Inadmissibility of cassation in insurance matters under Article 483 of the Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 martie 2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei, în principal, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 330.357,98 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul expirării termenului de 30 de zile în care pârâtul avea obligaţia de a soluţiona cererile de plată formulate de reclamantă.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea la plata sumei de 278.734,87 RON reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul împlinirii unui an de la data înregistrării cererilor de plată formulate în anul 2016 şi momentul plăţii efective a sumelor solicitate prin cererile de plată, după reanalizare, respectiv 12.03.2021.

În drept, a invocat art. 1349, art. 1357 C. civ., art. 6 CEDO, art. 21 alin. (3) Constituţia României, art. 1 alin. (1), art. 13 şi art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 2 alin. (1) lit. a) şi h), art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea de şedinţă din 30 septembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia necompetenţei materiale şi excepţia inadmisibilităţii, invocate de către pârât.

A fost unită cu fondul cauzei excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 82 din 13 ianuarie 2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, ca neîntemeiată şi a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei dobândă legală penalizatoare aferentă debitelor datorate de la data de 03.05.2018 până la data plăţii efective.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru.

Împotriva sentinţei a declarat apel şi reclamanta A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1500 din 18.10.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelurile formulate de către apelanta-reclamantă A. S.A. şi de către apelantul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 82/13.01.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

A înlăturat considerentele sentinţei apelate care vizează incidenţa art. 19 din Legea nr. 554/2004 în cauză, pe care le-a înlocuit cu propriile considerente ce au fost expuse în cuprinsul deciziei. A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că: A admis în parte excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei anterioare datei de 11.03.2019. A respins cererea de chemare în judecată cu privire la pretenţiile aferente perioadei anterioare datei de 11.03.2019, ca prescrisă. A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A menţinut în rest sentinţa civilă apelată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea cererii, s-a susţinut în esenţă, că hotărârea recurată conţine considerente contradictorii şi că a fost pronunţată cu încălcarea art. 2512 C. civ., art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., art. 2528 C. civ., art. 1254 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, a dezlegărilor deciziei nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, prin raportare la criteriul valoric.

Recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce priveşte sintagma "cererile pronunţate în materia asigurărilor", şi a solicitat suspendarea judecăţii prezentului recurs până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

La termenul din 23 septembrie 2025, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii prin raportare la materia în care este pronunţată hotărârea şi a acordat termen la 9 decembrie 2025 în vederea comunicării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale către partea adversă.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus formarea unui dosar asociat (nr. x/2022), în care s-a discutat admisibilitatea cererii de sesizare la termenul acordat.

În prezentul dosar, instanţa a rămas în pronunţare asupra solicitării de suspendare a judecării recursului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate şi, în subsidiar, asupra recursului declarat în cauză.

Prioritar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondată cererea de suspendare a judecării recursului până la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce priveşte sintagma "cererile pronunţate în materia asigurărilor", având în vedere următoarele argumente:

Conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că:

"Instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi".

Temeiul juridic invocat în vederea suspendării judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., reglementează suspendarea facultativă a judecăţii, oferind judecătorului opţiunea de a aprecia asupra oportunităţii aplicării acestei măsuri faţă de împrejurările concrete ale cauzei.

Lipsa unei dispoziţii procesuale exprese în sensul suspendării judecăţii cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate, precum şi abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecăţii cauzei în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, relevă intenţia legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri; în egală măsură, însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanţa nu poate suspenda cursul judecăţii în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcţie de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune.

Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor nu impietează asupra efectivităţii dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuţie însăşi substanţa. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

Obiectivul esenţial la analizarea oportunităţii suspendării procesului are la bază preîntâmpinarea transformării posibilităţii acordate părţii de a solicita suspendarea într-o formă de abuz procesual, fiind astfel evitată temporizarea procesului şi, totodată, garantat dreptul la un proces echitabil prin soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Înalta Curte constată că, în raport de ansamblul circumstanţelor cauzei, în speţă nu se impune suspendarea judecării recursului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. dau efect juridic deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea, şi anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia.

În aceste condiţii, în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate invocate în cauză, recurenta are la dispoziţie un remediu procedural pus la dispoziţie de legiuitor, context în care dispoziţia de respingere a cererii privind suspendarea judecăţii recursului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. nu îngrădeşte accesul liber la justiţie şi nici dreptul la un proces echitabil.

Examinând, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată din oficiu, având în vedere prioritatea analizării acesteia, în respectarea principiului legalităţii căilor de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi, pe cale de consecinţă, va respinge recursul, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti, exercitarea acestora şi efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor şi într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Reglementarea condiţiilor şi a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituţie şi nu încalcă drepturile reglementate ale justiţiabililor.

Se constată că, în speţă, hotărârea atacată, respectiv decizia civilă nr. 1500 din 18 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost pronunţată în cadrul judecăţii în apel, fiind definitivă de la pronunţarea sa, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018:

"Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Legea nr. 310/2018 a intrat în vigoare la 21 decembrie 2018, prevederile sale fiind aplicabile acţiunii iniţiate de reclamantă ulterior acestui moment.

Având în vedere datele speţei şi dispoziţiile legale evocate, se constată că obiectul acţiunii se încadrează în una dintre ipotezele reglementate de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., întrucât vizează un litigiu în materia asigurărilor.

Contrar celor susţinute de recurentă, litigiul este în materie de asigurări, întrucât pretinsa fapta ilicită reclamată este săvârşită în soluţionarea cu întârziere a unor cereri privind creanţe din asigurări şi este imputată organismului înfiinţat pentru protejarea acestor creanţe de asigurări.

Cum textul legal enunţat exclude dreptul la recurs în litigiile în materia asigurărilor, rezultă că decizia instanţei de apel este o hotărâre definitivă de la data pronunţării, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Este de necontestat că recunoaşterea unei căii de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ar constitui o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1500 din 18 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată cererea de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce priveşte sintagma "cererile pronunţate în materia asigurărilor".

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1500 din 18 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2025.