Nullity of public corporate mandate contract for breach of governance selection procedures and validity of revocation without just cause

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la 26 octombrie 2020, sub nr. de dosar x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii SOCIETATEA NAŢIONALĂ AEROPORTUL INTERNAŢIONAL TIMIŞOARA TRAIAN VUIA S.A., MINISTERUL TRANSPORTURILOR şi FONDUL PROPRIETATEA, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că revocarea sa din funcţia de membru neexecutiv definitiv în cadrul consiliului de administraţie a fost efectuată fără justă cauză; obligarea pârâtei la plata sumei de 24.168 RON, ca urmare a revocării sale fără justă cauză din funcţia de membru neexecutiv definitiv în cadrul consiliului de administraţie; obligarea pârâtelor 1 şi 2 la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 7780 din 24 iunie 2021, pronunţată în dosar de Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

La 9 februarie 2022, cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a Civile a Tribunalului Timiş, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea de şedinţă din 12 aprilie 2022, Tribunalul Timiş a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 1 din cererea de chemare în judecată, invocată de pârâtul MINISTERUL TRANSPORTURILOR, şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât cu privire la capătul 2 al acţiunii, respectiv, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului FONDULUI PROPRIETATEA S.A. A respins capătul 1 al cererii de chemare în judecată, ca inadmisibil, precum şi cererea reclamantului, formulată împotriva pârâţilor MINISTERUL TRANSPORTURILOR şi FONDUL PROPRIETATEA S.A., având ca obiect capătul 2 al cererii, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Prin sentinţa nr. 537/PI/2022 din 6 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiş , secţia a II-a civilă a dispus următoarele: a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ AEROPORTUL INTERNAŢIONAL TIMIŞOARA - TRAIAN VUIA S.A., obligând această pârâtă să-i plătească reclamantului suma de 24.168 RON, cu titlu de despăgubire pentru revocarea fără justă cauză a acestuia din funcţia de membru neexecutiv definitiv în cadrul consiliului de administraţie; a obligat aceeaşi pârâtă să-i plătească reclamantului suma de 1.313,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru; s-a luat act că reclamantul şi-a rezervat dreptul de a solicita onorariul de avocat pe cale separată; a fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâtei SOCIETATEA NAŢIONALĂ AEROPORTUL INTERNAŢIONAL TIMIŞOARA - TRAIAN VUIA S.A., de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 344/A din 21 iunie 2023, pronunţată în dosar nr. x/2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ AEROPORTUL INTERNAŢIONAL TIMIŞOARA - TRAIAN VUIA S.A., în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi cu intimaţii-pârâţi MINISTERUL TRANSPORTURILOR şi FONDUL PROPRIETATEA, împotriva sentinţei nr. 537/PI/2022 din 6 octombrie 2022, pronunţate de Tribunalul Timiş.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ AEROPORTUL INTERNAŢIONAL TIMIŞOARA - TRAIAN VUIA S.A.

Prin decizia nr. 142 din 25 ianuarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 344/A din 21 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi intimaţii-pârâţi MINISTERUL TRANSPORTURILOR şi FONDUL PROPRIETATEA; a casat decizia atacată şi a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În ceea ce priveşte cadrul procesual, Înalta Curte a reţinut că în primul ciclu procesual, în faţa primei instanţe, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive faţă de pârâţii MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII şi FONDUL PROPRIETATEA. În cadrul apelului, deşi aceste soluţii nu fuseseră contestate prin calea devolutivă de atac, instanţa de apel a procedat la judecarea cauzei şi în contradictoriu cu cei doi pârâţi, în dispozitivul deciziei recurate fiind menţionat expres respingerea apelului în contradictoriu şi cu aceştia. În rejudecare, având în vedere intrare sub puterea lucrului judecat al soluţiei de scoatere din cauză a celor doi pârâţi, urmarea admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cauza va fi soluţionată doar în raport de părţile rămase, respectiv reclamantul A. şi pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ AEROPORTUL INTERNAŢIONAL TIMIŞOARA - TRAIAN VUIA S.A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la 15 octombrie 2024, sub nr. x/2020*.

La 3 decembrie 2024, B. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul intimatului-reclamant.

Prin decizia civilă nr. 117/A din 11 martie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, a fost admis apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanţe, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost respinsă în integralitate acţiunea formulată de reclamant şi a fost înlăturată dispoziţia de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată acordate în primă instanţă. Au fost menţinute, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate. A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 707 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, susţinând, în ceea ce priveşte incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanţa de judecată nu a respectat principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 14 şi art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de apel, pârâta a invocat încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 109/2011 şi ale Legii nr. 111/2016, limitându-se a susţine la modul general că procesul de reînnoire a contractului de mandat a fost viciat prin nerespectarea condiţiilor în vigoare la data respectivă, fără a se ţine seama de metodologia de selecţie prevăzută de Legea nr. 111/2016.

Potrivit recurentului-reclamant, apelanta-pârâtă a indicat generic în cererea de apel textul legal, fără a indica în concret articolul pe care îşi întemeiază cererea, motiv pentru care instanţa de apel trebuia să lămurească temeiul juridic, care trebuia pus în discuţia contradictorie a părţilor, întrucât niciunde în cuprinsul cererii de apel, apelanta nu a făcut referire la art. 28-29 din O.U.G. nr. 109/2011 ci, într-o altă secţiune a indicat art. 35, care vizează procedura de reînnoire a mandatului directorului general.

Totodată, susţine că intimata-pârâtă îşi invocă propria culpă, afirmând că procedura de reînnoire a mandatului s-a făcut fără a se ţine seama de metodologia de selecţie, omiţând să precizeze că organizarea acestei proceduri cade în sarcina sa.

Pe de altă parte, evidenţiază faptul că raţionamentul intimatei-pârâte, în vederea dovedirii nulităţii contractului de mandat, nu are la bază o situaţie premisă de indicare a clauzelor contractuale care atrag nulitatea absolută ca urmare a încălcării unor prevederi legale, cele specificate fiind consideraţii generale.

Sub un alt aspect, recurentul-reclamant susţine că instanţa de judecată a analizat în cuprinsul hotărârii inclusiv clauzele contractuale, ale actului adiţional încheiat de către directorul general cu intimata-pârâtă, depăşind astfel limitele casării prevăzute de art. 501 Cod procedură civilă.

În aceeaşi ordine de idei, recurentul-reclamant arată că, potrivit deciziei de casare, instanţa de apel trebuia să se pronunţe cu privire la excepţia de nulitate, sens în care Curtea trebuia să stabilească dacă este vorba despre o nulitate totală sau parţială, care sunt efectele şi limitele acesteia, pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt, aspecte care, de asemenea, nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, cu nesocotirea art. 14 C. proc. civ.

Din perspectiva încălcării art. 249 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că, fiind vorba despre un fapt negativ, respectiv neîndeplinirea condiţiei revocării cu justă cauză, sarcina probei îi incumbă intimatei-pârâte, prin dovedirea faptului pozitiv contrar, respectiv că revocarea a fost efectuată cu justă cauză.

O altă critică vizează faptul că, deşi instanţa de apel trebuia să analizeze cererile şi susţinerile părţilor în vederea corectei stabiliri a situaţiei de fapt, această analiză nu a fost efectuată cu privire la noţiunea "fără justă cauză", putând fi avute în vedere doar motivele de la data revocării din funcţie, iar nu alte motive apărute ulterior şi invocate prin întâmpinare sau prin cererea de apel. Astfel, în apel, intimata-pârâtă a atras atenţia asupra altor articole, respectiv art. 18.6.1-18.6.3 şi 18.6.5 din contractul de mandat nr. x/14.05.2019, în condiţiile în care, în primă instanţă, a specificat că sunt îndeplinite condiţiile justei cauze şi bunei-credinţe în revocarea mandatului, prevăzute de art. 18.6.l, 18.6.2, 18.6.4.

În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că hotărârea instanţei de apel este contradictorie, întrucât, deşi a concluzionat că nulitatea care afectează contractul de mandat este una absolută şi virtuală, consecinţa fiind că acesta nu produce efecte juridice, a analizat dispoziţiile contractuale, reţinând obligaţiile părţilor, cauzele de revocare cu justă cauză şi a constat că revocarea a fost justificată.

Potrivit recurentului-reclamant, nulitatea invocată, deşi este considerată de instanţa de apel ca fiind de plano una absolută, în realitate, raţionamentul său vizează natura juridică a unei nulităţi relative, cu toate consecinţele de regim juridic ce decurg dintr-o atare calificare.

Recurentul-reclamant a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, în susţinerea căruia a arătat că, în raport de O.U.G. nr. 109/2011, contractul de mandat este un contract reglementat de C. civ., motiv pentru care, în concordanţă cu principiile de drept comun, atunci când legea nu interzice, părţile au posibilitatea de a reglementa prin propria manifestare de voinţă condiţiile în care urmează să se deruleze obligaţiile contractuale.

În acest sens, arată că a fost adoptată hotărârea A.G.A. din 2019, prin care s-a reînnoit calitatea sa de membru în consiliul de administraţie, însă instanţa de judecată nu a acordat prevalenţă forţei obligatorii a contractului prevăzută de art. 1.270 C. civ.

Deopotrivă, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 14 C. civ., întrucât intimata-pârâtă, contrar bunei-credinţe, se prevalează de propria culpă pentru a obţine avantaje financiare, urmărind anularea unor acte care au fost consimţite chiar de aceasta, contrar regulii că nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru a obţine avantaje (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

În accepţiunea recurentului-reclamant, acceptarea de către instanţa de apel a unei apărări întemeiate pe nulitatea contractului de mandat, invocată de intimata-pârâtă în scopul exonerării de răspundere, reprezintă o aplicare greşită a normelor de drept material, întrucât, potrivit art. 15 C. civ., niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul.

Potrivit recurentului-reclamant, conduita intimatei-pârâte contravine dispoziţiilor art. 16 C. civ., care stipulează regula conform căreia nimeni nu se poate prevala de propria culpă şi nu poate folosi acest comportament pentru protecţia în raport de răspunderea contractuală, instanţa de control judiciar făcând o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1.246 - 1.250 şi urm. C. civ. referitoare la nulitatea actelor juridice.

Recurentul-reclamant arată că susţinerile instanţei de apel ce vizează faptul că, în cazul directorului general, trebuie reluată procedura de selecţie sunt nefondate şi încalcă principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Recurentul-reclamant reia argumentul potrivit căruia adunarea generală şi-a invocat propria culpă, întrucât niciuna din neregulile reţinute nu au fost provocate şi nici întreprinse de acesta, iar mai mult decât atât, prin clauzele contractului de mandat, părţile au stabilit cazurile în care o revocare din funcţia de mandatar poate fi considerată ca fiind cu justă cauză, acestea fiind prevăzute limitativ la art. 18.6, iar constatările raportului Corpului de Control nr. 6944/16.04.2020 nu pot fi transpuse în aceste cauze.

În raport de prevederile clauzelor actului adiţional încheiat de directorul general, recurentul-reclamant arată că nu există o hotărâre a adunării generale care să stabilească un plafon maximal al indemnizaţiei cuvenite mandatarului în caz de revocare fără justă cauză, iar un asemenea statu quo nu i se poate reproşa.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, motivat de faptul că o mare parte a criticilor dezvoltate de recurentul-reclamant reprezintă o redare fidelă a cererii de chemare în judecată şi a întâmpinării din apel, iar celelalte argumente, aspecte de netemeinicie. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de recurs.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului.

Prin încheierea din 3 decembrie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, faţă de formularea orală de către recurentul-reclamant a unei cereri de suspendare a judecăţii cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (2) C. proc. civ., pentru a da posibilitatea părţii să formuleze în scris cererea şi pentru ca aceasta să fie comunicată intimatei-pârâte, s-a dispus amânarea pronunţării, atât cu privire la cererea de suspendare, cât şi cu privire la recurs, la data de 10 decembrie 2025. Prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă.

La 4 decembrie 2025, recurentul-reclamant a depus la dosar cererea de suspendare a judecăţii cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 Cod procedură civilă, până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2025, aflat pe rolul Tribunalului Timiş.

Arată că în acest dosar a fost trimis în judecată pentru "săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, săvârşită de trei sau mai multe persoane împreună, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 1 lit. b) din Legea 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., întrucât în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi anume atât anterior desfăşurării şedinţelor consiliului de administraţie, cât şi cu ocazia desfăşurării şedinţelor consiliului de administraţie a îndeplinit un act cu încălcarea unor dispoziţii cuprinse într-o lege şi într-o ordonanţă de urgenţă a Guvernului, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi alin. (4)-(8) din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, precum şi art. 54 alin. (1), art. 55, art. 72, art. 73 alin. (1) lit. 3, art. 1441 alin. (1), alin. (4), art. 1442 alin. (1) şi art. 1443 alin. (1) din Legea nr. 31/1990".

Recurentul-reclamant susţine că soluţia penală este de natură să influenţeze în mod decisiv dezlegarea pricinii civile, fiind aptă să stabilească definitiv situaţia de fapt asupra căreia instanţa de recurs nu poate reveni şi pe care este obligată să o respecte.

Potrivit recurentului-reclamant, dosarul penal nr. x/2025 vizează săvârşirea infracţiunii sus menţionate, care reprezintă chiar temeiul raportului juridic dedus judecăţii în prezenta cauză, întrucât instanţa de apel şi-a motivat hotărârea pe încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 109/2011.

Mai arată recurentul-reclamant că, în calea extraordinară de atac, limitată la motive de nelegalitate, instanţa nu poate administra probe, nu poate schimba situaţia de fapt şi nu poate reevalua temeinicia cauzei. Având în vedere că instanţa penală urmează să pronunţe o hotărâre care stabileşte definitiv faptele determinante pentru soluţia civilă, instanţa de recurs nu are posibilitatea procedurală de a adapta soluţia la viitoarea stare de fapt, dacă aceasta este contrară celei reţinute în hotărârea civilă atacată.

Recurentul-reclamant concluzionează în sensul că singurul mecanism procesual care permite evitarea unei soluţii neconforme realităţii este suspendarea cauzei până la finalizarea judecăţii penale, stabilirea faptei ilicite, culpa si legătura de cauzalitate, constituind chiar obiectul urmăririi penale.

La 8 decembrie 2025, intimata-pârâtă a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare, arătând că nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv aceea de a se fi început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să se dea în prezenta cauză.

Înalta Curte, analizând cererea privind suspendarea judecăţii recursului, reţine următoarele:

Articolul 413 alin. (1) pct. 2 Cod procedură civilă reglementează un caz de suspendare facultativă a judecăţii, instanţa putând suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel.

Instanţa este chemată să aprecieze cu privire la necesitatea întreruperii vremelnice a cursului judecăţii, astfel că, pentru admiterea cererii, nu este suficientă existenţa unei proces penal între aceleaşi părţi sau referitor la fapte conexe, ci este necesar ca raportul dintre litigiul civil şi cauza penală să fie decisiv, în sensul că soluţia penală să fie aptă să influenţeze în mod direct şi fundamental chestiunea ce va fi tranşată în procesul civil.

Cererea dedusă judecăţii are ca obiect constatarea revocării reclamantului A., fără justă cauză, din funcţia de membru neexecutiv definitiv în cadrul consiliului de administraţie al pârâtei SOCIETATEA NAŢIONALĂ AEROPORTUL INTERNAŢIONAL TIMIŞOARA TRAIAN VUIA S.A., precum şi obligarea acesteia la plata daunelor-interese, ca urmare a revocării din funcţie.

În cauză, reclamantul a promovat recurs împotriva deciziei civile nr. 117/A din 11 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, prin care instanţa de apel a reţinut, pe de o parte că nulitatea care afectează contractul de mandat nr. x/14.05.2019, încheiat cu încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 109/2011, nefiind parcursă procedura de selecţie/evaluare legală, este una absolută şi virtuală, iar pe de altă parte, că revocarea mandatului reclamantului s-a dispus cu justă cauză.

În ceea ce priveşte dosarul penal nr. x/2025, Înalta Curte reţine că, aşa cum reiese din rechizitoriul din 9 septembrie 2025, întocmit în dosarul nr. x/2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, reclamantul are calitatea de inculpat, fiind cercetat pentru acuzaţia de săvârşire a infracţiunii de abuz în serviciu, reţinându-se că acesta, alături de alţi inculpaţi, a îndeplinit un act cu încălcarea art. 35 alin. (2) şi alin. (4)-(8) din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, precum şi a art. 54 alin. (1), art. 55 alin. (1), art. 72, art. 73 alin. (1) lit. e), art. 1441 alin. (1) şi alin. (4), art. 1442 alin. (1), art. 1443 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte apreciază că nu este justificată suspendarea judecăţii prezentului dosar, în care este analizată validitatea contractului de mandat, în raport de cauza penală, care vizează săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv conduita persoanelor implicate în procedura de numire în funcţia de membru al consiliului de administraţie.

Astfel, analiza nulităţii actului juridic, din perspectiva îndeplinirii sau încălcării condiţiilor impuse de O.U.G. nr. x, nu depinde de constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii de abuz în serviciu.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, reţinând că cerinţele art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.. nu sunt îndeplinite, va respinge cererea de suspendare, formulată de recurentul-reclamant, urmând a proceda la analiza recursului declarat în cauză.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat, pentru considerentele care urmează:

În susţinerea motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat, sub un prim aspect, încălcarea de către instanţa de apel a principiului contradictorialităţii, reglementat de dispoziţiile art. 14 şi art. 22 alin. (5) C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel avea obligaţia de a lămuri temeiul juridic al nulităţii, ce trebuia pus în discuţia contradictorie a părţilor, întrucât pârâta, în apel, nu a indicat art. 28-29 din O.UG. nr. 109/2011, ci art. 35 care vizează procedura de reînnoire a mandatului directorului general.

Această critică nu poate fi reţinută.

Conform dispoziţiilor art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., instanţa "este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate" şi "îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Principiul contradictorialităţii consacrat de art. 14 din C. proc. civ. are ca scop asigurarea echităţii procesului civil în sensul art. 6 din acelaşi cod şi art. 6 din Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Echitatea procedurii presupune ca părţile să nu fie luate prin surprindere de hotărârea pronunţată, cu aspecte de fapt ori de drept care nu au fost discutate şi dezbătute.

Dreptul părţilor de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu, consacrat de art. 14 alin. (4) Cod procedură civilă implică obligaţia colerativă a instanţei de judecată, chemată să vegheze la echitatea derulării procedurii de judecată, de a supune discuţiei contradictorii a acestora toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate (art. 14 alin. (5) C. proc. civ.). Acelaşi deziderat al asigurării echităţii procedurii constituie fundamentul dispoziţiilor art. 14 alin. (6) Cod procedură civilă care obligă instanţa de judecată să îşi întemeieze hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Numai în felul acesta, cunoscând şi examinând poziţia procesuală şi argumentele părţilor litigante, caracterul echitabil al procesului este păstrat, iar instanţa de judecată îşi poate forma propriul raţionament, urmând a indica în cuprinsul hotărârii motivele pentru care unele dintre argumentele prezentate de părţi nu au putut fi primite, aşa cum impune art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Totodată, potrivit art. 22 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

În raport de dispoziţia legală arătată mai sus, se impune a se arăta că, în principiu, judecătorul are autoritate, în ceea ce priveşte identificarea, interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările cu care a fost învestit de părţi. Aşa fiind, în lipsa unui acord expres al părţilor, dat în condiţiile art. 22 alin. (5) Cod procedură civilă, instanţa este cea care dă ori restabileşte calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidente, ci şi identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituţiei juridice aplicabile.

Transpunând aceste considerente în cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că prin apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanţe, aceasta a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea absolută a contractului de mandat nr. x/14.05.2019.

Prin întâmpinarea formulată, reclamantul a invocat inadmisibilitatea acestei critici, expunând argumente în combaterea excepţiei.

Se impune a se arăta, de asemenea, că, în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 344/A din 21 iunie 2023, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de pârâtă, reţinând că nulitatea absolută a contractului de mandat, invocată de apelanta-pârâtă, nu poate fi primită, deoarece contravine dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 142 din 25 ianuarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâtă şi a reţinut că invocarea nulităţii absolute, pe cale de excepţie nu este supusă limitării prevăzute de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., dispunându-se ca, în rejudecare, această excepţie să fie analizată cu prioritate.

Totodată, instanţa supremă reţine că, în al doilea ciclu procesual, din încheierea de şedinţă de la data de 26 februarie 2025, la care au avut loc dezbaterile, şi care face parte integrantă din decizia recurată, rezultă fără echivoc că ambele părţi şi-au exprimat poziţia procesuală cu privire la excepţia nulităţii absolute a contractului de mandat, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte, respectându-se drepturile şi garanţiile procesuale ale acestora.

Din perspectiva necesităţii lămuririi temeiului juridic al nulităţii invocate de pârâtă, Înalta Curte reţine că, în primul ciclu procesual, instanţa de casare a reţinut că pârâta a arătat în mod expres care este motivul de nulitate invocat, respectiv cel al nerespectării unor dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, cu arătarea actelor normative nerespectate la momentul reînnoirii mandatului acordat intimatului-reclamant.

Ca atare, argumentul recurentului-reclamant nu poate fi primit, câtă vreme contravine aspectelor reţinute cu autoritate de lucru judecat de instanţa de casare.

Continuând analiza criticilor dezvoltate de recurentul-reclamant ce vizează încălcarea art. 14, dar şi a art. 501 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a respectat obligaţia de a stabili dacă nulitatea este totală sau parţială, Înalta Curte arată că, astfel cum reiese din apelul declarat de pârâtă, aceasta a înţeles să invoce nulitatea contractului de mandat în întregul său, iar prin decizia de casare, în primul ciclu procesual, instanţa nu a reţinut că partea a invocat nulitatea parţială a actului juridic.

Reiese, astfel, că o distincţie în sensul invocat de recurentul-reclamant este lipsită de temei legal, câtă vreme excepţia de nulitate a primit în apel un răspuns din partea instanţei de control judiciar, integrat contextului juridic configurat de litiganţi, cu respectarea limitelor învestirii.

De asemenea, din perspectiva încălcării de către instanţa de apel a limitelor casării, recurentul-reclamant a invocat şi faptul că s-a procedat de către Curte la analiza clauzelor contractuale şi a actului adiţional încheiat cu pârâta.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că, prin decizia de casare, s-a dispus ca în rejudecare, instanţa de apel să procedeze la analiza cu prioritate a excepţiei nulităţii, iar în măsura în care se va impune, la analiza apărărilor şi a susţinerilor părţilor pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt.

Având în vedere că, astfel cum impune art. 501 C. proc. civ., rejudecarea trebuie să se desfăşoare în limitele casării, respectiv ale indicaţiilor date de instanţa de recurs în decizia de casare, Înalta Curte reţine că analiza efectuată de curtea de apel a respectat în mod riguros dispoziţiilor legale enunţate.

Deşi recurentul-reclamant a invocat şi încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., nu pot fi reţinute alegaţiile acestuia, în sensul că ar fi fost ţinut să facă dovada faptului negativ, respectiv că revocarea sa din funcţie s-a făcut fără justă cauză.

Sub aspectul analizei cererilor şi a susţinerilor părţilor în vederea stabilirii corecte a situaţiei de fapt, respectiv dacă revocarea din funcţie a operat cu sau fără justă cauză, Înalta Curte arată că acestea reprezintă aspecte de netemeinicie, care excedează controlul de nelegalitate al hotărârilor judecătoreşti, astfel cum impune art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi, de aceea, fiind situate în afara motivelor de casare prevăzute de lege, nu pot fi analizate.

Înalta Curte va respinge şi criticile expuse de recurentul-reclamant în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce vizează motivarea contradictorie a deciziei recurate.

Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel, deşi a concluzionat în sensul că nulitatea care afectează contractul de mandat este una absolută şi virtuală, drept urmare acesta neproducând efecte juridice, a procedat la analiza dispoziţiilor contractuale, respectiv a cauzelor de revocare cu justă cauză. Ca atare, raţionamentul instanţei se circumscrie nulităţii relative, cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici.

În raport de criticile redate mai sus, Înalta Curte subliniază că, pentru a fi în prezenţa unor considerente contradictorii, este necesar ca din unele considerente să rezulte temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora.

Analizând decizia atacată, această situaţie premisă nu poate fi reţinută, în condiţiile în care instanţa de apel a procedat, astfel cum s-a dispus prin decizia de casare, la analiza prioritară a excepţiei nulităţii, iar ulterior la criticile şi la apărările părţilor ce vizau revocarea cu sau fără justă cauză a mandatului.

De altfel, Înalta Curte reţine că nu există niciun considerent expus în hotărârea recurată din care să reiasă, astfel cum susţine recurentul-reclamant că instanţa a avut în vedere nulitatea relativă a actului juridic şi nu pe cea absolută.

Astfel, sub acest aspect, întreaga analiză a instanţei de prim control judiciar vizează nulitatea absolută a contractului de mandat, în raport de dispoziţiile art. 28-29 din O.U.G. nr. 109/2011, cu menţionarea expresă a dispoziţiilor art. 1.246 alin. (1), art. 1.247, art. 1.250, art. 1.253 C. civ.

Ultimul motiv de casare invocat de recurentul-reclamant este cel reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care va fi, de asemenea, înlăturat.

O primă critică de nelegalitate invocată de recurentul-reclamant vizează faptul că instanţa de apel nu a dat prevalenţă forţei obligatorii a contractului, astfel cum dispune art. 1.270 C. civ.

Înalta Curte arată că, astfel cum în etapele procesuale anterioare s-a statuat, pârâta este guvernată de dispoziţiile O.U.G. nr. 109/2011, motiv pentru care, în examinarea modului de organizare şi funcţionarea a acesteia, în concursul dintre legea specială şi cea generală, potrivit principiilor de aplicare a legilor, incidenţa normei speciale nu trebuie să fie permisă expres, ci este o obligaţie implicită, derivată din principiul specialia generalibus derogant.

Ca atare, contrar afirmaţiilor recurentului-reclamant, în concursul dintre legea generală şi legea specială aplicabile unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, soluţia prefigurată de instanţa de apel fiind corectă.

Nici încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 14, art. 15, art. 16 C. civ. nu poate fi reţinută, motivat de faptul că, reţinând că interesul ocrotit de dispoziţiile O.U.G. nr. 109/2011 este unul general şi încălcarea acestora reprezintă un caz de nulitate absolută, în mod legal a statuat instanţa de apel că nu are relevanţă culpa pârâtei, nulitatea absolută având un caracter de ordine publică şi, ca atare, prioritate în raport de principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte reţine că susţinerea recurentului-reclamant în sensul că argumenul instanţei de apel referitor la obligativitatea reluării procedurii de selecţie încalcă principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, câtă vreme nu sunt dezvoltate argumente în sensul indicat, această concluzie impunându-se şi în ceea ce priveşte analiza efectuată de instanţa de apel cu privire la clauzele actului adiţional.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 117/A din 11 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării cauzei, formulată de recurentul-reclamant în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 117/A din 11 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2025.