Validity of contract signed beyond apparent authority and enforceability of contractual late payment penalties in commercial dispute

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2025

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 28.09.2022 sub nr. dosar x/2022, S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B. - Filiala Bacău, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

1. obligarea pârâtului la plata sumei de 386.170,47 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/27.08.2020, scadentă la 11.09.2020, în cuantum de 81.729,20 RON şi penalităţi de întârziere în cuantum de 304.441,27 RON, calculate de la data scadenţei şi până la 26.09.2022, data formulării cererii, precum şi în continuare până la data plăţii efective a debitului;

2. obligarea pârâtului la plata sumei de 1.935.226,34 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/28.09.2020, scadentă la 28.02.2021, în cuantum de 499.413,25 RON şi penalităţi de întârziere în cuantum de 1.435.813,09 RON, calculate de la data scadenţei şi până la 26.09.2022, precum şi în continuare până la data plăţii efective a debitului;

3. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2404/13.10.2023, prima instanţă a admis în parte cererea, în sensul că:

- a obligat pârâtul să plătească reclamantei următoarele sume: 81.729,20 RON, reprezentând contravaloare factură fiscală nr. x/27.08.2020, precum şi penalităţile de întârziere aferente în procent de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data scadentă şi până la data plăţii efective a debitului, 499.413,25 RON, reprezentând contravaloare factură fiscală nr. x/28.09.2020, precum şi penalităţile de întârziere aferente în procent de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data scadentă şi până la data plăţii efective a debitului;

- a respins ca neîntemeiate celelalte pretenţii;

- a compensat în parte cheltuielile de judecată cuvenite fiecărei părţi şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 18.355,27 RON.

Împotriva acestei sentinţe civile, ambele părţi au promovat apel.

Prin decizia civilă nr. 1899/11.12.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamantă, a respins ca nefondat apelul formulat de pârât, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

- a obligat pârâtul să plătească reclamantei penalităţi de întârziere în procent de 0,5% pe zi de întârziere, aferente facturilor fiscale nr. x/27.08.2020 şi nr. x/28.09.2020, calculate de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la plata efectivă a debitului;

- a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârât;

- a menţinut celelalte dispoziţii şi a obligat apelantul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 62.590,76 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru în fond şi în apel.

Împotriva deciziei civile menţionate, B. - Filiala Bacău a promovat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea şi, în principal, trimiterea cauzei spre competentă judecată Tribunalului Bacău, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii cererii şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în toate ciclurile procesuale.

În motivare, circumscris motivului de nelegalitate statuat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 107 şi art. 113 C. proc. civ., afirmând că instanţele devolutive au extins cazul de competenţă alternativă deşi contractul încheiat între părţi nu cuprinde o clauză de stabilire a locului executării obligaţiei.

Subsumat cazului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 1.309 C. civ. privind limitele mandatului, art. 1.556 C. civ. privind excepţia de neexecutare a contractului, art. 1.270 C. civ. şi art. 1.541 C. civ. privind reducerea obligaţiilor excesive.

Astfel, recurentul-pârât a precizat că, din partea sa, contractul cadrul de producţie materiale publicitare a fost semnat de Preşedintele Filialei Bacău, care însă a acţionat cu depăşirea mandatului. În acest sens, a făcut referire la prevederile art. 140 din Statutul partidului din anul 2020, respectiv la art. 139 alin. (2) din Statutul valabil în anul 2021, potrivit cărora "cheltuielile ce depăşesc valoarea de zece mii RON se pot angaja de către filiale prin decizie a Preşedintelui, contrasemnată de Secretarul general şi Trezorierul filialei şi numai cu avizul Trezorierului partidului, cu excepţia cheltuielilor ocazionate de închirierea şi funcţionarea sediilor filialelor teritoriale".

În consecinţă, intimata-reclamantă avea posibilitate să verifice întinderea mandatului şi să observe lipsa acestuia pentru angajarea de cheltuieli peste limita prevăzută expres.

În acest context, a susţinut că, potrivit art. 1.309 alin. (1) C. proc. civ., contractul cadru nu produce efecte în ceea ce priveşte comanda de materiale precampanie.

Din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1.556 şi art. 1.270 C. civ., a precizat că a invocat excepţia de neexecutare a contractului deoarece intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia de livrare a bunurilor în perioada în care acestea puteau fi folosite, ci în ultima zi de precampanie, bennerele, respectiv după data alegerilor locale, restul materialelor.

Având în vedere caracterul sinalagmatic al contractului, a susţinut că nu putea achita un preţ pentru materialele ce nu au putut fi utilizate în mod legal în campania electorală, instanţele devolutive motivând sumar şi superficial că semnarea proceselor-verbale de predare-primire a materialelor de către Preşedintele filialei acoperă orice culpă în executare a intimatei-reclamante.

În continuare, cu referire la încălcarea art. 1.541 C. civ., a reproşat instanţei de apel faptul că nu a motivat de ce valoarea penalităţilor pretinse nu are caracter excesiv, ci s-a rezumat să aprecieze că aceasta a fost stabilită de către părţi.

În final, în privinţa netemeiniciei penalităţilor, a susţinut că nu au început să curgă, având în vedere că neplata facturilor fiscale nu s-a datorat relei sale credinţe, ci exclusiv culpei intimatei-reclamante, care a livrat cu întârziere bunurile, devenind, astfel, nefolositoare.

Pe calea întâmpinării, intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului, motivat de faptul că argumentele critice expuse în memoriul de recurs au fost formulate şi în faţa instanţelor devolutive, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Răspunzând criticii încadrate primului motiv de casare invocat, a precizat că instanţa competentă teritorial este Tribunalul Bucureşti, instanţa de la locul executării contractului, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 3 raportat la art. 116 C. proc. civ.

În privinţa criticilor subsumate celui de-al doilea caz de casare invocat, a subliniat că nu avea nicio obligaţie legală de a cunoaşte modalitatea efectivă de organizare a structurii recurentului-pârât, respectiv că, în temeiul art. 1.309 alin. (2) C. civ. şi dacă reprezentantul legal al recurentului-pârât nu ar fi avut mandat să încheie acte juridice şi să se angajeze în obligaţii financiare pe seama pârâtului, aceste aspecte nu îi sunt opozabile.

A evidenţiat că recurentul-pârât, astfel cum reiese din procesele-verbale de predare-primire calitativă şi cantitativă aflate la dosarul cauzei, a recepţionat fără nicio obiecţie produsele comandate şi a semnat de primire facturile, că, la semnarea contractului, părţile au stabilit în mod expres faptul că penalităţile pot depăşi valoarea totală a contractului, că şi-au asumat consecinţele clauzei penale, respectiv că prejudiciul era previzibil.

Recurentul-pârât nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia din 07.07.2025 s-a fixat termen în şedinţă publică la 10.12.2025, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată, Înalta Curte a luat act de precizarea intimatei în sensul că nu mai susţine excepţia nulităţii, a acordat cuvântul în dezbaterea recursului şi a reţinut cauza în pronunţare.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente de drept:

Luând în analiză prima critică de recurs, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte o va înlătura pentru considerentele ce succed.

Prin întâmpinarea formulată procedural în faţa primei instanţe şi reiterată prin memoriul de apel, pârâtul a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, susţinând că, în cauză, competenţa aparţine Tribunalului Bacău, instanţa de la sediul acestuia, determinată potrivit dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ. şi nu potrivit celor invocate de către reclamantă, art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât nu există nicio dovadă în sensul predării bunurilor la sediul acesteia.

Înalta Curte notează că necompetenţa, fiind generată de încălcarea normelor de competenţă prescrise de lege, este, în funcţie de caracterul normelor încălcate, de ordine publică sau de ordine privată.

Dispoziţiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ. reflectă expres şi limitativ cazurile de necompetenţă de ordine publică, respectiv: când litigiul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti şi se încalcă competenţa generală; când acţiunea este de competenţa unei instanţe de alt grad decât cea sesizată şi se încalcă competenţa materială; când cauza este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura şi se încalcă competenţa teritorială exclusivă. Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, necompetenţa este de ordine privată în celelalte situaţii decât cele trei strict şi limitativ menţionate.

Potrivit motivului de recurs invocat de către recurentul-pârât, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Aplicând textele de lege evocate la cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte observă că recurentul-pârât a invocat soluţionarea greşită a excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, necompetenţă care este însă, potrivit dispoziţiilor menţionate, de ordine privată.

Or, faţă de formularea fără echivoc a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., de lege lata, este exclus ca necompetenţa de ordine privată - necompetenţa teritorială relativă - a instanţei să poată face obiect de critică şi de analiză în faţa instanţei de recurs.

În alte cuvinte, dacă necompetenţa de ordine privată a fost invocată în condiţii procedurale şi instanţa de fond a respins-o sau a omis să se pronunţe asupra ei, soluţia instanţei sau modul în care aceasta a procedat şi, deci, implicit, lipsa de competenţă a primei instanţe, poate constitui numai un motiv de apel; prin urmare, statuarea instanţei devolutive de control judiciar asupra acestei probleme este definitivă, nemaiputând fi invocată ca motiv de recurs.

Corelativ, trebuie menţionat că susţinerile privind greşita respingere a excepţiei necompetenţei teritoriale a instanţei nu pot fi circumscrise nici altui motiv de casare - cum ar fi cel statuat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. -, deoarece în acest caz ar fi eludată opţiunea legiuitorului de a supune cenzurii în recurs exclusiv nesocotirea regulilor ce privesc competenţa de ordine publică, o atare interpretare neputând fi primită.

Analizând în continuare criticile încadrate cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. - casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - invocat de către recurentul-pârât cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte constată că nu pot fi primite.

Acest motiv de recurs presupune că instanţa a cărei hotărâre se atacă a valorificat texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greşit.

În opinia recurentului-pârât, sub un prim aspect, hotărârea instanţei de apel încalcă art. 1.309 C. civ. privind limitele mandatului, întrucât reprezentantul acestuia nu era în măsură să încheie contracte a căror valoare depăşea valoarea de 10.000 RON.

Examinarea considerentelor deciziei recurate reflectă că instanţa devolutivă de control judiciar a analizat susţinerile apelantului-pârât şi a reţinut, în raport cu dispoziţiile art. 1.309 alin. (2) C. civ. ce face aplicarea teoriei mandatului aparent, că apelanta-reclamantă a fost îndreptăţită, având în vedere relaţiile contractuale anterioare dintre părţi, să creadă că persoana cu care a contractat a acţionat în calitate de reprezentant, cu respectarea mandatului conferit de către apelantul-pârât. De asemenea, a apreciat că aceasta nu avea obligaţia de a verifica, prealabil încheierii contractului, Statutul apelantului-pârât prin care era reglementat mandatul preşedinţilor filialelor şi întinderea acestora, deoarece nu există în sarcina sa obligaţia legală de a efectua verificări cu privire la întinderea mandatului reprezentantului cocontractantului. Totodată, a validat statuările primei instanţe potrivit cărora apelanta-reclamantă nu putea anticipa că încheierea contractului în discuţie a fost realizată cu depăşirea limitelor de reprezentare, motivat de faptul că anterior, în ipoteze asemănătoare, nu au mai existat probleme de tipul celor invocate în litigiu.

Prin memoriul de recurs, recurentul-pârât nu combate aceste argumente, ci reiterează de o manieră identică susţinerile din memoriul de apel, or partea care face uz de exercitarea recursului, atunci când calea de atac este prevăzută de lege, este ţinută să îşi conformeze conduita procesuală normelor imperative, de ordine publică, circumscrise art. 488 C. proc. civ., în sensul de a arăta modalitatea în care norma legală invocată a fost încălcată, precum şi opinia acesteia cu privire la modalitatea în care trebuia interpretată norma de către instantă.

Înalta Curte notează că, în lipsa unor argumente concrete de natură să combată statuările instanţei devolutive de control judiciar, aceasta nu se poate substitui părţii, în sensul de a completa deductiv argumentaţia, cât timp art. 486 alin. (1) C. proc. civ. impune în sarcina titularului căii de atac a recursului obligaţia formulării unei argumentaţii juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de către instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de aceasta din urmă în legătură cu dispoziţiile legale menţionate.

Totodată, constată că situaţia de fapt, statuată de către instanţele devolutive în baza probelor administrate, este aceea că intimata-reclamantă a încheiat contractul cadru de producţie materiale nr. x/06.08.2020 cu credinţa legitimă în existenţa puterii de reprezentare a recurentului-pârât în persoana preşedintelui filialei, manifestată prin bunele relaţiile contractuale anterioare.

Raportul juridic astfel stabilit se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1.309 alin. (2) C. civ., aceea a mandatului aparent, întrucât norma legală evocată validează credinţa intimatei-reclamante care a tras concluzia legitimă, prin observarea unei situaţii de fapt aparente şi căreia nu i se poate opune Statutul pârâtului ce vizează organizarea internă, funcţionarea şi structura acestuia, astfel încât, din perspectiva acestei părţi, contractul în baza căruia şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii produce efecte juridice.

Întrucât mandatul aparent produce efecte ca şi cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare, iar cei care s-au întemeiat cu bună-credinţă pe o aparenţă, în particular, pe un mandat aparent, ar urma să sufere un prejudiciu dacă drepturile pe care credeau că le dobândesc dispar la momentul descoperirii situaţiei reale, cea mai potrivită formă de reparare a prejudiciului este menţinerea, în favoarea terţului, în speţă a intimatei-reclamante, a drepturilor pe care s-a întemeiat, prin recunoaşterea consecinţelor respectivei stări de fapt.

Din ansamblul argumentelor prin care se susţine conduita nediligentă a intimatei-reclamante privind neverificarea Statutului recurentului-pârât se tinde, în realitate, la reanalizarea cauzei pe fond şi reaprecierea probatoriului administrat de instanţele devolutive de către instanţa de recurs, demers inadmisibil în calea de atac a recursului, în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât controlul judiciar se exercită doar cu privire la interpretarea şi aplicarea corectă a legii la o situaţie de fapt deplin stabilită, care nu poate fi repusă în discuţie.

Nu poate fi primită nici critica prin care se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 1.556 C. civ. privind excepţia de neexecutare a contractului sau a celor înscrise în art. 1.270 C. civ. ce reglementează forţa obligatorie a contractului.

Înalta Curte remarcă faptul că textele de lege au fost indicate în mod generic, fără a se preciza, în concret, care este nelegalitatea săvârşită de către instanţa de apel în aplicarea sau interpretarea acestora.

Astfel, se observă că afirmaţiile prin care se susţine faptul că predarea unor bunuri nefolositoare la data livrării duce la admiterea excepţiei de neexecutare a contractului, respectiv o motivare lacunară din perspectiva în care instanţa de apel a motivat exonerarea de răspundere a intimatei-reclamante nu sunt însoţite de o argumentaţie juridică propriu-zisă şi nu deduc judecăţii veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia recurată.

În condiţiile în care concluzia instanţei de apel a rezultat în urma analizării prevederilor contractuale şi a materialului probator, în decizie fiind indicate în mod expres mijloacele de probă care au constituit fundamentul raţionamentului judiciar al instanţei, excedează cadrul procesual al recursului susţinerile ce tind la o invalidare a modalităţii de interpretare a acestuia, chestiunea fiind una ce se repercutează pe planul temeiniciei hotărârii.

Totodată, considerentele deciziei recurate relevă că instanţa devolutivă de control judiciar a statuat în mod expres că apelantul-pârât nu a refuzat primirea obiectelor predate de către apelanta-reclamantă şi nici nu a formulat menţiuni sau obiecţiuni cu privire la procesele-verbale de predare calitativă şi cantitativă, validând statuarea primei instanţe în legătură cu netemeinicia excepţiei de neexecutare a contractului.

În acest context, reţine că simpla nemulţumire a titulatului căii de atac în raport cu determinarea cadrului factual pe baza probatoriului nu corespunde exigenţelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care presupuneau tocmai antamarea unor aspecte privitoare la conformarea cu regulile de drept incidente a dezlegărilor date prin actul jurisdicţional atacat.

Înalta Curte va înlătura şi ultima critică ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1.541 C. civ.

Preliminar, se cuvine menţionat faptul că deşi recurentul-pârât a încadrat critica în motivul de nelegalitate statuat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin argumentele expuse în susţinere se reproşează instanţei devolutive de control faptul că nu a motivat de ce nu are caracter excesiv valoarea penalităţilor de întârziere şi s-a rezumat doar la a aprecia că aceasta a fost stabilită de către părţi. Astfel dezvoltată, critica se circumscrie cazului de casare prevăzut de pct. 6 al textului de lege evocat, deoarece se afirmă un viciu al nemotivării deciziei atacate şi nu o încălcare a normei de drept material invocate.

Examinate din perspectiva acestui caz de casare, critica nu poate fi reţinută.

Prin cererea de apel, cu privire la penalităţile de întârziere prevăzute în contract la art. 3.2, apelantul-pârât a susţinut caracterul nefondat al acestora şi a afirmat că nu au început să curgă întrucât neplata facturilor nu s-a datorat relei sale credinţe, ci exclusiv culpei reclamantei, prin întârzierea livrării materialelor.

Procedând la analiza contractului încheiat între părţi, în special clauzele inserate la art. 3.1 şi 3.2, instanţa de apel a constatat că părţile au agreat existenţa unei clauze penale, de stabilire anticipată a prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării obligaţiei de plată a preţului de către cumpărător, care se impune pârâtului prin prisma dispoziţiilor art. 1.270 C. civ. şi, întrucât acesta nu a achitat preţul bunurilor la termenul prevăzut în facturi iar excepţia de neexecutare nu a putut fi reţinută, a concluzionat că în mod judicios a fost obligat la plata penalităţilor de întârziere.

De asemenea, în cuprinsul considerentelor prin care instanţa devolutivă de control a admis motivul de apel formulat de către apelanta-reclamantă cu privire la greşita apreciere ca fiind vădit excesiv cuantumul penalităţilor de întârziere, s-a reţinut, prin raportare la valoarea totală a contractului, la faptul că debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile de mai bine de doi ani de la data deschiderii procesului, respectiv la împrejurarea că penalitatea a fost asumată în mod expres prin semnarea contractului, că apelantul-pârât a putut să prevadă consecinţele produse prin întârzierea în mod culpabil la plata debitelor şi prejudiciul produs apelantei-reclamante prin lipsirea acesteia de sumele de bani datorate.

Prin urmare, stabilind că nu există o cauză exoneratoare de răspundere a apelantului-pârât pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate şi că părţile au evaluat anticipat prejudiciul creditorului acestei obligaţii neîndeplinite, în mod corect, dând eficienţă dispoziţiilor art. 1.270 C. civ., s-a reţinut că acesta datorează penalizarea prevăzută de art. 3.2 din contractul cadru de producţie materiale.

În raport cu aceste statuări, Înalta Curte constată că instanţa de apel a expus în mod expres motivele pentru care a apreciat că penalităţile de întârziere prevăzute în contract nu au caracter vădit excesiv şi a decis anularea în parte a sentinţei primei instanţe, în ceea ce priveşte soluţia de obligare a pârâtului la plata către reclamantă a penalităţilor, astfel încât exigenţele art. 425 C. proc. civ. au fost respectate.

Totodată, se cuvine menţionat că judecătorul, în reevaluarea clauzei penale, cercetează condiţiile şi gravitatea neexecutării ilicite a obligaţiilor contractuale, precum şi voinţa părţilor de a sancţiona comportamentul debitorului. Aceste elemente determină marja de apreciere dintre clauza penală reevaluată şi prejudiciul previzionat a se produce la momentul încheierii contractului.

Cum evaluarea judecătorului nu poate fi realizată decât în raport cu materialul probator al cauzei, iar temeinicia stării de fapt reţinute de instanţele devolutive nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte notează că afirmaţiile recurentului-pârât privind netemeinicia penalităţilor nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de acesta.

În raport cu raţiunile înfăţişate, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. - Filiala Bacău împotriva deciziei civile nr. 1899/11.12.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. - Filiala Bacău împotriva deciziei civile nr. 1899/11.12.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2025.