anulat-o, şi în rejudecare, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis apelul principal şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi a dobânzii legale aferente acestora; a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, care nu sunt contrare deciziei; a respins ca nefondat apelul incident şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pârâta C. S.A a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 389/2022 din 03 mai 2022, care a fost respinsă prin decizia nr. 766/2022 din 19 septembrie 2022 de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Prin încheierea din 20 septembrie 2022, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a îndreptat eroarea materială strecurată în minută, stabilind cheltuielile de judecată aferente apelului, la plata cărora a fost obligat reclamantul, în cuantum de 9.578,78 RON, în loc de 5.000 RON.

Împotriva deciziei 389/2022 din 03 mai 2022, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Prin decizia nr. 1639 din 19 septembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a constatat că apelul reclamantului împotriva încheierii din 05 noiembrie 2020 a rămas definitiv şi că apelul incident a rămas definitiv prin nerecurare; în rejudecare, a admis apelul principal al pârâtei, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a înlăturat dispoziţia de obligare a pârâtei la plata daunelor materiale şi a dobânzii legale aferente acestora; a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pârâta C. S.A a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024 în privinţa cuantumului cheltuielilor de judecată aferente apelului, cheltuieli în cuantum de 4.578,78 RON constând în taxă judiciară de timbru aferentă apelului, cheltuieli de judecată în cuantum de 1.077,50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă recursului şi cheltuielile de judecată constând în onorariu avocaţial achitat de recurentă în recurs în dosarul nr. x/2018 şi în etapa rejudecării apelului în dosarul nr. x/2018.care a fost respinsă prin decizia nr. 202/2025 din 02 aprilie 2025 de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Împotriva deciziilor pronunţate de instanţa de apel, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea acestora şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, respectiv admiterea cererii de completare a deciziei nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024.

În privinţa recursului declarat împotriva deciziei nr. 772/2024 din 18.12.2024, recurenta invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., întrucât nu a analizat în mod efectiv aspectele stabilite cu caracter obligatoriu prin decizia de casare, instanţa limitându-se la a cita în bloc paragrafe din aceasta pentru a crea doar aparenţa că a înţeles şi că se va conforma indicaţiilor instanţei de recurs.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel nu a procedat la o analiză a legalităţii plăţii efectuate de D. S.R.L. şi nici la o interpretare completă a art. 8.2 din condiţiile generale de afaceri agreate de părţi, omiţând, de asemenea, să analizeze întinderea noţiunii de "operaţiune efectuată eronat".

De asemenea, recurenta a arătat că instanţa nu a analizat forma de vinovăţie a băncii sub aspectul pretinsei fapte ilicite, respectiv elementele specifice "culpei grave", dacă e cazul, şi nici eventuala contribuţie a societăţii cumpărătoare la producerea prejudiciului moral, aspecte relevante din perspectiva neîndeplinirii de către instanţa de apel a obligaţiei de a analiza legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; în plus, motivarea instanţei de apel conţine şi o serie de considerente contradictorii.

În final, recurenta a subliniat că decizia penală nr. 1175/02.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2012, a fost invocată din perspectiva considerentelor obligatorii reţinute de instanţa penală cu privire la fapta imputată băncii, aspect pe care instanţa de apel nu l-a valorificat în mod corespunzător ignorând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat invocat.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel nu a procedat la o examinare reală a problemelor esenţiale deduse judecăţii prin raportare la susţinerile părţilor, la cadrul normativ aplicabil şi la probatoriul administrat în cauză, limitându-se la simple aprecieri cu caracter general.

Sub acest aspect, a arătat că prin nesocotirea limitelor de casare trasate arătate anterior, instanţa de apel i-a încălcat şi dreptul la apărare, pronunţând o hotărâre nemotivată, întrucât nu a analizat toate argumentele prezentate. Precizează că aceste apărări erau esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei, din moment ce au determinat casarea hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de apel în primul ciclu procesual.

Recurenta a mai susţinut că, deşi instanţa de apel s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată ocazionate de aceasta, hotărârea nu conţine raţionamentul pentru care s-a acordat cuantumul menţionat în dispozitiv. Astfel, nu au fost indicate motivele pentru care cheltuielile de judecată solicitate la fond şi apel au fost reduse şi nici motivele pentru care au fost respinse cheltuielile aferente recursului. Mai mult, instanţa nu a arătat natura concretă a cheltuielilor acordate, ci a preluat ad litteram soluţia pronunţată în primul ciclu procesual perpetuând astfel eroarea materială privind cuantumul - 5.000 RON, în loc de 9.578,78 RON.

În aceste condiţii, recurenta a invocat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, evidenţiind că decizia recurată încalcă exigenţele privind motivarea hotărârii şi dreptul la un proces echitabil.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, în rejudecare, instanţa de apel a ignorat din nou considerentele deciziei penale nr. 1175/02.11.2016; această hotărâre nu a fost invocată pentru a determina un fine de neprimire a acţiunii introductive, ci pentru a învedera modalitatea în care instanţa penală a stabilit săvârşirea faptelor, statuări care au autoritate de lucru judecat şi care se repercutează asupra judecăţii civile.

Recurenta a afirmat că potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., instanţa de apel era ţinută să pornească, în analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii contractuale, de la situaţia de fapt stabilită prin decizia penală, însă, neprocedând în acest mod, instanţa a ignorat aplicarea şi respectarea unor dispoziţii legale imperative, ceea ce a condus la o stabilire eronată şi vădit neîntemeiată a condiţiilor răspunderii.

În consecinţă, recurenta a solicitat constatarea încălcării autorităţii de lucru judecat a deciziei penale prin hotărârea atacată.

În dezvoltarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat încălcarea şi aplicarea greşită de către curtea de apel a normelor de drept material care reglementează răspunderea contractuală.

Astfel, cu privire la fapta ilicită, recurenta a afirmat că instanţa de apel a refuzat să facă aplicarea prevederilor art. 8.2 lit. b) din condiţiile generale de afaceri, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 969 alin. (1) C. civ.

Totodată, recurenta a contestat interpretarea restrictivă dată de instanţa de apel art. 8.2 lit. b), reţinându-se că noţiunea de "operaţiuni efectuate eronat" ar viza doar situaţia plăţilor nedatorate.

În opinia sa, o asemenea interpretare contravine regulilor de interpretare a contractelor prevăzute de art. 978 C. civ., deoarece nu există nicio justificare pentru care caracterul eronat al operaţiunilor care pot fi stornate de bancă să nu includă şi situaţiile în care plata în baza căreia au intrat banii în contul clientului este datorată, dar este efectuată nelegal. Plata efectuată de D. S.R.L. a fost nelegală, încălcând art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar, iar în aceste condiţii, banca nu doar că avea dreptul, ci şi obligaţia de a corecta eroarea prin stornare, în conformitate cu reglementările legale şi contractuale, neputându-i-se imputa culpa.

În continuare, a arătat că instanţa de apel a ignorat considerentele deciziei penale care au stabilit că operaţiunile de stornare au fost efectuate în mod legal, accesarea contului bancar neputând fi apreciată ca fiind realizată fără drept, astfel că ignorarea acestor considerente încalcă autoritatea de lucru judecat.

Concluzionând, a susţinut că este nelegală soluţia instanţei de apel de a reţine săvârşirea unei fapte ilicite în sarcina recurentei prin stornarea realizată, fiind încălcate prevederile art. 969 C. civ. Această stornare s-a bazat pe dispoziţiile legale şi contractuale, iar accesul la contul intimatului s-a realizat cu respectarea exigenţelor impuse de normele legale şi contractuale în vigoare la acel moment.

A mai afirmat că nu i se poate imputa faptul că cumpărătorul nu a mai achitat preţul, respectiv că s-ar fi opus demersurilor vânzătorului de reînscriere în cartea funciară, iar în plus, în cauză nu s-a făcut dovada că nu şi-ar fi executat obligaţiile derivate din contractul de cont curent, sens în care curtea de apel a reţinut greşit săvârşirea unei fapte ilicite.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, a susţinut că instanţa de apel nu a făcut o analiză corespunzătoare, deoarece, în conformitate cu art. 1.085-1.086 C. civ., prejudiciul trebuie să fie previzibil, cert şi trebuie să fie consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.

Potrivit recurentei, în cuprinsul hotărârii recurate instanţa nu a arătat valorile sociale ocorotite lezate, respectiv criteriile concrete în raport de care s-a apreciat justeţea prejudiciului moral acordat, limitându-se la a reţine că această sumă ar reprezenta o reparaţie adecvată faţă de stresul intens la care se presupune că a fost supus intimatul. Totodată, subliniază că nu trebuie pierdut din vedere că persoana care solicită daune morale de 45.000 RON este totuşi o persoană care din vânzarea unui teren a realizat un venit de 1.501.644 euro, context care face disproporţionată suma pretinsă.

De asemenea, a susţinut că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate între presupusa fapta ilicită şi prejudiciul moral, iar instanţa de apel se limitează doar la aprecieri potrivit cărora D. sau E. nu au contribuit la producerea prejudiciului suferit de reclamant pentru a crea o aparenţă a respectării din decizia de casare, fără a preciza în mod expres cum este îndeplinită această condiţie imperativă pentru atragerea răspunderii. De altfel, instanţa nu i-a analizat apărările sub acest aspect.

Referitor la vinovăţie, recurenta a afirma că instanţa de apel a reţinut în mod eronat culpa gravă a sa, deşi în decizia penală se menţionează că operaţiunile au fost efectuate conform reglementărilor interne, fără intenţia de a produce prejudicii.

Totodată, evidenţiază că nu există probe care să susţină vinovăţia, conform dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei nr. 202/2025 din 02 aprilie 2025, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat soluţia instanţei de apel pentru încălcarea prevederilor art. 453 C. proc. civ., privind acordarea cheltuielilor de judecată, prin nesocotirea limitelor procesului stabilite prin cererile părţilor, ceea ce echivalează cu o încălcare a art. 5 alin. (1) C. proc. civ.

Autoarea căii de atac a afirmat că, din analiza considerentelor deciziei recurate, instanţa nu a justificat în niciun moment soluţia de respingere a capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, deşi în decizia nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024 nu există un raţionament referitor la acest capăt de cerere.

Totodată, a susţinut că instanţa a ignorat cererea de obligare a părţii adverse la plata taxei judiciare de timbru aferente apelului din primul ciclu procesual, deşi aceasta intrase sub autoritate de lucru judecat, potrivit art. 431-432 C. proc. civ., context în care consideră că au fost nesocotite şi prevederile art. 501 C. proc. civ., întrucât instanţa nu a ţinut cont de aspectele reţinute în decizia de casare.

În ceea ce priveşte respingerea cererii de completare a hotărârii cu referire la taxa judiciară de timbru aferentă recursului şi onorariul avocatului pentru recurs şi rejudecarea apelului, recurenta a evidenţiat că instanţa a pronunţat mai întâi soluţia de respingere, expunând abia ulterior motivele pentru care respectivele cheltuieli nu au fost acordate prin decizia nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024, raţionament care lipsea din această ultimă hotărâre.

În continuare, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a făcut trimitere la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susţinând că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care a fost respinsă cererea fundamentată pe art. 444 C. proc. civ., instanţa rezumându-se la a propune un raţionament, de altfel eronat, care ar fi trebuit de fapt să se regăsească în decizia nr. 772/2024 din 18 decmbrie 2024.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat prevederile art. 453 C. proc. civ., având în vedere că, în raport cu soluţiile pronunţate în cauză, recurenta este partea care a câştigat procesul.

În final, a arătat că raţionamentul propus de curtea de apel cu privire la solicitarea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată este vădit eronat, deoarece reprezintă o interpretare trunchiată a unor dispoziţii clare, ce nu permit interpretări de tipul celor propuse de instanţa de judecată în cauză.

Intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursurilor în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în cuprinsul căruia s-a reţinut admisibilitatea acestora şi propunerea de respingere a excepţiei nulităţii invocate de intimatul reclamant prin întâmpinare; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Părţile nu au formulat puncte de vedere la raportul comunicat.

Prin încheierea din 23 octombrie 2025, Înalta Curte constituită în complet de filtru a respins excepţia nulităţii recursurilor, le-a admis în principiu fixând termen pentru soluţionarea cauzei la 11 decembrie 2025.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte, cu referire la recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A împotriva deciziilor nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024 şi nr. 202/2025 din 2 aprilie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, constată următoarele:

În privinţa recursului formulat împotriva deciziei nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024, constată că motivele de casare avute în vedere de recurentă sunt nefondate.

Sub incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta invocă nelegalitatea deciziei recurate, aceasta fiind pronunţată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.

În ciclul procesual anterior casarea deciziei nr. 389/2022 din 03.05 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a I civilă, a fost determinată de caracterul deficitar şi contradictoriu al argumentării instanţei de apel asupra aspectelor privind analiza clauzelor contractului de cont curent (art. 8.1, respectiv art. 8.2 din contract), forma de vinovăţie cu care se pretinde ca a fost săvârşită fapta ilicită, eventuala participare a cumpărătoarei D. S.R.L. la producerea faptei şi nereţinerea dezlegărilor date de instanţa penală.

Decizia supusă controlului Înaltei Curţi în această etapă procesuală, atrăgea incidenţa aşadar, în rejudecare, a prevederilor art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

În considerarea acestei dispoziţii legale, instanţa de rejudecare a fondului după casare, trebuie să soluţioneze cauza în cadrul coordonatelor stabilite în decizia de casare, modalitatea în care instanţa de recurs a dat dezlegare unui aspect litigios impunându-se fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta, datorită efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia statuările definitive ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare care a tranşat definitiv un aspect al litigiului.

Din verificările efectuate, Înalta Curte constată că instanţa de apel în rejudecarea cauzei a identificat corect chestiunile litigioase, dezlegate cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare, iar pe de altă parte, că a statuat corect, cu privire la limitele învestirii sale, pronunţându-se numai cu privire la daunele morale solicitate în cauză.

Faţă de prevederile contractuale analizate a reieşit faptul că recurenta invocă în realitate propria culpă profesională în interpretarea propriului contract, aspect ce a dus la stabilirea vinei exclusive a băncii pentru producerea prejudiciului, cumpărătoarea neavând nicio putere de decizie asupra aplicării reglementărilor B.N.R.

Se constată, de asemenea, că instanţa de apel a răspuns şi a reţinut în mod corect că instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, hotărârea instanţei penale neavând, prin urmare, putere de lucru judecat în ce priveşte săvârşirea cu vinovăţie de către pârâtă a faptelor imputate acestuia şi a legăturii de cauzalitate dintre aceste fapte şi prejudiciul ce se cere a fi reparat.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că dispoziţiile de drept procesual indicate de recurenta-reclamantă nu au fost nesocotite de către instanţa de apel, astfel încât, nefiind încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motivul de casare invocat nu este fondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei este, de asemenea, nefondat.

Acest motiv de nelegalitate vizează nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora, în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile prin conţinutul lor să influenţeze soluţia.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât, în mod argumentat şi legal motivat, instanţa a dat o soluţie corectă litigiului dedus judecăţii pe baza probelor administrate, în raport cu situaţia de fapt stabilită.

Recurenta consideră că instanţa de apel nu a procedat la o examinare reală a problemelor deduse judecăţii prin raportare la susţinerile părţilor, cadrul normativ aplicabil şi probele administrate, însă argumentele invocate reprezintă de fapt nemulţumirea recurentei faţă de soluţia pronunţată în cauză.

De altfel recurenta nu aduce critici pertinente prin care să arate concret care sunt aspectele ce pot fi încadrate în acest motiv de nulitate mulţumindu-se să reitereze aceleaţi critici pe care le-a supus analizei Înaltei Curţi în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., înlăturate deja şi aspecte legate de modul de apreciere asupra cheltuielilor de judecată acordate, fără relevanţă juridică, având în vedere că nu privesc fondul cauzei.

Curtea de apel a înlăturat argumentat apărările recurentei respectând dreptul acesteia la un proces echitabil prevăzut art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, contrar susţinerilor acesteia.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecăţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat şi va fi înlăturat ca atare.

Nelegalitatea deciziei nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024 a fost invocată şi în raport cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, motiv de casare ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta susţine încălcarea autorităţii de lucru judecat generată de decizia penală nr. 1175/02.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2012 şi învederează faptul că aceasta are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Referitor la această critică, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Textul are în vedere hotărâri prin care se rezolvă fondul acţiunii penale, categorie în care nu se include hotărârea prin care în procesul penal s-a stabilit inexistenţa faptei penale a angajaţilor bancii pârâte, pronuţându-se achitarea în legătură cu fapta de abuz în serviciu, cum este cazul în speţă.

Achitarea nu împiedică antrenarea altor forme de răspundere de natură extrapenală, în faţa instanţelor competente, însă, într-o astfel de situaţie, dezlegările instanţei penale care a exercitat controlul judiciar asupra soluţiei date de procuror nu prezintă relevanţă în faţa instanţei civile, învestite cu o acţiune în pretenţii, întrucât acestea au privit întrunirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu şi nicidecum stabilirea conţinutului raportului juridic născut între părţi.

În consecinţă, Înalta Curte reţine caracterul neîntemeiat al acestui motiv de recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea a fost dată cu nesocotirea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi, respectiv, cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material recurenta a adus o serie de critici prin care a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cu privire la răspunderea civilă contractuală, interpretarea clauzelor contractuale, aprecierile asupra existenţei prejudiciului moral, legătura de cauzalitate între neexecutarea obligaţiilor contractuale şi prejudiciul pretins, precum şi cu privire la stabilirea de către instanţa de apel a vinovăţiei.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Din această perspectivă, susţinerile recurentei-pârâte din cuprinsul motivelor de recurs referitoare la modul în care au fost analizate şi interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părţi şi la modul în care acestea au fost valorificate de către instanţa devolutivă nu vor fi analizate, câtă vreme nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, ci tind către reevaluarea situaţiei de fapt.

Aceste aspecte ţin de temeinicia, şi nu de legalitatea hotărârii atacate şi nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Se remarcă că referirile la greşita aplicare a prevederilor art. 969 alin. (1), art. 978, art. 1082, art. 1085-1086 din vechiul C. civ. sunt pur formale, recurenta neaducând în realitate veritabile critici de nelegalitate ce pot fi supuse analizei instanţei de recurs, astfel că şi acestea vor fi înlăturate.

Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei nr. 202/2025 din 02 aprilie 2025, Înalta Curte constată că motivele de casare invocate, sunt nefondate.

Se reţine că au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., fiind criticată soluţia de respingere a cheltuielilor de judecată solicitate în apel în cuantum de 4.578,78 RON constând în taxă judiciară de timbru aferente apelului, cheltuieli de judecată în cuantum de 1.077,50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă recursului şi cheltuielile de judecată constând în onorariu avocaţial achitat de recurentă în recurs în dosarul nr. x/2018 şi în etapa rejudecării apelului în dosarul nr. x/2018.

Subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă aplicarea greşită a art. 453 alin. (1) din acelaşi cod.

Dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. sunt norme de procedură, astfel că eventuala încălcare a acestora se încadrează în motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, şi nu la pct. 8, acest din urmă caz de casare vizând nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului substanţial.

Recurenta învederează că instanţa de apel nu justifică soluţia de repingere a acestui capăt de cerere, ignorând soluţia pronunţată în primul ciclu procesual şi că se impune completarea considerentelor deciziei nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024 cu raţionamentul instanţei.

Premisa art. 453 alin. (1) C. proc. civ. o constituie culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, ca temei factual al obligării la plata cheltuielilor de judecată.

Aceasta este analizată de instanţele de judecată în concret, în fiecare litigiu în parte, atât în funcţie de rezultatul final al acestuia, cât şi de conduita manifestată a părţilor, premergător şi în cursul judecăţii, putându-se aprecia şi asupra realităţii, necesităţii sau caracterului rezonabil al sumelor solicitate cu acest titlu, pentru evitarea abuzurilor de drept procesual. Critica este lipsită de relevanţă juridică, aspectul asupra aprecierii acordării cheltuielilor de judecată fiind o facultate acordată de lege instanţei care nu are legătură cu soluţionarea fondului cauzei.

Aşadar, neindicarea expresă, în considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel, a raţionamentului asupra respingerii cheltuielilor de judecată, nu echivalează cu nepronunţarea asupra acestora, în condiţiile în care dispozitivul cuprinde soluţia dată asupra acestui capăt de cerere.

Mai susţine recurenta că atât în faza recursului, cât şi în faza rejudecării apelului, soluţia a fost de admitere a cererilor sale, prin urmare raţionamentul instanţei de apel din decizia recurată încalcă prevederile legale.

Aceasta consideră că faţă de soluţiile pronunţate devine evident faptul că partea căreia instanţa i-a acordat câştig de cauză este C. S.A., prin urmare cheltuielile de judecată solicitate trebuiau acordate.

Raportând criticile recurentei-pârâte la considerentele instanţei de apel, Înalta Curte constată că, recurenta-pârâtă pune în discuţie noţiunea de parte care pierde procesul.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată ce i-au fost ocazionate părţii adverse, culpa procesuală evaluându-se pentru fiecare etapă procesuală.

În acest context raţionamentul instanţei de apel este corect. Este real că în cauză atât în faza judecăţii recursului, cât şi în rejudecarea apelului soluţia este favorabilă recurentei, dar acordarea cheltuielilor de judecată este posibilă doar atunci când instanţa pronunţă o soluţie prin care litigiul primeşte o rezolvare cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, căci doar într-o asemenea situaţie se poate stabili care dintre părţi a câştigat procesul şi care l-a pierdut. Dintr-o asemenea perspectivă, atunci când o instanţă de recurs dispune casarea hotărârii atacate şi trimiterea pricinii spre rejudecare, nu s-ar putea considera că a fost pronunţată o soluţie prin care litigiul a fost tranşat şi deci, nici că ar exista o parte care a pierdut procesul, în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Conceptul de culpă procesuală nu se defineşte implicit din soluţia dată procesului, ca unic criteriu de stabilire a existenţei şi întinderii ei.

În consecinţă, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat şi va fi înlăturat ca atare.

De asemenea, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă invocă motivarea necorespunzătoare a hotărârii, sunt nefondate.

Recurenta susţine că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care cererea a fost formulată, instanţa formulând raţionamente greşite.

Dimpotrivă, decizia prin care s-a respins cererea privind completarea dispozitivului pe motivul acordării cheltuielilor de judecată, este clară şi motivată corespunzător exigenţelor legii, cuprinzând argumentele concrete care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată.

Înalta curte constată că în cauză au fost respectate rigorile impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel soluţionând cererea de completare a dispozitivului deciziei în limitele sesizării sale, potrivit temeiului juridic indicat de titularul ei, respectiv art. 444 C. proc. civ.

Prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Faţă de cele anterior expuse, reţinând netemeinicia motivelor de recurs invocate de recurenta-pârâtă cu privire la cele două decizii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziilor nr. 772/2024 din 18 decembrie 2024 şi nr. 202/2025 din 2 aprilie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2025.