Suspension of wage dispute proceedings pending CJEU preliminary ruling on Directive 2001/23/CE transfer of liabilities

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 august 2024 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, sub nr. x/2024, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata drepturilor băneşti constând în salarii restante aferente lunilor noiembrie 2023 - martie 2024, la plata sumelor de 165 RON, respectiv de 225 RON, reprezentând contravaloare tichete de masă pentru lunile decembrie 2021 şi ianuarie 2022; a mai solicitat actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 4241 din 13 decembrie 2024, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.R.L.; a admis acţiunea formulată de reclamanta A.; a obligat pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale restante în cuantum de 4.088 RON (noiembrie 2023), de 3.297 RON (decembrie 2023), de 3155 RON (ianuarie 2024), de 3319 RON (februarie 2024) şi de 831 RON (martie 2024), precum şi la plata sumelor de 165 RON, respectiv de 225 RON, reprezentând contravaloare tichete masă pentru lunile decembrie 2021 şi ianuarie 2022, drepturi actualizate cu rata inflaţiei.

Pârâta B. S.R.L. a formulat apel împotriva sentinţei primei instanţe, prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale a societăţii şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; în subsidiar, a solicitat respingerea cererii vizând obligarea sa la plata sumelor de bani, cerute de reclamantă, cu titlu de contravaloare a tichetelor de masă.

La termenul de judecată din 4 martie 2025, instanţa de apel a pus în discuţie, din oficiu, o chestiune de drept referitoare la posibilitatea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a pronunţa o hotărâre cu privire la interpretarea art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 23/2001 a Consiliului, respectiv dacă această prevedere se opune aplicării unor norme legale naţionale cu caracter general care condiţionează transferul unei obligaţii între doi debitori, fără acordul creditorului în cazul unui transfer reglementat de această Directivă şi în privinţa obligaţiilor cedentului care decurg dintr-un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului, care sunt astfel transferate cesionarului, şi interpretarea în sensul că, dacă se poate considera că instituirea unei excepţii prevăzute la paragraful 2 din acest articol s-a făcut printr-o normă legală naţională cu caracter general arătată ulterior legii de transpunere a Directivei, care condiţionează transferul unei obligaţii între doi debitori fără acordul creditorului sau trebuie instituită printr-o normă specială cu caracter special.

Pentru ca părţile să expună un punct de vedere cu privire la posibilitatea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la chestiunea de drept pusă în discuţie, din oficiu de către instanţă, s-a dispus citarea lor cu această menţiune.

Prin încheierea din 1 aprilie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2024, s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei, până la soluţionarea trimiterii preliminare înregistrate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sub nr. C-216/25, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a constatat că, faţă de obiectul acţiunii şi normele juridice aplicabile, obiectul litigiului dedus judecăţii în dosarul nr. x/2024 al Curţii de Apel Constanţa este similar cu cel al dosarului nr. x/2024 al aceleiaşi instanţe, în cadrul căruia s-a formulat o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, înregistrată sub nr. C-216/25, C. din 19 martie 2025, cu următoarele întrebări preliminare:

1. Articolul 3 alin. (1) din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislaţiei statelor membre referitoare la menţinerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unităţi sau părţi de întreprinderi sau unităţi trebuie interpretat, în sensul că:

I. a) se opune aplicării unei norme legale naţionale cu caracter general, care condiţionează transferul unei obligaţii între doi debitori [de] acordul creditorului, în cazul unui transfer reglementat de această directivă şi în privinţa obligaţiilor cedentului care decurg dintr-un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului, care sunt transferate cesionarului?

I. b) se poate considera că instituirea excepţiei prevăzute de al doilea paragraf al acestui alineat s-a făcut printr-o normă legală naţională cu caracter general, adoptată ulterior legii de transpunere a directivei, normă generală care condiţionează transferul unei obligaţii între doi debitori de acordul creditorului sau această excepţie trebuie instituită printr-o normă legală specială?

2. În cazul unor răspunsuri negative la primele două întrebări, articolul 8 din Directiva 2001/23/CE poate fi interpretat în sensul că permite statelor (incluzând instanţele) să aplice o normă cu caracter general, care condiţionează transferul obligaţiilor privind drepturi salariale născute anterior transferului de la cedent la cesionar de acordul salariatului creditor, ca fiind o normă mai favorabilă decât articolul 3 alin. (1) primul paragraf din Directiva 2001/23/CE, astfel cum este transpusă prin legea naţională specială?".

Împotriva încheierii din 1 aprilie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2024, recurenta-reclamantă A. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr de dosar, la data de 14 mai 2025.

Recurenta-reclamantă a solicitat anularea încheierii atacate, repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii apelului.

Încheierea recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Curtea de Apel Constanţa a dispus măsura suspendării procesului pentru sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, fără a verifica incidenţa întrebărilor preliminare asupra litigiului pendinte.

Întrebările adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privesc interpretarea unor dispoziţii generale ale Directivei 2001/23/CE, respectiv a articolului 3 alin. (1) şi articolului 8, fără a avea o legătură concretă şi necesară cu soluţionarea capătului principal de cerere privind plata salariilor restante.

Astfel, dispoziţiile art. 413 alin. (1) din C. proc. civ. care reglementează suspendarea facultativă nu poate fi aplicat abuziv, întrucât acest fapt poate conduce la tergiversarea soluţionării litigiului şi acordarea posibilităţii intimatei de a se sustrage de la executarea obligaţiilor pentru o perioadă nelimitată de timp.

Prin suspendarea procesului şi sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fără o legătură reală cu obiectul litigiului (respectiv plata salariilor restante), se aduce atingere gravă dreptului fundamental al salariatului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Recurenta-reclamantă consideră că nu a fost respectată proporţionalitatea între scopul sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi interesele părţilor.

Cu privire la lipsa pertinenţei întrebărilor preliminare, s-a arătat că litigiul dedus judecăţii priveşte plata salariilor neachitate de cesionar în perioada noiembrie 2023 - martie 2024, perioadă în care salariatul se afla sub autoritatea şi în subordinea cesionarului.

Mai mult decât atât, Directiva 2001/23/CE nu are aplicabilitate directă asupra obligaţiilor de plată a salariilor curente după finalizarea transferului şi nu influenţează răspunderea directă a angajatorului faţă de salariat.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 483 şi următoarele din C. proc. civ., art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 413 alin. (1) din C. proc. civ., art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.R.L. la 10 iunie 2025, fără ca aceasta să uzeze de dreptul procesual de a formula întâmpinare.

Prin rezoluţia din 25 august 2025 s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică la 4 decembrie 2025, cu citarea părţilor.

Examinând legalitatea încheierii recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat, pentru considerentele care vor fi dezvoltate în continuare.

Recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, faptul că instanţa de apel trebuia să verifice incidenţa întrebărilor preliminare adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene asupra litigiului pendinte, iar nu să dispună suspendarea judecăţii apelului.

Aşadar, chestiunea de drept supusă analizei în recurs vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., criticile părţii circumscriindu-se motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, ce se referă la ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte constată că încheierea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

Potrivit acestui text legal, instanţa poate suspenda judecată când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară.

Instanţa europeană poate fi sesizată în procedura deciziei preliminare în ipoteza în care, într-o cauză dedusă judecăţii în faţa unei instanţe naţionale, se ridică o nouă chestiune de interpretare care prezintă interes general pentru aplicarea unitară a dreptului european ori în ipoteza în care practica judiciară nu are o poziţie unanimă în soluţionarea unei situaţii juridice noi.

Similaritatea cu o cauză pendinte pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este reprezentată de incidenţa, în cauza în care se dispune suspendarea, a aceleiaşi dispoziţii de drept a Uniunii cu privire la interpretarea căreia a fost sesizată deja Curtea prin procedura întrebării preliminare, instanţa europeană putând, prin chiar considerentele hotărârii pe care o va pronunţa, nu doar prin dispozitiv, să dea dezlegări în ce priveşte interpretarea dreptului Uniunii.

Urmare a acestor consideraţii teoretice, se reţine că, atunci când instanţa naţională apreciază că speţa cu care a fost învestită este asemănătoare cu cea în care s-a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prin raportare la chestiunea de drept asupra căreia instanţa europeană se va pronunţa, are posibilitatea de a dispune suspendarea judecăţii, până la data pronunţării deciziei preliminarii.

În cauză, se constată că este îndeplinită condiţia similitudinii prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

Pentru ca hotărârea pronunţată, ca urmare a sesizării adresate instanţei europene, să influenţeze soluţia ce va fi dată în cauză, este necesar ca acţiunea să cuprindă aspecte de nelegalitate similare, iar nu identice celor care fac obiectul întrebărilor adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Având în vedere obiectul întrebărilor preliminare şi particularităţile cauzei pendinte, Înalta Curte reţine că litigiul din dosarul nr. x/2024 este similar cu cel în care au fost formulate întrebările preliminare adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, o eventuală decizie a instanţei europene în cauza C-216/25, C., fiind necesară pentru soluţionarea apelului cu care a fost învestită Curtea de Apel Constanţa, întrucât are aptitudinea de a lămuri chestiunea litigioasă dedusă judecăţii.

Fiind incident un caz de suspendare facultativă, instanţa de apel este cea care analizează oportunitatea luării măsurii suspendării cauzei, prin raportare la motivele de apel cu care a fost învestită, astfel încât, contrar susţinerilor recurentei, se constată că măsura suspendării judecăţii apelului declarat de pârâtă a fost dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale.

Susţinerea recurentei ce vizează lipsa pertinenţei întrebărilor preliminare adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu poate fi analizată, deoarece nu antamează legalitatea soluţiei dispuse de instanţă prin încheierea recurată.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil.

Este adevărat că măsura suspendării are un efect dilatoriu, ducând la prelungirea duratei de soluţionare a procesului, dar această împrejurare nu poate înlătura, prin ea însăşi, aplicabilitatea instituţiei juridice, a cărei raţiune de reglementare, deplin valabilă şi în situaţia dată, este de a conferi preeminenţă legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti, iar nu unei celerităţi a judecăţii supuse riscului de nelegalitate şi netemeinicie.

Instanţa supremă mai reţine că la dosarul Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă au fost depuse note scrise de către recurenta din prezenta cauză, în cuprinsul cărora se arată că "Cu privire la chestiunile de drept pe care Onorata Instanţă doreşte să le transmită către CJUE vă comunic că sunt de acord cu acest demers în situaţia în care Onorata Instanţă va considera că argumentele pe care le voi expune în continuare nu sunt suficiente pentru soluţionarea chestiunilor de drept".

Aşadar, raportat la circumstanţele analizate în cauză, suspendarea judecăţii, dispusă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., nu constituie o tergiversare nejustificată a procedurii, ci un mecanism procesual destinat asigurării coerenţei soluţiei judiciare.

În considerarea celor anterior prezentate, nu se poate reţine în cauză încălcarea prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ. şi incidenţa motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Reţinând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 1 aprilie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2024.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 1 aprilie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2024, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2025.