Municipality’s lease-recovery claim time-barred; incidental appeal upheld, principal dismissed

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2026

Deliberând asupra recursului, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, secţia Civilă la data de 30.05.2018, sub nr. x/2018, reclamantul Municipiul Ploieşti a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la predarea investiţiei compuse din clădire C1 - parter şi etaj 1, clădire C2 - etaj 2, Hala C2 parter şi etaj, Hala C3 şi a terenului situat în Ploieşti, str. x. Cantacuzino, nr. 348, cartier Podul Înalt, ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/07.07.1999, la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului anterior menţionat, calculată conform contractului părţilor, actualizată cu rata inflaţiei, până la data la care îi va fi predat imobilul, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţiile necompetenţei materiale a Judecătoriei Ploieşti şi prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 7011/04.10.2018, Judecătoria Ploieşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei a II-a Civile, de contencios administrativ si Fiscal a acestui tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 1280/18.12.2019, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ si Fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescris, capătul de cerere referitor la predarea imobilelor, precum şi acţiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul Municipiul Ploieşti a declarat apel.

Prin decizia nr. 349/27.10.2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la predarea imobilelor, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să predea reclamantului investiţia compusă din clădire C1 parter şi etaj, clădire etaj 2, hala C2 parter şi etaj, hala C3 şi terenul situat în Ploieşti, str. x. Cantacuzino, nr. 348, ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/07.07.1999; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., a declarat recurs.

Prin decizia nr. 2440/21.11.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe. A reţinut incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de apel a valorificat doar dispoziţiile art. 2.537 pct. 4 C. civ., cu ignorarea art. 2.540 din acelaşi cod.

Rejudecând calea ordinară de atac, prin decizia nr. 366/27.11.2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Împotriva acestei decizii civile, Municipiul Ploieşti a declarat recurs principal, solicitând casarea ei şi rejudecarea pe fond, cu consecinţa admiterii acţiunii sale.

Recurenta-pârâtă S.C. A. S.A., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., a promovat recurs incident vizând considerentele deciziei atacate.

În motivarea recursului principal, Municipiul Ploieşti a susţinut, circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că au fost aplicate greşit prevederile art. 2.503 C. civ.

Subsecvent prezentării situaţiei de fapt şi a raporturilor contractuale dintre părţile litigiului, recurentul a formulat critici vizând reţinerea greşită de către instanţa de apel a faptului că notificarea nr. x/08.12.2017, cuprinzând solicitarea de executare a obligaţiei de predare a bunurilor şi de plată a lipsei de folosinţă, nu exprimă voinţa Municipiului Ploieşti, nefiind semnată de primar, ci de reprezentanţii altor servicii de specialitate.

A mai arătat că şi adresele nr. x/04.05.2016, nr. y/04.01.2018 şi nr. 1650/04.04.2017 reprezintă notificări trimise de reclamant societăţii pârâte, semnate de conducătorii instituţiei, astfel că este eronată statuarea instanţei de apel potrivit căreia notificarea nr. x/08.12.2017 nu ar îndeplini aceleaşi cerinţe.

Recurentul a susţinut că aceste înscrisuri, comunicate părţii adverse, au întrerupt cursul termenului de prescripţie, conform prevederilor art. 2.537 pct. 4 C. civ., cu consecinţa curgerii unui nou termen de 3 ani, în interiorul căruia a fost promovată prezenta acţiune.

A imputat instanţei de apel greşita înlăturare a caracterului întreruptiv al notificărilor trimise până la 04.05.2016, motivat de împrejurarea că nu au fost urmate de chemarea în judecată a pârâtei în intervalul de 6 luni de la data punerii în întârziere, arătând că acţiunea a fost promovată la 30.05.2018.

De asemenea, a invocat efectul întreruptiv al litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, având ca obiect obligaţia de a face, soluţionat de Judecătoria Ploieşti, secţia Civilă prin sentinţa civilă nr. 8945/03.11.2016, prin care a fost respinsă acţiunea sa, definitivă prin decizia nr. 2845/08.10.2017 a Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ si Fiscal.

Recurentul a subliniat că instanţa de apel nu a avut în vedere întreruperea termenului de prescripţie, ca efect al acestor acte juridice şi al litigiului invocat, atunci când a reţinut că termenul a început să curgă la data de 07.07.2014 şi s-a împlinit la 07.07.2017.

A mai susţinut că, în cauză, este incident termenul de prescripţie de 10 ani, reglementat de art. 2.518 C. civ., întrucât acţiunea promovată vizează dreptul de proprietate care este ocrotit de lege potrivit art. 555 alin. (1) C. civ., iar în cazul producerii unei prejudiciu, titularul său este îndreptăţit la despăgubiri, conform art. 1.357 alin. (1) din acelaşi cod.

Totodată, a arătat că intimata deţine şi foloseşte fără titlu terenul său, datorând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, în temeiul normelor de drept anterior indicate, iar instanţa de apel, constatând prescrisă acţiunea, a pronunţat o hotărâre nelegală, aplicând greşit art. 2.503 C. civ., normă de drept care nu este incidentă în speţă.

În opinia recurentului, în prezenta cauză sunt incidente prevederile art. 2.537 alin. (2) C. civ., potrivit cărora prescripţia este întreruptă prin introducerea unei cereri de chemare în judecată pe rolul instanţei, iar curtea de apel a încălcat aceste dispoziţii legale, deşi au existat două acţiuni promovate chiar de pârâtă, care au produs efectul întreruptiv.

A solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere şi prevederile art. 2.543 şi ale art. 2.544 C. civ.

Pe calea recursului incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. a criticat numai considerentele deciziei atacate referitoare la adresele nr. x/08.12.2017 şi nr. y/04.01.2018.

A susţinut că instanţa de apel, reţinând corect că adresa nr. x/08.12.2017 nu reprezintă manifestarea de voinţă a instituţiei reclamante, nefiind semnată de primar, nu a observat că aceasta şi adresa nr. x/04.01.2018 erau emise după împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani, aspect pe care recurenta-pârâtă l-a invocat, de altfel, pe parcursul procesului, referitor la toate adresele depuse la dosar de Municipiul Ploieşti.

În continuare, a relevat clauze ale contractului de închiriere încheiat de părţi, arătând că acesta a încetat la 07.07.2014, moment faţă de care termenul de prescripţie s-a împlinit la 07.07.2017, aşadar anterior emiterii celor două înscrisuri, împrejurarea care impune completarea considerentelor în sensul că adresele nr. x/08.12.2017 şi nr. y/04.01.2018 au fost emise când termenul de prescripţie era deja împlinit.

S.C. A. S.A., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat respingerea acestuia.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; în urma analizării lui, raportul a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă niciuna dintre părţi nu şi-a exprimat punctul de vedere.

Examinând actele dosarului, precum şi hotărârea atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte, reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că ambele părţi şi-au exprimat acordul ca recursurile, dacă sunt admisibile, să fie soluţionate de completul de filtru, împrejurare faţă de care devin incidente prevederile art. 490 alin. (2) teza finală raportate la ale art. 493 din C. proc. civ., în forma în vigoare la data demarării prezentului litigiu, 30.05.2018, în temeiul cărora calea extraordinară de atac a recursului va fi soluţionată în complet de filtru, fără citarea părţilor.

1. Recursul principal promovat de Municipiul Ploieşti a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., titularul său susţinând că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 2.503 şi ale art. 2.537 pct. 2 şi pct. 4 C. civ., privind prescripţia dreptului la acţiune privind drepturile accesorii şi cazurile de întrerupere a termenului de prescripţie, şi a încălcat art. 555 şi art. 1.357 alin. (1) C. civ., care ocrotesc dreptul de proprietate şi îndreptăţesc pe titularul său la despăgubiri.

Evaluarea criticilor recurentului nu se poate realiza, însă, în afara limitelor deciziei nr. 2440/21.11.2023, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul recurentei-pârâte, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată a apelului, reţinând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de apel a valorificat doar dispoziţiile art. 2.537 pct. 4 C. civ., cu ignorarea art. 2.540 din acelaşi cod.

A mai reţinut instanţa supremă, în dezlegarea recursului în primul ciclu procesual, că, din considerentele deciziei atacate nu rezultă motivul pentru care instanţa de apel a conferit efect întreruptiv numai adresei nr. x/04.05.2016, deşi reclamantul a susţinut că a transmis pârâtei o serie de notificări prin care i-a solicitat predarea imobilului ce a făcut obiectul contractului de închiriere, împrejurare în care a stabilit ca, în rejudecare, să fie examinată şi lămurită pe deplin cauza în scopul unei corecte aplicări a legii.

Înalta Curte reţine că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, astfel cum a fost stabilit în fazele devolutive din primul ciclu procesual, este necontestat de părţile litigiului, astfel că dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut in 2014, când a încetat contractul de închiriere, context în care instanţa de apel urma să analizeze pretinsul efect întreruptiv al înscrisurilor invocate de acesta.

Aşa fiind, în rejudecare, instanţa de apel, evaluând notificările şi adresele comunicate de către reclamant pârâtei, a statuat că cele emise până la data de 04.05.2016 nu au întrerupt termenul de prescripţie, deoarece nu au fost urmate de o cerere de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere - conform art. 2.537 pct. 4 coroborat cu art. 2.540 C. civ. - prezenta acţiune fiind promovată la 30.05.2018, iar cele din anii 2019 şi 2020 au fost emise după data învestirii instanţei cu litigiul pendinte.

Instanţa de apel a examinat punctual efectul notificării nr. x/08.12.2017 şi al adresei nr. x/04.01.2018, reţinând că acestea nu îmbracă forma unei notificări de punere în întârziere în sensul art. 1.522 C. civ., astfel că nu li se poate atribui efect întreruptiv.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu sunt fondate criticile recurentului-reclamant privind aplicarea greşită a art. 2.537 pct. 4 C. civ., atât timp cât toate înscrisurile invocate de acesta ca având efect întreruptiv au fost evaluate de instanţa de apel, care a infirmat un astfel de efect.

Referitor la efectul întreruptiv al litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, hotărârea recurată nu cuprinde o analiză a acestui motiv de apel, deşi decizia de casare a impus instanţei de apel să reexamineze deplin cauza în raport cu toate susţinerile şi temeiurile de drept invocate de părţi.

Însă, Înalta Curte reţine că, în prezenta cale de atac, recurentul-reclamant nu poate justifica o vătămare derivând din neanalizarea acestei critici de către instanţa de apel în rejudecare, în condiţiile în care instanţa supremă, examinând incidenţa caracterului întreruptiv al litigiului respectiv, statuează că nu este incident. Această concluzie se impune întrucât ipoteza reglementată de prevederile art. 2.537 pct. 2 C. civ. - întreruperea termenului de prescripţie prin introducerea unei cereri de chemare în judecată - presupune ca partea împotriva căreia curge prescripţia să sesizeze instanţa, or în speţă, cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 a fost promovată de S.C. A. S.A., iar nu de către Municipiul Ploieşti, a cărui calitate de pârât în acel proces nu este echivalentă ieşirii din pasivitate a titularului dreptului a cărei acţiune se prescrie.

Pentru aceleaşi considerente, nici a doua acţiune promovată de S.C. A. S.A. împotriva Municipiului Ploieşti, având ca obiect recunoaşterea unui drept de superficie, nu poate avea efectul întreruptiv invocat de recurentul-reclamant în temeiul art. 2.537 pct. 2 C. civ.

Referitor la termenul de prescripţie aplicabil în cauză, prin decizia de casare, instanţa supremă a reţinut că, în etapele devolutive ale procesului, acţiunea Municipiului Ploieşti a fost calificată drept una personală, prescriptibilă în termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ., iar în calea ordinară de atac, în primul ciclu procesual, curtea de apel nu a primit critica reclamantului privind incidenţa termenului special de prescripţie de 10 ani aplicabil acţiunilor reale care nu sunt imprescriptibile, întrucât a fost formulată pentru prima dată în apel, aceste considerente nefiind contestate pe calea recursului.

În aceste împrejurări, Înalta Curte reţine că statuările privind incidenţa în cauză a termenului general de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 2.517 C. civ., au dobândit caracter definitiv, astfel că nu mai pot fi repuse în discuţie în prezenta cale de atac.

Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la argumentele recurentului-reclamant vizând dreptul său de a fi despăgubit pentru lipsa de folosinţă asupra terenului, instanţa supremă observând că, prin decizia pronunţată în calea ordinară de atac în primul ciclu procesual, curtea de apel a reţinut că aceeaşi parte, în calitate de apelantă, a criticat hotărârea primei instanţe numai cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ipoteză în care nu a fost analizat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă, în consecinţă fiind menţinută sentinţa, sub acest aspect; decizia instanţei de apel nu a fost atacată cu recurs de către Municipiul Ploieşti, astfel că statuarea instanţei de apel asupra acestui capăt de cerere a dobândit putere de lucru judecat.

În acest context, critica recurentului-reclamant referitoare la aplicarea greşită a art. 2.503 C. civ. nu mai prezintă relevanţă în calea de atac de faţă, având în vedere că, sub aspect procedural, dreptul său la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului nu mai putea fi supus examinării în rejudecarea apelului.

Aspectele prezentate mai sus demonstrează caracterul nefondat al recursului principal care, în considerarea celor reţinute, urmează a fi respins, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

2. Analizând recursul incident, îndreptat împotriva considerentelor deciziei atacate, prin care s-a evaluat efectul întreruptiv al notificării nr. x/08.12.2017 şi al adresei nr. x/04.01.2018, Înalta Curte reţine următoarele:

În cauza de faţă, este incident termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ., care a început să curgă la data de 07.07.2014, când a încetat contractul de închiriere al părţilor şi s-a împlinit la data de 07.07.2017, având în vedere că niciuna dintre notificările emise înainte de 04.05.2016 nu au avut efect întreruptiv.

Referitor la notificarea nr. x/08.12.2017, care cuprinde solicitarea de executare a obligaţiei de predare a imobilelor şi de plată a lipsei de folosinţă, precum şi la adresa nr. x/04.01.2018, prin care reclamantul a răspuns altei cereri emise de către partea adeversă, Înalta Curte constată că datele la care au fost emise şi comunicate aceste înscrisuri se găsesc în afara termenului de prescripţie, care se împlinise la data de 07.07.2017, împrejurare în care nu se mai poate reţine efectul întreruptiv al acestora.

De aceea, în mod eronat, curtea de apel, fără a observa că aceste acte au fost emise de către reclamant după ce termenul de prescripţie de 3 ani era împlinit, a procedat la analiza efectului întreruptiv, prin prisma conţinutului adresei nr. x/04.01.2018, respectiv a validităţii voinţei exprimate de către semnatarul notificării nr. x/08.12.2017.

În acest context, în temeiul art. 461 şi art. 472, rap. la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul incident şi va înlătura din cuprinsul deciziei civile atacate considerentele prin care se analizează caracterul întreruptiv de prescripţie al notificării nr. x/08.12.2017 şi al adresei nr. x/04.01.2018 şi le va înlocui cu propriile considerente, expuse în precedent, la pct. 2 din decizia de faţă.

Dând eficienţă părţii finale a art. 461 alin. (2) C. proc. civ., va menţine soluţia cuprinsă în dispozitivul sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurentul-reclamant Municipiul Ploieşti împotriva deciziei nr. 366/27.11.2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Admite recursul incident promovat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., împotriva considerentelor aceleiaşi decizii şi în consecinţă:

Înlătură din cuprinsul deciziei recurate considerentele prin care se analizează caracterul întreruptiv de prescripţie al notificării nr. x/08.12.2017 şi al adresei nr. x/04.01.2018 şi le înlocuieşte cu propriile considerente, expuse în decizia de faţă.

Menţine soluţia din dispozitivul deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2026.