Defendant liable for contractual damages after unjustified garnishment; penalty reduction rejected as meritless.

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Asupra recursului de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 30 decembrie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 504.538,09 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material produs în executarea convenţiei - cadru plafon de garantare nr. 177 din 01.04.2012.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1170, art. 1270, art. 1350, art. 1523, art. 1531 şi art. 1535 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 570 din 23 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins cererea de chemare în judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a declarat apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1936 A din 20 decembrie 2022, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant.

Totodată, apelantul a fost obligat la plata sumei de 9.999,49 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimată.

3. Împotriva acestei decizii, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea acestuia şi casarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 2403 din 16.11.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de reclamant, a fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Prin decizia civilă nr. 423 din 13 martie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de către reclamant, a fost schimbată în tot sentinţa apelată, şi, în rejudecare, a fost admisă acţiunea şi a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 504.538,09 RON cu titlu de daune interese.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 8.650,38 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a sumei de 8.650,38 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

5. Împotriva acestei decizii pârâta A. S.A. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, reţinerea cauzei spre rejudecare şi schimbarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de reducere a clauzei penale, încălcând astfel principiul disponibilităţii prevăzut la art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ. şi al dreptului la apărare prevăzut la art. 13 din acelaşi cod.

Recurenta a arătat că prin întâmpinarea depusă la prima instanţă, în principal, a contestat calificarea prevederilor art. 12.3 alin. (3) din convenţie drept clauză penală şi, în subsidiar, a solicitat reducerea acesteia conform art. 1541 C. civ., întrucât suma de 504.538,09 RON reprezintă o penalitate ce contravine prevederilor art. 1539 C. civ., fiind complet disproporţionată în condiţiile în care reclamantul a recuperat întreaga sumă poprită şi penalităţi de întârziere.

Mai mult, recurenta a susţinut că, în rejudecare, în apel, a reiterat solicitarea de reducere a clauzei penale, subliniind că reclamantul a recuperat atât suma poprită, cât şi dobânda legală.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a reluat considerentele instanţei supreme şi a admis acţiunea fără a analiza condiţiile răspunderii contractuale, respectiv prejudiciul şi vinovăţia.

În ceea ce priveşte condiţia prejudiciului, recurenta a susţinut că instanţa de apel trebuia să verifice dacă acesta este cert, direct, personal şi să nu fi fost reparat încă.

De asemenea, s-a arătat că recurenta a invocat apărări care tindeau la reţinerea absenţei vinovăţiei prin raportare la existenţa unei practici neunitare privind caracterul de titlu executoriu al confirmării de includere în plafon şi la faptul că instanţa de executare a încuviinţat executarea silită.

Raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia recurată sub aspectul încălcării condiţiilor răspunderii civile contractuale.

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 1533 C. civ. privind previzibilitatea prejudiciului.

Totodată, recurenta a mai arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere la verificarea condiţiei prejudiciului principiile de interpretare prevăzute de art. 1269 C. civ., potrivit cărora prevederile neclare se interpretează în favoarea celui care se obligă, respectiv stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus.

De asemenea, s-a menţionat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1350 C. civ., considerând în mod formal şi automat îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale.

Potrivit recurentei, singurul prejudiciu anticipat de acesta în cazul anulării executării silite prin poprire putea fi reprezentat de dobânda legală la sumele poprite şi în niciun caz dublul sumei poprite.

În opinia recurentei, prin clauza penală, părţile au prevăzut dreptul reclamantului de a recupera prejudiciul ocazionat de executarea silită prin poprire, fără însă a dubla prejudiciul. Or, instanţa de apel nu a luat în calcul faptul că prejudiciul a fost recuperat.

Cu toate că Înalta Curte a reţinut că simpla întoarcere a executării silite nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ci este o plată devenită nedatorată ca urmare a anulării formelor de executare silită, nu a analizat dacă dobânda legală achitată în cuantum de 81.293 RON reprezintă recuperarea întregului prejudiciu cauzat reclamantului prin executarea silită prin poprire.

Potrivit recurentei, acest aspect trebuia dezlegat de instanţa de apel, iar dacă aprecia că prejudiciul nu a fost stins prin achitarea dobânzii legale, era obligaţia instanţei de a analiza cererea de reducere a clauzei penale şi de a o diminua până la contravaloarea dobânzii legale penalizatoare pentru neexecutarea obligaţiilor.

În aprecierea recurentei, penalitatea egală cu debitul principal este vădit excesivă în raport de prejudiciu ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului.

Printr-o altă critică, recurenta a subliniat că instanţa de apel nu a verificat condiţia privind culpa, considerând-o de plano îndeplinită. Or, recurenta a procedat la executarea silită prin poprire acţionând în exercitarea drepturilor sale procesuale, în scopul valorificării unui drept de creanţă rezultând din titluri executorii, drept ce a fost recunoscut prin încheierea de încuviinţare a executării silite.

Intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenta-pârâtă A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare.

Cauza a fost înregistrată la 24 iulie 2025 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr, iar prin rezoluţia din 30 septembrie 2025 s-a fixat termen la 4 decembrie 2025.

Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură sau principii ale procesului civil, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, potrivit art. 174 C. proc. civ.

Nulitatea reprezintă principala sancţiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale. Dispoziţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, textul impunând condiţia ca actul de procedură întocmit cu nerespectarea cerinţei legale să fi produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

Sub imperiul acestui motiv de recurs, recurenta invocă neregularităţi de ordin procedural decurgând din faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de reducere a cuantumului penalităţii prevăzute în clauza penală conţinută de art. 12.3 alin. (3) din convenţie, apărare formulată de către pârâtă prin întâmpinarea depusă la prima instanţă şi reiterată prin concluziile orale susţinute la soluţionarea apelului, în al doilea ciclu procesual.

În acest sens, recurenta a invocat încălcarea principiului disponibilităţii procesului civil reglementat în art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ. şi al dreptului la apărare prevăzut la art. 13 din acelaşi cod.

Cercetând actele dosarului, se constată că, prin întâmpinarea depusă la prima instanţă, pârâta a solicitat să se constate că prevederile de la art. 12.3 alin. (3) din convenţie nu au natura juridică a unei clauze penale, iar, în subsidiar, la pct. 2.2.3 din întâmpinare a solicitat să constate că prin clauza menţionată se încalcă dispoziţiile art. 1539 C. civ. şi, totodată, a solicitat reducerea cuantumului penalităţii potrivit art. 1541 C. civ.

Articolul 501 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, indiferent că este vorba de o casare cu reţinere sau o casare cu trimitere, cum este situaţia pendinte. În aceste circumstanţe, Curtea de Apel trebuia să soluţioneze pricina în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în speţă, problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu. Prin urmare, legea dă putere hotărârii pronunţate în recurs numai cu privire la problemele de drept soluţionate, nu şi la cele de fapt, pentru care, prin folosirea argumentului per a contrario, rezultă că se lasă deplină putere de apreciere instanţei care rejudecă fondul după casare.

În rejudecarea apelului formulat de reclamant, în al doilea ciclu procesual, instanţa de apel a avut în vedere dezlegările obligatorii ale deciziei de casare privind interpretarea clauzei de la art. 12.3 alin. (3) din convenţie ca fiind o clauză penală şi a procedat la examinarea condiţiilor răspunderii civile contractuale, fără a mai analiza solicitarea formulată în subsidiar de pârâtă de reducere a cuantumului penalităţii prevăzute în clauza penală.

Or, în caz de casare a deciziei, instanţa de apel, în rejudecare, era obligată, în temeiul efectului devolutiv al apelului, să analizeze cererile şi apărările formulate de părţi, cu respectarea dezlegărilor obligatorii date de instanţa de casare.

Prin urmare, instanţa supremă constată că instanţa de apel, reţinând că prevederile de la art. 12.3 alin. (3) din convenţie au natura juridică a unei clauze penale, avea obligaţia de a se pronunţa pe solicitarea formulată, în subsidiar, de către intimata-pârâtă privind reducerea cuantumului penalităţii potrivit art. 1541 C. civ.

Însă, instanţa supremă reţine că, în absenţa indicării de către legiuitor a sancţiunii nulităţii pentru nesocotirea dispoziţiilor art. 9 alin. (2), art. 13, art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea este una virtuală şi, întrucât ipoteza analizată nu se încadrează în vreunul dintre cazurile de nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, devin incidente dispoziţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că neregularitatea produsă prin nepronunţarea asupra solicitării de diminuare a penalităţii nu a fost aptă să producă recurentei-pârâte o vătămare a drepturilor procesuale invocate de aceasta, întrucât nu ar fi influenţat soluţia din apel, în condiţiile în care, din considerentele ce vor fi prezentate, rezultă că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la art. 1541 C. civ.

Este de subliniat şi faptul că, potrivit dezlegărilor obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 79 din 5 decembrie 2022, în complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în speţă nu se pune problema unei casări a deciziei instanţei de apel, deoarece, instanţa supremă cercetând cerinţele prevăzute la art. 1541 C. civ. pentru reducerea penalităţii nu ar fi pusă în situaţia de a proceda la analizarea stării de fapt, prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului.

În conformitate cu art. 1538 C. civ., clauza penală este acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său. Totodată, potrivit art. 1539 C. civ., creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei. Practic, prin intermediul unei asemenea stipulaţii, se evaluează anticipat prejudiciul suferit de creditorul unui raport obligaţional, cu posibilitatea reducerii cuantumului de către instanţă în situaţiile prevăzute de art. 1541 C. civ., care statuează că instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când: a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului; b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului. În acelaşi articol se arată că, în cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale, iar orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.

Orice clauză penală are drept scop prevenirea şi acoperirea pagubei produse în patrimoniul creditorului în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a obligaţiilor asumate de debitor, cu alte cuvinte paguba suferită de creditor trebuie să fie urmarea directă a neîndeplinirii sau îndeplinirii cu întârziere a obligaţiilor debitorului. Textul din art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. este menit să intervină în situaţiile de inegalitate între părţile contractante, mai exact între prestaţiile acestora. Acesta se referă la o penalitate vădit excesivă, sintagmă prin care legiuitorul a vrut să reducă limitele de apreciere la situaţiile de evident dezechilibru între cuantumul clauzei penale şi prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului. Alineatul 2 fixează o limită pentru judecător în reducerea clauzei penale, stipulând că penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale.

Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că sunt întrunite condiţiile reducerii cuantumului penalităţii potrivit art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., întrucât obligaţia principală a fost executată integral din moment ce sumele au fost restituite.

Potrivit dispoziţiilor art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. cuantumul penalităţi poate fi redus dacă obligaţia principală a fost executată în parte, executare care a profitat creditorului, prejudiciul acestuia fiind mai mic şi, prin urmare, este firesc ca răspunderea debitorului să fie diminuată proporţional cu gravitatea neexecutării.

Prin decizia de casare dată în primul ciclu procesual în interpretarea clauzei penale stipulate la art. 12.3 alin. (3) din contract, instanţa supremă a statuat că intimata-pârâtă şi-a asumat o obligaţie de a nu face, respectiv de a nu demara executări silite prin poprirea conturilor reclamantului, în cazul unui refuz de plată comunicat băncii, înainte de a se verifica temeinicia acestui refuz pe calea dreptului comun.

Totodată, este de menţionat că în decizia de casare s-a reţinut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al aspectelor dezlegate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 5186/2019 din 30 iulie 2019, rămasă definitivă, privind caracterul nejustificat al popririi, pe motiv că pârâta nu era îndreptăţită să solicite instituirea popririi în temeiul unor înscrisuri care nu constituie titluri executorii.

În aceste repere, Înalta Curte constată că obligaţia pârâtei de a nu iniţia măsuri de executare silită prin înfiinţarea nejustificată de popriri reprezintă o obligaţie indivizibilă de a nu face, care este încălcată prin însuşi demersul efectuat de pârâtă de a popri conturile reclamantului. Mai mult, în condiţiile în care pârâtei i-a fost comunicată decizia privind neîndeplinirea condiţiilor de plată, avea posibilitatea să conteste această măsură pe calea dreptului comun şi nu să procedeze la demararea procedurii de executare silită prin înfiinţarea de popriri asupra conturilor reclamantului.

Totodată, se constată că recurenta face o confuzie între obligaţia de a nu demara executări silite prin poprirea conturilor reclamantului, prevăzută la clauza penală de la art. 12.3 alin. (3) din contract, şi obligaţia de a restitui sumele efectiv poprite în temeiul sentinţei civile nr. 5186 din 30 iulie 2019, pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, prin care s-a admis contestaţia la executare formulată de reclamant împotriva actelor de executare silită demarate de pârâtă şi a fost obligată la plata sumei de 504.538,09 RON, executate silit şi a dobânzii legale penalizatoare, aferente acestui debit.

Ceea ce se restituie prin întoarcerea executării silite este plata devenită nedatorată ca urmare a anulării formelor de executare demarate de pârâtă, nu daunele-interese evaluate convenţional şi anticipat de părţi, ce fac obiectul prezentei cauze, aspect reţinut şi în decizia de casare.

Cele două obligaţii sunt în mod evident distincte, relevantă în analiza solicitării de reducere a cuantumului penalităţii potrivit art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. fiind obligaţia prevăzută în clauza penală de a nu iniţia măsuri de executare silită prin poprirea conturilor reclamantului în mod nejustificat, care nu a fost respectată în totalitate de către pârâtă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condiţiile reducerii cuantumului penalităţii pentru cazul prevăzut la art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., întrucât nu a fost îndeplinită una din condiţiile cumulative, respectiv obligaţia principală a pârâtei nu a fost executată parţial, ci aceasta a încălcat-o în totalitate prin demersurile efectuate de a poprii în mod nejustificat conturile reclamantului.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea caz prevăzut la art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., se constată că instanţa poate reduce cuantumul penalităţii când aceasta este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, însă potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol penalitatea astfel redusă trebuie să rămână superioară obligaţiei principale pentru a accentua componenta sancţionatorie, de pedeapsă civilă a clauzei penale.

Prin urmare, în această situaţie instanţele nu pot reduce clauza penală sub valoarea obligaţiei principale, chiar dacă creditorul nu dovedeşte existenţa vreunui prejudiciu.

Există două condiţii care trebuie îndeplinite pentru a aplica mecanismul prevăzut de art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., respectiv penalitatea prevăzută în contract trebuie să aibă un caracter vădit excesiv şi criteriul legal faţă de care se raportează caracterul vădit excesiv al penalităţii îl reprezintă prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului. Caracterul vădit excesiv vizează nu doar o penalitate excesivă, ci una atât de excesivă, în mod evident, încât judecătorul nu are nevoie de verificări suplimentare pentru a constata acest aspect.

Legiuitorul se raportează în aprecierea caracterului vădit excesiv la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, iar nu la prejudiciul efectiv suferit, dat fiind că rolul clauzei penale este tocmai de a-l exonera pe creditor de a face dovada prejudiciului şi a cuantumului său.

În cauză, se constată că părţile au prevăzut la încheierea contractului la art. 12.3. alin. (3) că în situaţia în care se va proceda la executarea în mod nejustificat de către pârâtă a conturilor reclamantului prin măsura popririi să achite cu titlu de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat.

Se constată că prejudiciul suferit de reclamant a fost stabilit de părţi la data încheierii convenţiei şi constă în valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat, respectiv suma de 504.538,09 RON, sumă pe care părţile o puteau prevede la data încheierii convenţiei.

Prin urmare, penalitatea constând în sumele poprite în mod nejustificat nu are un caracter vădit excesiv.

Mai mult, penalitatea este egală cu valoarea obligaţiei principale, respectiv cu sumele poprite de către recurentă, astfel că nu este posibilă reducerea acesteia potrivit alin. (2) al art. 1541 C. civ.

În consecinţă, Înalta Curte constată că cererea de reducere a cuantumului penalităţii de la art. 12.3. alin. (3) din convenţie, în temeiul dispoziţiilor art. 1541 C. civ., nu este întemeiată, prezentele considerente complinind motivarea deciziei recurate, fără a se impune casarea acesteia.

Aşadar, nerespectarea normelor de procedură invocate de recurentă prin nepronunţarea asupra solicitării de diminuare a penalităţii nu sunt apte să producă recurentei o vătămare potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la art. 1541 C. civ., motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 nefiind fondat.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată nu este motivată, întrucât instanţa de apel a reluat considerentele instanţei supreme şi a admis acţiunea fără a analiza condiţiile răspunderii contractuale, respectiv prejudiciul şi culpa.

În cauză, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru nerespectarea obligaţiei de a nu iniţia măsuri de executare silită prin poprirea conturilor reclamantului în mod nejustificat, prejudiciul fiind evaluat anticipat prin clauza penală prevăzută la art. 12.3. alin. (3) din convenţie.

Prin decizia de casare, instanţa supremă a statuat că această clauză prevăzută la art. 12.3. alin. (3) din convenţie are natura juridică a unei clauze penale potrivit art. 1538 alin. (1) din C. civ. şi că pârâta a procedat în mod nejustificat la poprirea conturilor reclamantului, aspect reţinut cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 5186/2019 din 30 iulie 2019 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă.

Plecând de la aceste dezlegări obligatorii ale instanţei supreme privind natura clauzei de la art. 12.3. alin. (3) din convenţie, a faptei şi a vinovăţiei pârâtei, instanţa de apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile contractuale a acesteia, respectiv: existenţa faptei de a iniţia nejustificat popriri asupra conturilor reclamantului, vinovăţiei pârâtei care cunoştea motivul refuzului de plată a garanţiei şi, în pofida acestui fapt, a procedat la înfiinţarea popririi şi existenţa prejudiciului, care este evaluat anticipat prin art. 12.3 alin. (3) din convenţie şi este rezultatul direct al faptei ilicite, constând în indisponibilizarea sumelor de bani aparţinând reclamantului.

În consecinţă, reţinând că decizia recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, reflectată în dispozitivul hotărârii, că argumentaţia instanţei este cursivă şi în concordanţă cu dezlegările obligatorii ale instanţei de casare, Înalta Curte constată că au fost respectate exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod, nu este fondat.

Criticile recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel, în mod formal şi automat, a considerat îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale a pârâtei din moment ce a fost reţinută existenţa faptei.

Cercetând considerentele deciziei recurate, se constată că instanţa de apel a reţinut dezlegările obligatorii ale instanţei de casare privind interpretarea clauzei de la art. 12.3. alin. (3) din convenţie ca fiind o clauză penală şi încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al considerentelor sentinţei civile nr. 5186 din 30 iulie 2019, pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, prin care s-a tranşat în mod definitiv chestiunea litigioasă a caracterului nejustificat al măsurii de poprire a conturilor reclamantului.

Aşadar, se constată că instanţa de apel, în mod corect, a reţinut existenţa faptei ilicite a pârâtei care a iniţiat în mod nejustificat poprirea asupra contului reclamantului şi a culpei acesteia care a demarat actele de executare silită în condiţiile în care i-a fost notificat refuzul justificat privind plata garanţiei şi nu a procedat la contestarea acestuia pe calea acţiunii de drept comun.

În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat prin fapta pârâtei, care a iniţiat în mod nejustificat popriri asupra contului reclamantului, instanţa de apel, în mod just, a reţinut că acesta este evaluat anticipat prin clauza penală stipulată în convenţie şi constă în indisponibilizarea sumelor de bani poprite prin actele de executare silită iniţiate de pârâtă, contrar celor susţinute de recurentă.

Criticile recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 1533 C. civ., întrucât prejudiciul a fost acoperit prin dobânda legală calculată conform art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 şi achitată în cuantum de 81.293 RON, nu sunt întemeiate.

Prin decizia de casare, instanţa supremă a statuat faptul că prin întoarcerea executării silite, urmare anulării formelor de executare, nu se recuperează prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea obligaţiei asumate la art. 12.3. alin. (3) din convenţie, ceea ce se restituie prin întoarcerea executării silite este plata devenită nedatorată ca urmare a anulării formelor de executare, nu daunele-interese evaluate convenţional şi anticipat de părţi, ce fac obiectul prezentei cauze.

Aşadar, dobânda în cuantum de 81.293 RON a fost calculată pentru plata devenită nedatorată ca urmare a anulării actelor de executare silită, pentru o faptă distinctă faţă de cea care face obiectul cauzei pendinte, respectiv de a nu iniţia măsuri de poprire nejustificată a conturilor reclamantului prevăzută potrivit art. 12.3. alin. (3) din convenţie.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul a fost evaluat anticipat de părţi prin clauza penală stipulată în contract.

În consecinţă, nefiind încălcate sau aplicate greşit dispoziţiile legale invocate de recurentă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Pentru considerentele evocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 423 din 13 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 423 din 13 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2025.