Letter of guarantee execution: Appeal annulled for nullity due to lack of legal grounds for cassation

Şedinţa publică din data de 3 decembrie 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 iulie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub număr de dosar x/2021, reclamanta AGENŢIA PENTRU FINANŢAREA INVESTIŢIILOR RURALE a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la executarea scrisorii de garanţie pentru returnarea avansului nr. x/31.07.2018, privind obligaţiile pârâtei B. S.R.L., în baza contractului de finanţare nr. x/14.07.2017, modificat şi completat prin actele adiţionale ulterioare, respectiv obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 401.086 RON, datorate pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligaţiilor asumate prin emiterea scrisorii de garanţie pentru returnarea avansului nr. x/31.07.2018. Totodată, a solicitat încuviinţarea executării provizorii a hotărârii ce va fi pronunţată, privitoare la suma ce face obiectul despăgubirii, respectiv 401.086 RON, în temeiul art. 449 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1369 din 26 mai 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 242A din 17 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă AGENŢIA PENTRU FINANŢAREA INVESTIŢIILOR RURALE împotriva hotărârii primei instanţe, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 401.086 RON, reprezentând executarea scrisorii de garanţie pentru returnarea avansului nr. x, fiind menţinută soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect încuviinţarea executării provizorii.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În susţinerea recursului declarat, a arătat că semnătura aplicată pe cererea de executare a scrisorii de garanţie nu a fost autentificată nici de banca reclamantă şi nici de un notar public, motiv pentru care, constatând neîndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de scrisoarea de garanţie şi de condiţiile generale, a refuzat-o la plată.

Potrivit recurentei-pârâte, interpretarea instanţei de apel este nelegală, reţinându-se caracterul de act administrativ şi faptul că înscrisul emis în formă electronică de o autoritate sau instituţie publică şi care poartă o semnătură electronică calificată este asimilat unui act autentic.

Potrivit recurentei-pârâte, ceea ce se urmărea prin respectiva clauză era asigurarea faptului că semnătura aplicată pe cererea de executare silită aparţine persoanei abilitate a o semna, nicidecum ca cererea de executare a scrisorii de garanţie să aibă caracter autentic sau să fie asimilată actelor autentice.

Or, din această perspectivă, recurenta-pârâtă invocă neconformităţi pe care le apreciază ca fiind esenţiale, respectiv faptul că modalitatea de semnare electronică a cererii de plată nu a fost prevăzută în cuprinsul scrisorii de garanţie x/31.07.2018 şi nu corespunde condiţiilor prevăzute în cuprinsul acesteia, împrejurare ce atrage prin ea însăşi refuzul de plată justificat şi perfect legal, iar cererea de executare a fost semnată electronic, însă comunicarea acesteia, contrar menţiunii din cuprinsul său, s-a realizat doar în format fizic, pe hârtie, nu sub forma unui document electronic.

În lipsa fişierului electronic, recurenta-pârâtă susţine că a fost în imposibilitate de a stabili însăşi valabilitatea şi validitatea semnăturii electronice, respectiv dacă are la bază un certificat valabil sau expirat.

Mai mult, în lipsa fişierului electronic, a fost în imposibilitate de a stabili dacă semnătura electronică aplicată pe respectiva cerere este sau nu una extinsă, bazată pe un certificat digital calificat, împrejurare ce prezintă relevanţă din perspectiva faptului că doar semnătura electronică extinsă conferă autenticitate înscrisului, nu şi celelalte categorii de semnături electronice.

În continuarea argumentaţiei, recurenta-pârâtă arată că cererea de executare indică, pe ultima pagină, ca semnatar, pe directorul general C., însă semnătura electronică aplicată aparţine unei terţe persoane, D., concluzionând că oricare dintre neconformităţile evidenţiate era, prin ea însăşi, de natură a atrage respingerea cererii de executare a scrisorii de garanţie nr. x/31.07.2018.

Potrivit recurentei-pârâte, raţionamentul instanţei de apel prin care aceasta tinde să complinească toate aceste neconformităţi este nelegal, deoarece încalcă prevederile scrisorii de garanţie şi a condiţiilor generale care o însoţesc, sens în care face trimitere la dispoziţiile art. 2.321 alin. (2) C. civ., care prevăd că: "Angajamentul astfel asumat se execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului, dacă prin textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel".

În speţă, prin textul scrisorii de garanţie au fost impuse anumite condiţii pentru cererea de plată, printre care şi cea referitoare la semnături, prevăzându-se expres că acestea "trebuie să fie autentificate de către banca dvs. sau de un notar public".

Potrivit recurentei-pârâte, deşi acceptată fără comentarii de către reclamantă, această condiţie nu a fost îndeplinită, împrejurare ce determină refuzul întemeiat de a da curs cererii de executare a scrisorii de garanţie pentru returnarea avansului.

Mai mult, argumentul privind pretinsul caracter nejustificat al opoziţiei la plată după primirea cererii de chemare în judecată ce poartă semnătura directorului general al reclamantei este nelegal, în condiţiile în care cererea de executare trebuia să îmbrace o anumită formă, neputând fi deduse elementele caracteristice formei stabilite din diverse acte întocmite ulterior.

De asemenea, în opinia recurentei-pârâte, nelegal este şi argumentul instanţei de apel potrivit căruia amânarea plăţii nu poate fi justificată de "pretinsa" omisiune a reclamantei de a comunica înscrisul electronic, întrucât nu i-a solicitat acesteia comunicarea originalului înscrisului electronic prin e-mail, ci depunerea unei cereri de executare a garanţiei cu semnătura reprezentantului instituţiei publice autentificată de un notar public.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă precizează că, potrivit prevederilor scrisorii de garanţie şi a condiţiilor generale care o însoţesc, cererea de nu trebuia comunicată prin e-mail, ci doar în format fizic şi, în consecinţă, semnată olograf.

În consecinţă, comunicarea în format fizic a cererii de executare a scrisorii de garanţie semnată electronic nu corespunde condiţiilor agreate la momentul emiterii acestui act şi a primirii fără rezerve sau obiecţii de către reclamantă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepţia nulităţii, invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepţia, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) Cod procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând nelegala interpretare şi aplicare a clauzelor scrisorii de garanţie de către instanţa de apel.

Astfel, în dezvoltarea criticii sale, recurenta-pârâtă arată că semnătura aplicată pe cererea de executare a scrisorii de garanţie nu a fost autentificată de bancă şi nici de un notar public, acesta fiind motivul pentru care a refuzat-o la plată, că cererea indica drept semnatar pe directorul general C., în timp ce semnătura electronică aplicată aparţinea unei terţe persoane şi că modalitatea de semnare electronică a cererii de plată nu a fost prevăzută în cuprinsul scrisorii de garanţie.

Recurenta-pârâtă apreciază că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut caracterul de act administrativ al scrisorii de garanţie bancară, că înscrisul emis în formă electronică de o autoritate sau instituţie publică şi care poartă o semnătură electronică calificată este asimilat unui act autentic, precum şi că ulterior a fost complinită cerinţa privind semnătura.

Înalta Curte constată că, deşi recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 2.321 alin. (2) C. civ., toate argumentele dezvoltate, astfel cum au fost redate sintetic, vizează exclusiv starea de fapt şi interpretarea dispoziţiilor scrisorii de garanţie în raport de mijloacele de probă administrate în cauză.

Înalta Curte subliniază că nu este suficientă enunţarea unei critici care reproduce dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că invocarea aplicării greşite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar şi reflectarea mecanismului său corect de aplicare şi modul în care instanţa de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, nemulţumirea recurentei-pârâte legată de soluţia recurată, de modul în care instanţa de apel a concluzionat asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acţiunii, contestaţie care nu deduce instanţei de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu poate fi examinată în recurs.

În raport de aceste argumente, Înalta Curte observă că, în realitate, recurenta-pârâtă critică modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra netemeiniciei acţiunii formulate de reclamantă.

Înalta Curte arată că acele critici prin care se urmăreşte interpretarea dispoziţiilor scrisorii de garanţie, cenzurarea aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi o nouă judecată a fondului, sunt incompatibile cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced şi având în vedere că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 242 A din 17 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 decembrie 2025.