Invalidity of late supply orders as breach of contract and failure to respect mandatory cassation findings on contractual delivery obligations

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului declarat în cauză, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 ianuarie 2021 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia Civilă, sub numărul de dosar x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 RON reprezentând debit, potrivit facturilor nr. x/2021 din data de 07.01.2021 şi nr. y/2021 din data de 07.01.2021 şi la plata a penalităţilor de întârziere calculate conform prevederilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 72/2013 şi a art. 3 din O.G. nr. 13/2011, până la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194, ale art. 662 şi art. 451 C. proc. civ., ale art. 1350 şi 1538 C. civ., ale art. 3 şi 10 din Legea nr. 72/2013, ale art. 6 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 242 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a Tribunalului Cluj, secţia Civilă, invocată din oficiu şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 1362 din 24 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2021, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

S-a respins, de asemenea, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi s-a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 46.405,23 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. formulat apel.

Prin decizia nr. 303 din 23 mai 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de daune-interese şi a penalităţilor de întârziere calculate conform art. 3 şi 4 din Legea nr. 72/2013, începând cu data de 12.01.2021 până la achitarea integrală a debitului principal.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 21.239 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, compusă din 13.647 RON, reprezentând cheltuieli ocazionate în primă instanţă şi 7.592 RON, cheltuieli de judecată în apel - taxă judiciară de timbru.

3. Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 386/28.02.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul pârâtei, decizia din apel fiind casată şi trimisă cauza spre rejudecare.

4. În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă sub nr. x/2021*.

Prin decizia civilă nr. 465/2023 din 21 septembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă a admis apelul reclamantei A. S.R.L., fiind schimbată, în tot, sentinţa apelată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligată pârâta B. S.R.L. la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de daune-interese şi a penalităţilor de întârziere calculate conform art. 3 şi 4 din Legea nr. 72/2013, începând cu data de 12.01.2021 până la achitarea integrală a debitului principal, precum şi la plata sumei de 45.205,41 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată datorate pentru judecata din primul ciclu procesual şi în rejudecarea apelului.

5. Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L., a formulat recurs.

Prin decizia nr. 1269/11.06.2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul pârâtei, decizia din apel fiind casată şi trimisă cauza spre rejudecare.

6. În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă sub nr. x/2021.

Prin decizia civilă nr. 598/2024 din 19 decembrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă a admis apelul declarat de către societatea apelantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata B. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 1362/2021 pronunţate la data de 24.06.2021 în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, menţinând dispoziţia de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Totodată, a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 47.640 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în toate cele trei cicluri de apel şi suma de 57.976 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în cele două cicluri de recurs.

7. Împotriva deciziei civile nr. 598/2024 din 19 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, la data de 4 aprilie 2025, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând:

a) În principal, în temeiul art. 497 C. proc. civ. coroborat cu Decizia nr. 79/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, admiterea recursului A., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Cluj;

b) În subsidiar, în temeiul art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare în fond, iar, în rejudecare, admiterea cererii de apel a A., schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 1362/24.06.2021 a Tribunalului Specializat Cluj, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată a A. aşa cum a fost ea formulată.

c) În al doilea subsidiar, în temeiul art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate sub aspectul dispoziţiilor privind obligarea A. la plata (i) cheltuielilor de judecată "cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în toate cele trei cicluri de apel" şi "cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în cele două cicluri de recurs", precum şi la plata (ii) cheltuielilor de judecată constând în onorariul de succes de 29.003,27 RON solicitat de B. în primă instanţă, şi reţinerea cauzei spre rejudecare în fond, şi, în rejudecare, (a) înlăturarea integrală a dispoziţiilor privind obligarea A. la plata către B. a cheltuielilor de judecată "cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în toate cele trei cicluri de apel" şi "cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în cele două cicluri de recurs" şi, totodată, (b) admiterea cererii de apel a A., schimbarea sentinţei civile nr. 1362/24.06.2021 a Tribunalului Specializat Cluj în sensul înlăturării dispoziţiilor privind obligarea A. la plata onorariului de succes de 29.003,27 RON solicitat de B..

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că, potrivit dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei de casare nr. 1269/11.06.2024, admiterea cererii de apel era supusă unui examen legal simplu - instanţa trebuia să verifice dacă comenzile emise de A. în datele de (i) 28.10.2020 şi (ii) 30.10.2020 erau apte sau nu să activeze obligaţia de livrare a B. stabilită prin înţelegerea părţilor.

Recurenta consideră că aceste dispoziţii de casare nu au fost respectate de către instanţa de apel.

Astfel, în privinţa comenzii emise de A. din 28.10.2020, instanţa de apel nu a realizat nicio analiză de orice natură în privinţa motivului pentru care ar activa/nu ar activa obligaţia de livrare a B..

În privinţa comenzii emise de A. din 30.10.2020, instanţa de apel a realizat o analiză pur formală a motivului pentru care nu ar activa obligaţia de livrare a B.. Această sumară analiză nu respectă art. 1270 C. civ., art. 1266 C. civ., respectiv art. 1516 C. civ., încălcând principiul forţei obligatorii a contractului.

Detaliind, recurenta a dezvoltat următoarele critici de nelegalitate:

I. Instanţa de apel nu a motivat de ce comanda din 28.10.2020 nu era aptă să activeze obligaţia de livrare din partea B. - incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

În concret, recurenta-reclamantă a arătat că decizia de casare a trasat în sarcina instanţei de apel obligaţia de a argumenta dacă comanda din 28.10.2020 este conformă sau nu cu cerinţele contractuale, însă decizia recurată nu conţine niciun considerent din care să se deducă de ce comanda din 28.10.2020 nu ar fi respectat cerinţele contractuale.

În acest sens, recurenta arată că singurele paragrafe în care Curtea de Apel Cluj face trimitere la subiectul comenzilor - într-o manieră pur generică şi lipsită de legătură concretă cu acest act juridic concret - se află la fila nr. x a deciziei, motivare care, în opinia sa, evidenţiază că singura comanda analizată (pur formal) de instanţa de apel a fost cea din 30.10.2020, nu şi cea din 28.10.2020.

Faţă de cele mai sus arătate, recurenta susţine că, în primul rând, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât decizia recurată nu respectă dispoziţiile instanţei de casare, care îi impusese expres să analizeze dacă comanda din 28.10.2020 poate sau nu să fie calificată drept comandă.

Pe de altă parte, apreciază că este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta evidenţiind ipoteza nemotivării.

II. Comanda din 28.10.2020 a avut un caracter conform şi ferm. Ea a activat obligaţia de livrare a B. - incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, recurenta susţine că, urmare a incidenţei art. 1270 alin. (1) C. civ. şi art. 1169 C. civ., instanţa de apel nu putea înlătura efectele comenzii adresate de A. în afara cazului în care ea nu ar fi respectat o anume rigoare contractuală.

Or, în opinia recurentei, instanţa de apel nu a putut preciza care ar fi această rigoare contractuală care s-ar opune aplicării normei legale prevăzute de art. 1516 C. civ., respectiv care ar activa în favoarea B. incidenţa art. 1517 C. civ.

A mai arătat că nu există nicio prevedere contractuală care să interzică dreptul A. de a solicita livrarea întregii mărfi, astfel încât, odată cu emiterea comenzii din 28.10.2020, A. a solicitat ferm livrarea întregii mărfi în termenul contractual.

Prin urmare, recurenta consideră că, atâta vreme cât părţile nu au reglementat vreo cantitate minimă/maximă ce ar fi aferentă unei comenzi, A. nu putea fi oprită de la a emite o comanda pentru întreagă marfă.

Totodată, recurenta a criticat şi faptul că decizia recurată a depăşit principiul disponibilităţii reglementat de art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., sens în care a susţinut că o instanţă nu poate invoca alte apărări faţă de cele ridicate de pârât, subliniind că instanţa judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părţi, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile, atât sub forma cererilor în justiţie, cât şi a apărărilor. Excepţiile de la acest drept trebuie să fie expres prevăzute de lege.

III. Comanda din 30.10.2020 a avut un caracter conform şi ferm. Ea a activat obligaţia de livrare a B. - incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În privinţa acestei comenzi recurenta a reiterat apărările expuse anterior referitor la comanda din 28.10.2020, arătând, în plus, că Notificarea din 30.10.2020 îndeplineşte cerinţele unei comenzi contractuale, în cadrul căreia A. şi-a manifestat expres cererea de a primi întreaga marfă; astfel, cantitatea este expres precizată - "1000 tone de Porumb" pentru fiecare dintre cele 2 contracte, înaintea termenului de 31.10.2020, sub sancţiunea daunelor interese pentru nelivrare cuprinse în cadrul art. 9.4 din Contractul cadru.

Vânzătoarea B. nu a contestat că a primit această comandă în interiorul intervalului contractual, anume la 30.10.2020.

Or, în opinia recurentei, motivele generice invocate sumar şi vag de instanţa de apel reprezintă o încălcare a textelor legale mai sus amintite, întrucât ele nu se întemeiază pe vreun text al convenţiei părţilor care ar putea înlătura efectele comenzii emise de A. la 30.10.2020. Deşi în cadrul cererii de apel recurenta a făcut pe larg dovada posibilităţii obiective de a se asigura livrarea şi primirea mărfii într-o singură zi, instanţa de apel a înlăturat aceste argumente.

Or, în accepţiunea recurentei, omisiunea instanţei de apel de a realiza această analiză plasează instanţa de casare în imposibilitate de a decela raţionamentul pentru care acest motiv de apel a fost înlăturat, fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, a mai arătat că este de neînţeles de ce B. ar putea fi scutit de îndatorirea de livrare a mărfii doar pentru argumentul că i s-ar părea prea multă marfă de livrat, cu toate că şi-a asumat prin propria voinţă această obligaţie, o astfel de argumentare ducând la nesocotirea principiului forţei obligatorii a contractului impus de art. 1270 alin. (1) C. civ.

Totodată, a arătat că nu există nicio prevedere contractuală care ar permite B. să se derobeze de obligaţia de a livra marfa într-o singură zi, dacă aşa i s-a solicitat.

În altă ordine de idei, recurenta susţine că nu există niciun temei legal/contractual care ar permite exonerarea de răspunderea de livrare a B. pentru o comandă primită spre finalul intervalului contractual, dar înăuntrul acesteia.

Dimpotrivă, în opinia recurentei, nicio normă contractuală nu permitea de plano B. să refuze a livra întreaga marfă pentru o comanda dată spre finalul intervalului contractual, în condiţiile în care B. a semnat un contract care includea şi datele de 28.10.2020, 29.10.2020, 30.10.2020 şi 31.10.2020 ca date posibile de livrare, contractul nefiind încheiat pentru perioada 1.09.2020 - 29.10.2020, ci pentru perioada 1.09.2020 - 31.10.2020.

Totodată, a mai învederat că al doilea termen al acestui interval, 31.10.2020, reprezintă ultimul moment la care părţile puteau activa drepturile lor contractuale, astfel încât, în opinia recurentei, nu se poate susţine că o comandă efectuată la 28.10.2020, 29.10.2020 ori 30.10.2020 nu ar reprezenta o comandă conformă din punct de vedere contractual.

În al treilea rând, recurenta susţine că nu există nicio prevedere contractuală care să interzică dreptul A. de a solicita livrarea întregii mărfi.

Prin urmare, neexistând nicio clauză ori prevedere legală care să interzică o astfel de cerere, recurenta arată că, atâta vreme cât părţile nu au reglementat vreo cantitate minimă/maximă ce ar fi aferentă unei comenzi, A. nu putea fi oprită de la a emite o comandă pentru întreagă marfă.

În cuprinsul deciziei recurate nu a fost prezentat niciun argument pentru care A. nu ar fi avut dreptul de a solicita livrarea întregii mărfii, astfel încât, şi din acest punct de vedere este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Mai mult, dacă B. nu reuşea să îşi îndeplinească această obligaţie conform cerinţelor contractuale, A. avea dreptul legal de a îi acorda un termen de graţie conform art. 1522 alin. (3) C. civ., drept potestativ al creditorului obligaţiei de predare a bunului, ce derivă din lege.

În opinia recurentei, odată ce a primit o comandă înăuntrul intervalului contractual, B. era ţinută să execute în continuare, în natură, obligaţia de livrare, cu respectarea termenului de executare acordat de A., aspect confirmat de decizia de casare nr. 1269/11.06.2024 a Înaltei Curţi.

Recurenta a mai arătat că, deşi instanţa de apel nu face vreo referire specifică la acest aspect, B. nu poate fi exonerată legal de răspundere nici prin invocarea termenului de 24 de ore pentru confirmarea comenzii statuat în Contractele subsecvente, deoarece, pe de o parte, termenul de 24 de ore la care face referire pârâta nu reglementa nicidecum un drept potestativ de dezicere al vânzătoarei, care să se poată răzgândi cu privire la propria obligaţie, iar, pe de altă parte, atât comanda recepţionată pe 28.10.2020, cât şi cea recepţionată pe 30.10.2020 au oferit B. perioada de 24 de ore pentru confirmare în intervalul termenului contractual.

IV. Cheltuielile de judecată din etapa apelului (incluzând etapele casărilor cu trimitere anterioare) au fost atribuite nelegal în sarcina A., deşi apelul A. a fost admis - motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Invocând norma de procedură incidentă, respectiv art. 453 C. proc. civ., recurenta arată că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Cluj este nelegală şi sub acest aspect, întrucât apelul A. a fost admis, iar B. este partea care a căzut în pretenţii în această etapă procesuală. Prin urmare, consideră că este nelegal ca partea care cade în pretenţii să fie cea care primeşte cheltuieli de judecată.

Considerând, aşadar, că, în speţă, Curtea de Apel Cluj a procedat într-o manieră lipsită de temei legal, atribuind nelegal cheltuielile de judecată din etapa apelului (din cele 3 cicluri procesuale de apel şi cele 2 cicluri procesuale de recurs) în sarcina A., deşi a admis apelul A., recurenta consideră că şi din acest motiv se impune casarea deciziei recurate.

Prin urmare, în opinia recurentei, întrucât în ambele cicluri procesuale de recurs s-au pronunţat soluţii de casare cu trimitere, instanţele de recurs s-au aflat în imposibilitate de a stabili care este partea care a câştigat, respectiv care este partea care a pierdut procesul, acest aspect urmând a fi tranşat de instanţa de apel în urma rejudecării cauzei, cu respectarea instrucţiunilor de casare.

V. Cheltuielile de judecată din etapa judecăţii în primă instanţă constând în onorarii de avocat de succes au fost atribuite nelegal în sarcina A., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Susţinând că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Cluj este nelegală şi sub acest aspect, recurenta reiterează norma de procedură incidentă, respectiv art. 453 C. proc. civ., făcând, totodată, trimitere şi la dispoziţiile art. 451 alin. (1) din acelaşi cod.

În opinia recurentei, onorariile de avocat de succes nu îndeplinesc de plano condiţia necesităţii impusă prin practica CEDO, astfel încât nu pot fi atribuite în sarcina părţii care a pierdut procesul, sens în care reproduce anumite considerente apreciate ca fiind relevante din practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială/a II-a Civilă.

Prin urmare, recurenta consideră că instanţa de apel nu putea atribui în sarcina A. în mod legal, nici măcar într-o formă redusă, conform dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cheltuielile de judecată corespunzătoare judecaţii în primă instanţă constând în onorarii de avocat de succes avansate de partea adversă.

La 27 iunie 2025, intimata-pârâtă B. S.R.L., prin avocat, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată, arătând totodată că o parte din motivele invocate sunt lovite de nulitate întrucât nu se încadrează în motivele de casare.

Analizând criticile aduse deciziei recurate, în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul formulat pentru următoarele considerente:

Prezenta cauză se află în cel de-al treilea ciclu procesual, limitele analizei instanţei de apel asupra raporturilor juridice dintre părţi fiind stabilite consecutiv, prin cele două decizii de casare anterioare.

În esenţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru neexecutarea obligaţiei de la livra o cantitate totală de 2000 de tone de produse agricole, asumată printr-un contract-cadru, şi, ulterior, prin două contracte subsecvente.

Prima instanţă a respins acţiunea, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii contractuale a pârâtei întrucât însăşi reclamanta nu a respectat obligaţia asumată prin art. 4.1. din cele două contracte subsecvente, respectiv de a comunica acesteia, în limitele termenului de livrare, comenzi prin avizări săptămânale/periodice în care să se precizeze cantităţile efective, numărul de camioane pentru transportul mărfii şi datele de livrare la locul stabilit.

Instanţa de apel din primul ciclu procesual a schimbat soluţia primei instanţe în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, reţinând, în esenţă, că obligaţia pârâtei de livrare a produselor a fost asumată prin cele două contracte subsecvente, iar dispoziţiile art. 4.1. din acestea nu au decât rolul de a servi la organizarea transportului. Analizând probatoriul administrat, instanţa de apel a concluzionat că părţile nu au respectat de fiecare dată art. 4.1 din contracte, livrarea mărfii fiind efectuată şi fără comandă scrisă şi fără o confirmare prealabilă de către pârâtă. Culpa acesteia pentru neexecutarea obligaţiei de a livra a fost constatată în privinţa notificărilor din datele de 28.10.2020 şi 30.10.2020, reţinându-se că, deşi reclamanta a solicitat livrarea cantităţii de produse agricole, aceasta nu i-a dat curs.

În recurs, prin prima decizie de casare s-a statuat că reclamanta nu a contestat asumarea, prin contract, a obligaţiei de a formula comenzi de livrare, ci a invocat faptul că potrivit practicilor statornicite între părţi, acestea puteau fi făcute şi verbal/telefonic. În consecinţă, trimiţând apelul spre rejudecare, Înalta Curte a îndrumat instanţa de apel să se pronunţe exclusiv asupra criticilor formulate în calea de atac referitoare la modul de interpretare şi valorificare a probatoriului în privinţa convorbirilor telefonice între părţi, capacitatea societăţii reclamante de a prelua cantitatea de marfă şi efectuarea de către aceasta a unei comenzi de livrare în penultima zi a termenului prevăzut în contract pentru livrarea întregii cantităţi de marfă.

În rejudecarea apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, a fost pronunţată aceeaşi soluţie de schimbare a sentinţei şi de admitere a cererii de chemare în judecată, fiind reţinută practica constantă a părţilor în sensul unor convorbiri telefonice anterior emiterii comenzilor scrise, aşa încât nu ar putea fi imputată reclamantei trimiterea cu pasivitate a comenzii, ci, mai degrabă, pârâta nu a confirmat disponibilitatea mărfii comandată telefonic. În privinţa notificării din data de 28.10.2020, comunicată pe mail şi în formă scrisă, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a indicat cantitatea de marfă, a solicitat disponibilitatea livrării şi necesitatea încheierii unor acte adiţionale pentru prelungirea termenului de livrare, în condiţiile în care contractul înceta la data de 02.11.2020. S-a mai reţinut că şi prin notificarea din data de 30.11.2020 s-a solicitat livrarea în intervalul 02.11. - 06.11., potrivit discuţiei telefonice anterioare, aşa încât reclamanta a manifestat disponibilitatea de a acorda un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei de către pârâtă.

În recurs, prin cea de-a doua decizie de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat următoarele:

"...potrivit deciziei de casare, între chestiunile de drept hotărâte în primul ciclu procesual, rămase neatacate şi care nu puteau fi cenzurate în apel se regăseşte conţinutul obligaţiilor revenind părţilor în temeiul clauzei de la art. 4.1 în sensul iniţierii livrării de către reclamanta-cumpărătoare prin comunicarea în scris a comenzilor conţinând avizări săptămânale sau periodice privind cantităţile de marfă ce urmau a fi livrate în camioane, pârâtei-vânzătoare revenindu-i obligaţia subsecventă de a confirma avizările reclamantei într-un termen de cel puţin 24 ore."

"Modalitatea în care s-a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 1270 C. civ. referitoare la forţa obligatorie a contractului nu este corectă. Pentru a se stabili cauza drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părţilor, instanţa de apel nu se putea raporta decât la obligaţiile ce incumbau pârâtei în cadrul contractual, doar acestea putând oferi reclamantei un drept de despăgubire în temeiul clauzei penale, potrivit art. 1538 alin. (1) C. civ.."

"Dat fiind caracterul extrinsec al practicilor statornicite între părţile respectivelor convenţii faţă de conţinutul contractului, acestea nu puteau avea prioritate la aplicare faţă de stipulaţiile exprese, a căror interpretare nu s-a contestat în apel, cum s-a reţinut prin decizia de casare."

"Astfel, părţile au stabilit că urmau a face parte integrantă din contract comenzile reclamantei-cumpărătoare emise potrivit clauzei de la art. 4.1. Aceasta întrucât transmiterea bunurilor contractate, prin natura lor de bunuri de gen, era de altfel strâns legată de predarea şi individualizarea acestora, modul convenit de părţi constând în livrarea către un depozitar de produse agricole.

Tocmai în legătură cu acest aspect, prin prima decizie de casare s-a reţinut că instanţa de apel avea obligaţia de a verifica procedura de livrare agreată de părţi şi, în eventualitatea nerespectării acesteia, stabilirea consecinţelor juridice în planul răspunderii contractuale a pârâtei.

Prin urmare, instanţa de apel avea de analizat, în rejudecarea apelului reclamantei, conţinutul comenzilor în conformitate cu statutul lor juridic şi anume, de parte integrantă în convenţia părţilor (clauză contractuală), concordant cu voinţa lor."

În consecinţă, în raport de limitele impuse de decizia de casare din primul ciclu procesual, prin decizia de casare din cel de-al doilea ciclu procesual Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat că "singurele notificări/avizări care pot fi calificate drept comenzi, în vederea stabilirii dacă este sau nu cazul unei omisiuni a reclamantei aflate într-o legătură de cauzalitate cu neexecutarea obligaţiei pârâtei, în sensul art. 1517 C. civ., sunt cele din ultimele zile ale intervalului de livrare stabilit prin contract, respectiv din 28 octombrie 2020 şi 30 octombrie 2020. Prin decizia recurată, s-a reţinut legătura de conţinut între e-mailul şi notificarea transmise la 28 octombrie 2020 şi e-mailul din 30 octombrie 2020, prin care s-a transmis pârâtei şi un grafic de livrare, în afara termenului contractual, a cantităţii contractate de produse agricole."

Tot prin decizia de casare s-a mai reţinut că "instanţa, în rejudecarea apelului reclamantei, a aplicat greşit modalitatea de calcul prevăzută de art. 2554 C. civ., concluzionând că termenul contractual ar fi expirat pe 2 noiembrie 2020 (zi lucrătoare ce coincide şi cu prima zi de livrare din graficul propus de reclamantă), deşi părţile l-au delimitat expres cu ocazia contractării, stabilind că expiră pe data de 31 octombrie 2020 (zi nelucrătoare), aspect necontestat în primul ciclu procesual. Rezultă că în urma acestei erori de drept substanţial, verificarea condiţiilor răspunderii a plecat de la premisa greşită a altui termen contractual decât cel prevăzut de părţi, potrivit art. 1270 C. civ.."

În legătură cu graficul de livrare pentru perioada 2-6 noiembrie 2020 avansat de reclamanta-cumpărătoare, prin care i s-a acordat un termen suplimentar de executare pârâtei, în conformitate cu dispoziţiile art. 1522 alin. (3) C. civ., Înalta Curte a reţinut că, "într-adevăr, odată neexecutată obligaţia contractuală, creditorul acordă debitorului un termen de executare care trebuie să fie rezonabil şi care depăşeşte, prin ipoteză, scadenţa contractuală a obligaţiei, în scopul salvgardării contractului. Termenul suplimentar este un termen de graţie, în vederea executării voluntare, ce are însă ca premisă împlinirea termenului stabilit de părţi fără ca debitoarea să îşi fi executat obligaţia."

Aşadar, prin cea de-a doua decizie de casare instanţa de recurs a statuat că singurele notificări/avizări care pot fi calificate drept comenzi, în vederea stabilirii dacă este sau nu cazul unei omisiuni a reclamantei aflate într-o legătură de cauzalitate cu neexecutarea obligaţiei pârâtei, în sensul art. 1517 C. civ., sunt cele din 28 octombrie 2020 şi 30 octombrie 2020, că data de încetare a contractului este 31.10.2020 şi că creditorul poate acorda debitorului un termen de executare care depăşeşte scadenţa contractuală a obligaţiei.

În raport de aceste coordonate contractuale a apreciat instanţa de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual că se impune reaprecierea situaţiei de fapt, subordonat dispoziţiilor legale incidente, în vederea verificării condiţiilor răspunderii, cu observarea limitelor judecăţii şi a dezlegărilor obligatorii ale deciziei de casare.

În rejudecare, prin decizia recurată în prezenta cauză, instanţa de apel a reţinut că în executarea contractelor subsecvente reclamanta apelantă nu a transmis pârâtei vreo comandă scrisă în termenul de valabilitate a contractelor, singura notificare care îndeplineşte cerinţele prevăzute în cele două contracte fiind cea din 30.10.2020 care priveşte efectuarea unor livrări în afara perioadei de valabilitate a contractelor.

Acest raţionament contravine flagrant statuărilor obligatorii ale deciziei de casare anterioare care a stabilit că atât comanda din 28.10.2020, cât şi cea din 30.10.2020 îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 4.1. din contractele subsecvente, instanţa de apel având sarcina de a analiza situaţia de fapt în raport de această dezlegare.

Înalta Curte constată că această din urmă instanţă nu a procedat la analiza comenzii din data de 28.10.2020, mărginindu-se la a constata că cea din 30.10.2020 nu mai putea fi onorată întrucât contractul înceta la data de 31.10.2020.

Necesitatea analizării comenzii din data de 28.10.2020 era, aşadar, cu atât mai mare cu cât pârâta a contestat posibilitatea executării obligaţiei de livrare în raport de reperele obiective privind capacitatea logistică, de transport şi de preluare a mărfurilor la punctul de livrare şi de expirarea la data de 31 octombrie 2020 a termenului contractual.

Mai mult, deşi prin decizia de casare s-a statuat în sensul posibilităţii acordării de către creditor a unui termen de graţie în condiţiile art. 1522 alin. (3) din C. civ., instanţa de apel nu a analizat acest argument al reclamantei subsumat criticilor aduse prin apel.

Sunt, astfel, întemeiate criticile recurentei subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., instanţa de apel încălcând atât dispoziţiile art. 510 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, cât şi pe cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care stabilesc în sarcina sa obligaţia de a analiza argumentele esenţiale aduse de părţi în susţinerea poziţiilor procesuale contradictorii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 79/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată a apelului, instanţa de apel urmând a verifica îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale în raport de criticile aduse prin apel şi de statuările obligatorii ale deciziilor de casare pronunţate în cauză.

În raport de caracterul întemeiat al criticilor analizate anterior, întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. Înalta Curte nu va mai proceda la analiza celorlalte critici formulate în recurs, care au caracter subsecvent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 598/2024 din 19 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2025.