Forestry Contract Nullity and Rescission: Recourse Dismissed
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania dismissed all appeals, upholding the Court of Appeal’s decision which ordered the state forestry authority and a private company to deliver a 146-hectare forest parcel to the plaintiff-intervener, declared the absolute nullity of a 2007 forestry management contract and a forestry services contract, and ordered the rescission of a 2007 mobile asset sale contract with the restorative effect of returning the property to the original owners; the dispute arose from allegations that the private company, which had purchased standing timber, failed to complete the required silvicultural exploitation and return the land, leading to claims of contract breach and nullity based on the statutory requirement that only the forest landowner can legally conclude such management agreements. The court’s decisive legal basis included the principle of absolute nullity for violations of public order norms in the special forestry legislation (Ordinance No. 96/1998 and Government Decree No. 483/2006) which mandate specific contracting parties and forms, the classification of the seller’s action for rescission as a "real action" subject to the 30-year statutory limitation under the old Civil Code rather than the 15-year general prescription, and the strict admissibility rules of cassation which precluded the review of new arguments regarding contract form and registration that could have been raised during the appeal.
Legislator headnote
AI generatedart. 453 alin. (2) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 432 C. proc. civ, art. 948 C. civ, art. 2 lit. e) din O.U.G. nr. 139/2005, art. 22 alin. (4) C. proc. civ; Forestry Contract Nullity and Rescission: Recourse Dismissed: The court’s decisive legal basis included the principle of absolute nullity for violations of public order norms in the special forestry legislation (Ordinance No. 96/1998 and Government Decree No. 483/2006) which mandate specific contracting parties and forms, the classification of the seller’s action for rescission as a "real action" subject to the 30-year statutory limitation under the old Civil Code rather than the 15-year general prescription, and the strict admissibility rules of cassation which precluded the review of new arguments regarding contract form and registration that could have been raised during the appeal.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProvision cited in the dispositive to impose the obligation for the appellants to pay the legal costs to the respondents.
Full text
Şedinţa publică din data de 3 decembrie 2025
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 11 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului Maramureş, reclamantele A. şi A. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtele DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ, OCOLUL SILVIC DRAGOMIREŞTI, S.C. B. S.R.L. şi GARDA FORESTIERĂ CLUJ, să constatate: nulitatea absolută parţială a contractului de administrare nr. x din 26.01.2007, încheiat între Direcţia Silvică Baia Mare şi C., respectiv a art. 4. Cap III din contract:
"prezentul contract intră în vigoare la data semnării sale de către părţi, respectiv 29.01.2007 şi este valabil până la data de 31.12.2007"; să constate nulitatea absolută a contractului de asigurare a serviciilor silvice pentru păduri proprietate privată, persoane fizice nr. 1751/29.06.2007 şi a actului adiţional la contract; cu cheltuieli de judecată.
Prin precizarea de acţiune, reclamantele au solicitat instanţei: rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare mobiliară autentificat sub numărul x/02.04.2007, încheiat între antecesorul acestora şi pârâta de rând 3, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară; obligarea pârâtelor de rând l, 2 şi 3 la predarea suprafeţei de fond forestier de 146 ha situată în UP VII Ţibău, UA 90A, 91A, 93A, 93B, prin întocmirea unui proces-verbal de predare-primire a acestei suprafeţe de fond forestier, ca urmare a efectuării unui control de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 855 din 26 iulie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta GARDA FORESTIERĂ CLUJ şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantele A. şi A., în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi excepţia lipsei de interes, excepţii invocate de pârâta DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ.
S-a respins excepţia lipsei de interes a intervenitului principal D., excepţie invocată de pârâta DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ.
S-a admis în parte cererea adiţională, astfel cum a fost precizată prin notele scrise depuse la termenul din 30.01.2020, formulată de reclamante, în contradictoriu cu pârâtele DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ, OCOLUL SILVIC BORŞA, OCOLUL SILVIC DRAGOMIREŞTI şi S.C. B. S.R.L.
S-a admis cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul D., în contradictoriu cu reclamantele şi cu pârâtele.
Au fost obligate pârâtele DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ, OCOLUL SILVIC BORŞA, OCOLUL SILVIC DRAGOMIREŞTI şi S.C. B. S.R.L. să procedeze la predarea în favoarea intervenientului D. a suprafeţei de fond forestier de 146 ha situată în UP VIII Ţibău, Ua. 90A, 91 A, 93A şi 93 B, prin întocmirea unui proces-verbal de predare primire a suprafeţei de fond forestier, ca urmare a efectuării unui control de fond.
S-a respins ca prescrisă acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. x/2.04.2007, formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.
S-au respins ca neîntemeiate petitele din cererea introductivă, având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de administrare nr. x/26.01.2007, încheiat între defunctul C. şi pârâta DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ şi constatarea nulităţii absolute a contractului de asigurare a serviciilor silvice pentru păduri proprietate privată, persoane fizice, nr. 1751/29.06.2007 şi a actului adiţional la acest contract.
Au fost obligate pârâtele DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ şi S.C B. S.R.L. să plătească reclamantei A. cheltuieli de judecată în cuantum de 3.877 RON, reprezentând onorariu de avocat şi cheltuieli de transport, reduse potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 196 din 22 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ şi S.C. B. S.R.L.
A fost admis apelul declarat şi completat de A. şi A. împotriva încheierii de şedinţă din 14.02.2019 şi a sentinţei civile nr. 855 din 26 iulie 2022, pronunţate de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2016, care au fost schimbate în parte, în sensul că: a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei GARDA FORESTIERĂ CLUJ; a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.04.2007, invocată de pârâtele GARDA FORESTIERĂ CLUJ şi S.C. B. S.R.L.; s-a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de administrare nr. x/26.01.2007, doar cu privire la art. 4 cap. III din contract (durata contractului); s-a constatat nulitatea absolută a contractului de asigurare a serviciilor silvice pentru păduri proprietate privată, persoane fizice nr. 1751/29.06.2007 şi a actului adiţional la acest contract; s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.04.2007, încheiat între C. şi S.C. B. S.R.L., cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.
Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate care nu contravin prezentei hotărâri.
A fost respinsă cererea apelantei S.C. B. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, pârâtele GARDA FORESTIERĂ CLUJ, DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ, S.C. B. S.R.L. au formulat cereri de recurs.
În susţinerea recursului declarat, pârâta GARDA FORESTIERĂ CLUJ arată că, referitor la legitimarea sa procesuală, instanţa de apel a reţinut că, deşi este terţ faţă de raporturile convenţionale în litigiu, dispoziţiile art. 6 din Regulamentul adoptat prin H.G. nr. 954/2002, prevederi legale imperative, instituie obligaţia sa de înregistrare şi verificare a contractelor de tipul celor examinate în prezenta cauză.
Recurenta-pârâtă susţine că actul juridic reprezentat de contractul de asigurare a serviciilor silvice nr. 1751/29.06.2007 nu a fost înregistrat, deoarece nu a fost depus pentru înregistrare de către cei care aveau această obligaţie. De altfel, Regulamentul adoptat prin H.G. nr. 954/2002 prevede doar înregistrarea contractelor de administrare prevăzute la art. 2, nu şi a contractelor de asigurare a serviciilor silvice.
Aşadar, nu se poate pune problema verificării legalităţii contractului de asigurare a serviciilor silvice nr. 1751/29.06.2007, dacă acesta nu a fost depus la instituţie.
Mai arată recurenta-pârâtă că instanţa de apel a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de administrare nr. x/26.01.2007, încheiat între Direcţia Silvică Baia Mare şi C., doar cu privire la art. 4 cap. III din contract (durata contractului) şi nulitatea absolută a contractului de asigurare a serviciilor silvice pentru păduri proprietate privată, persoane fizice nr. 1751/29.06.2007 şi a actului adiţional la acest contract, încheiat între Direcţia Silvică şi S.C. B. S.R.L şi a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.04.2007, încheiat între C. şi S.C. B. S.R.L., cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară. Or, Garda Forestieră Cluj nu a avut calitatea de parte în contractele mai sus menţionate, nu a participat ca titulară de drepturi şi obligaţii în cadrul raporturilor juridice născute în temeiul contractelor atacate, astfel încât nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ sunt următoarele:
Prealabil, recurenta-pârâtă invocă. în temeiul prevederilor art. 431 alin. (2), raportat la art. 430 alin. (2) şi (4) şi la art. 432 C. proc. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat, în raport de efectul pozitiv al lucrului judecat, din perspectiva chestiunii litigioase tranşate ce a stat la baza soluţiei adoptate prin decizia civilă nr. 643 din 7 mai 2015 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2013, în temeiul considerentelor pe care aceasta se sprijină, respectiv: încetarea la data de 31.12.2007 a contractului de administrare nr. x/26.01.2007, încheiat între defunctul C. şi pârâta-recurentă Direcţia Silvică Maramureş, ca efect al ajungerii la termen.
În temeiul art. 413 alin. (1) Cod procedură civilă, raportat la art. 494 şi art. 432 din acelaşi cod, solicită suspendarea judecăţii recursului, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2013, respectiv a dosarului nr. x/2021, aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că nelegal s-a reţinut existenţa nulităţii absolute a celor două contracte, ca efect al aplicării greşite a normelor de drept material.
Cu privire la contractul de administrare nr. x/26.01.2007, nulitatea absolută parţială a fost nelegal constată ca efect al neaplicării în apel a normelor materiale, respectiv a dispoziţiilor privind nulitatea contractelor, prevăzută de art. 948 C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractelor din litigiu, în considerarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (3) din noul C. civ., regăsite şi în art. 3 şi 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cât şi a dispoziţiilor art. 102 alin. (1) din aceeaşi lege.
Recurenta-pârâtă precizează că, la data încheierii contractelor, proprietarul fondului forestier avea doar obligaţia asigurării serviciilor silvice, prin urmare încheierea unui contract de administrare, nu era impusă acestuia de legiuitor, dreptul de opţiune fiind exprimat la încheierea acestuia, în considerarea îndeplinirii obligaţiei legale de asigurare a serviciilor silvice, ce erau o "componentă" a contractului de administrare, conform art. 2 lit. e) din O.U.G. nr. 139/2005.
În susţinerea aceleiaşi critici de nelegalitate, recurenta-pârâtă invocă încălcarea normelor speciale silvice expres reţinute prin prevederile art. 2 ale contractului nr. x/26.01.2007, a cărui nulitate s-a constatat, prin neraportarea acestora la normele materiale din vechiul C. civ. privind obligaţiile alternative ale debitorului proprietar al fondului forestier, prevăzute de art. 1.026, art. 1.027, art. 1.028 C. civ., cu consecinţa calificării greşite atribuită nulităţii absolute a contractului, fără ca instanţa să uzeze de dreptul conferit prin prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă susţine, de asemenea, că în mod nelegal s-a reţinut nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 4 cap. III din contractul nr. x/26.01.2007, privind durata contractului, întrucât nu este o nulitate absolută, nefiind expres prevăzută de lege, nefiind nici o nulitate virtuală.
Potrivit recurentei-pârâte, sancţiunea nulităţii a fost nelegal aplicată, întrucât proprietarul fondului forestier şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura serviciile silvice, în modalitatea alternativă a cărei alegere i-a aparţinut, fiindu-i atribuită prin lege, atât timp cât avea legal un drept de a încheia contractul cu un ocol silvic de stat sau privat conform prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 483/2006, raportat la prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 139/2005, în modalitatea încheierii unui contract de administrare sau a unui contract de asigurare a serviciilor silvice. Acest drept rezultă expres din prevederile art. 3 şi art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 139/2005 şi art. 3 din H.G. nr. 483/2006.
Atât timp cât scopul dispoziţiilor legale reţinute a fi încălcate, respectiv a celor prevăzute de art. 17 din O.G. nr. 96/1998, art. 18 din Codul silvic, forma în vigoare la data perfectării convenţiei, respectiv art. 3 alin. (4) din H.G. nr. 954/2002 a fost atins prin încheierea contractului de asigurare a serviciilor silvice nr.
1751/29.06.2007, în condiţiile prevăzute de art. 2 lit. e), art. 3 şi art. 8 din O.U.G. nr. 139/2005 privind administrarea pădurilor din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 38/2006, precum şi Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 139/2005, aprobat prin H.G. nr. 483/2006, norme legale omise a fi analizate de instanţa de apel, nulitatea absolută a contractului x/26.01.2007 nu putea fi reţinută. Pe de o parte, întrucât nu rezultă din normele legale invocate, iar pe de altă parte, interesul public general a fost efectiv ocrotit în modalitatea expres prevăzută de legiuitor prin contractele succesiv încheiate, pe durate determinate, convenite de părţi cu respectarea libertăţii contractuale, în care, în mod nelegal instanţa a intervenit.
Cu privire la contractul de asigurare a serviciilor silvice nr. 1751/29.06.2007, recurenta-pârâtă susţine că nulitatea absolută a fost constată ca efect al aplicării greşite într-o modalitate extinsă şi lipsită de orice suport legal a normelor materiale speciale ce reglementează contractul de administrare, respectiv a prevederilor art. 3 alin. (2) din Anexa I a H.G. nr. 954/2002, ce impuneau forma autentică doar acestui tip de contract, nu şi contractului de asigurare a serviciilor silvice, aceste contracte fiind distincte, aşa cum rezultă din definirea explicită dată prin art. 3 şi art. 4 din Anexa 1 a H.G. nr. 483/2006, respectiv din art. 2 alin. (1) lit. a) şi e) din O.U.G. nr. 139/2005.
Recurenta-pârâtă invocă nelegalitate hotărârii şi ca urmare a neaplicării normelor prevăzute de art. 977 C. civ. de la 1864, în interpretarea obiectului contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2.04.2007, care confirmă calitatea de proprietar al masei lemnoase pe picior a pârâtei B., ce-i atribuie un drept de proprietate mobiliar în raport de art. 466 C. civ. de la 1864, respectiv "un deţinător cu orice titlu" al fondului forestier pe care se găsea masa lemnoasă pe picior cumpărată şi care avea inclusiv această obligaţie legală, conform art. 8, coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, de a asigura serviciile silvice.
O altă critică de nelegalitate vizează faptul că neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 6 din H.G. nr. 483/2006, a comunicării contractelor către Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic, nu este o condiţie ad validitatem, nu este sancţionată expres prin normele speciale şi, prin urmare, nu poate fi implicit dedusă, pentru a constitui un suport legal al constatării nulităţii contractului.
În dezvoltarea motivelor de casare, recurenta-pârâtă arată, în ceea ce priveşte nelegala constare a nulităţii absolute a contractului de administrare nr. x/26.01.2007, că instanţa de apel nu s-a raportat la condiţiile de validitate ale contractului: capacitate, consimţământ şi cauza licită, prevăzute de art. 948 C. civ. de la 1864.
În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă consideră că se atribuie nelegal clauzei referitoare la durata contractului, natura juridică a unei nulităţi absolute, în condiţiile în care proprietarul fondului forestier avea obligaţia legală de a asigura doar serviciile silvice, având posibilitatea de a alege executarea obligaţiei în modalitatea alternativă a încheierii unuia din cele două tipuri de contracte: administrare sau contract de asigurare a serviciilor silvice, dar şi un drept de opţiune pentru un ocol silvic de stat sau privat, expres prevăzute de legislaţia silvică.
Precizează că această obligaţie este îndeplinită în cauză, prin încheierea succesivă a celor două contracte sub nr. x/26.01.2007 şi nr. y/29.06.2007, prin care s-au asigurat permanent serviciile silvice, astfel că nu a fost lezat interesul public prevăzut de art. I din O.G. nr. 96/1998.
Recurenta-pârâtă precizează că obligaţia de a încheia pentru asigurarea serviciilor silvice un contract de administrare sau un contract de asigurare a serviciilor silvice cu ocoale silvice de stat sau private este instituită de art. 3 şi art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 139/2005 şi de art. 3 din H.G. nr. 483/2006, respectiv de art. 2 alin. (1), art. 3 alin. (1) din Anexa 1 a H.G. nr. 483/2006, raportat la prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 139/2005, în forma în vigoare la 27.04.2007.
O altă critică de nelegalitate vizează faptul că nulitatea absolută s-a constatat în lipsa unei sancţiuni expres prevăzute de lege, fără a se cerceta în aplicarea obligatorie a normelor prevăzute de art. 977 C. civ. de la 1864, a voinţei contractuale a părţilor, fără a se analiza dacă valabilitatea clauzei duratei contractului de administrare nr. x/26.01.2007 stă la baza încheierii unor alte acte juridice încheiate/emise ulterior, respectiv dacă scopul dispoziţiilor legale pretins încălcate - art. 17 din O.G. nr. 96/1998, art. 18 din Codul silvic, forma în vigoare la data perfectării convenţiei, respectiv art. 3 alin. (4) din H.G. nr. 954/2002 - şi pentru care nu a fost prevăzută expres vreo sancţiune legală, a fost atins prin acestea din urmă: încheierea contractului de asigurare a serviciilor silvice nr. 1751/29.06.2007, act a cărui existenţă infirmă ab initio pretinsa nulitate şi cu atât mai mult o nulitate virtuală absolută, aşa cum greşit s-a reţinut prin decizia recurată.
Potrivit recurentei-pârâte, din interpretarea acestor norme legale, coroborate cu cele prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 139/2005, se poate reţine că ocoalele silvice de stat, nu aveau exclusivitate în asigurarea contractuală a "serviciilor silvice sau administrarea pădurilor", întrucât prin sintagma "pot asigura" s-a avut în vedere de legiuitor inclusiv modalitatea în care urma a fi îndeplinită obligaţia legală a proprietarului fondului forestier, alternativ şi în baza exprimării unui drept de opţiune de a încheia unul din aceste contracte.
Astfel, în opinia recurentei-pârâte, nu se confirmă legislativ existenţa unei limitări a libertăţii contractuale în ceea ce priveşte durata contractului de administrare, interesul general, public al protejării pădurilor, în speţă al fondului forestier ce a făcut obiectul contractelor, fiind în egală măsură atins prin voinţa legiuitorului, întrucât s-a asigurat de proprietar permanenţa serviciilor silvice, doar această obligaţie fiind imperativ stabilită prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 139/2005 şi care în cauză a fost îndeplinită prin încheierea succesivă a contractului de administrare care are şi componenta serviciilor silvice conform art. 2 lit. e) din O.U.G. nr. 139/2005, cât şi prin încheierea contractului de asigurare a serviciilor silvice aşa cum sunt acestea definite.
Aşadar, reglementările din legislaţia silvică specială analizate mai sus, nu ofereau suportul legal al reţinerii unei nulităţi virtuale, atât timp cât prin încheierea succesivă a celor două contracte, de administrare şi, respectiv, de asigurare a serviciilor silvice, proprietarul fondului forestier existent la data încheierii fiecăruia dintre acestea şi-a exprimat legal, pe o durată determinată, dreptul de opţiune în asigurarea îndeplinirii obligaţiei de asigurare a serviciilor.
În susţinerea acestei interpretări, recurenta-pârâtă invocă şi efectul pozitiv al lucrului judecat, din perspectiva chestiunii litigioase tranşate ce a stat la baza soluţiei adoptate prin decizia civilă nr. 643/7.05.2015 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2013, în temeiul considerentelor pe care aceasta se sprijină şi care au fost expuse în partea introductivă a recursului.
Cu privire la contractul de asigurare a serviciilor silvice nr. 1751/29.06.2007, recurenta-pârâtă reia argumentele expuse în partea introductivă a cererii de recurs, subliniind că pârâta B. S.R.L. avea calitate cerută de normele speciale, respectiv "un deţinător cu orice titlu" al pădurii, fiind proprietarul masei lemnoase pe picior cumpărată în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2.04.2007, în vederea exploatării silvice a acesteia, astfel că avea inclusiv obligaţia legală prevăzută de art. 8, coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional de a asigura serviciile silvice şi, prin urmare, avea calitate şi justifica interesul legitim de a încheia acest tip de contract.
Potrivit recurentei-pârâte, în aplicarea normelor prevăzute de art. 977 C. civ. de la 1864, în interpretarea obiectului contractului de vânzare-cumpărare mobiliar autentificat sub nr. x/2.04.2007, se confirmă calitatea de proprietar al masei lemnoase pe picior a societăţii pârâte, aşadar dobândirea unui drept de proprietate mobiliar în raport de art. 466 C. civ. de la 1864.
Referitor la neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 6 din H.G. nr. 483/2006, a comunicării contractelor către I.T.R.S.V., recurenta-pârâtă susţine că aceasta nu este o condiţie ad validitatem, nu este sancţionată expres prin normele speciale şi, prin urmare, nu poate fi implicit dedusă, pentru a constitui un suport legal al constatării nulităţii contractului.
De altfel, potrivit art. 6 alin. (1) din Anexa I la H.G. nr. 954/2002, doar cu privire la contractele de administrare există obligaţia transmiterii acestora în vederea înregistrării lor de către "inspectoratul teritorial de regim silvic şi cinegetic în raza căruia se găseşte fondul forestier pe care îl preia în administrare".
Executarea ulterioară a contractului de către autoritatea silvică pârâtă, prin asigurarea serviciilor de pază şi activităţile de punere în valoare a masei lemnoase în limitele stabilite prin documentaţia întocmită, emiterea facturilor aferente serviciilor şi activităţilor contractuale prestate, pe toată durata contractuală prevăzută de art. 2, confirmă valabilitatea contractului, nulitatea fiind nelegal constatată prin decizia recurată.
Recurenta-pârâtă conchide în sensul că în mod legal a fost semnat contractul, fiind respectat art. 3 din O.U.G. nr. 139/2005.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. sunt următoarele:
O primă critică de nelegalitate vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, din perspectiva soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că, în mod greşit, instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei, reţinând aplicarea în speţă a art. 1.368 vechiul C. civ. şi că acţiunea de faţă este una reală.
Pentru a fundamenta excepţia prescripţiei, recurenta-pârâtă apreciază că devine relevantă natura patrimonială a acţiunii, ultima sumă achitată datând din septembrie 2007. Întrucât intimatele-reclamante nu invocă că nu s-ar fi achitat în întregime preţul stabilit de părţi, nu sunt incidente dispoziţiile art. 1.368 vechiul C. civ. care dau calificarea de acţiune reală unei acţiuni când rezoluţiunea se solicită pentru neexecutarea obligaţiei de plată a preţului.
Or, în speţă, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, sunt invocate alte motive pentru a susţine rezoluţiunea, referitoare la predare, motiv pentru care acţiunea este una patrimonială, prescriptibilă, căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 şi 7 din Decretul - Lege nr. 167/1958, termenul de prescripţie începând să curgă de la data la care s-a născut dreptul la acţiune (septembrie 2007, data stabilită pentru ultima tranşă a preţului convenită de părţi).
Recurenta-pârâtă subliniază că, în cuprinsul articolelor 1361-1364 vechiul C. civ., se detaliază despre locul plăţii, data plăţii şi modul de suspendare a plăţii, iar art. 1365 vechiul C. civ. stabileşte că dacă nu se plăteşte preţul, atunci vânzătorul are dreptul de a cerere rezoluţiunea vânzării. Articolele 1366 şi 1367 vechiul C. civ. detaliază procedura acţiunii rezolutorii pentru neplata preţului, reieşind că art. 1368 din acelaşi Cod, care stabileşte caracterul real al acţiunii rezolutorii, nu poate fi scos din contextul legislativ la care se referă şi nu poate fi aplicat altei ipoteze, adică altei obligaţii neîndeplinite de cumpărător, ci doar celei pentru care legea a stabilit această sancţiune.
Astfel, recurenta-pârâtă susţine că, din analizarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale, se observă că legiuitorul a reglementat între obligaţiile cumpărătorului două obligaţii principale: plata preţului - art. 1361 şi preluarea bunurilor mobile/productelor - art. 1370 vechiul C. civ.. Pentru neîndeplinirea oricărei dintre aceste obligaţii a venit şi a configurat regimul sancţiunii aplicabile. Astfel, art. 1368 vechiul C. civ. vizează situaţia neîndeplinirii obligaţiei principale a neplăţii preţului.
Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că art. 1368 vechiul C. civ. se poate aplica doar rezoluţiunii pentru neplata preţului - obligaţia principală a cumpărătorului, iar nu acţiunii în rezoluţiune prin care se reclamă neîndeplinirea oricărei alte obligaţii de către cumpărător, dar nu se reclamă neplata preţului.
În ultimul rând, în cazul luării în considerare a argumentelor de mai sus şi constatării că acţiunea este personală şi nu una reală, menţionează că nu este incident mecanismul întreruperii sau suspendării cursului prescripţiei astfel cum au invocat intimatele. Din perspectiva art. 14 din Decretul nr. 167/1958, acesta se referă la administrarea bunurilor altora, or, obiectul obligaţional/obiectul contractului se referă la "vânzarea unor producte, respectiv masă lemnoasă pe picior, situate pe diverse parcele de teren contra unui preţ total în cuantum de 324.000 euro (...) ". Obiectul contractului nu se circumscrie ipotezei de administrare a bunurilor altuia, ci unui contract de vânzare uno ictu. Contractul de administrare încheiat în prezenta speţă nu o vizează pe recurentă, întrucât nu avea obligaţii de administrare, aspect recunoscut şi de către intimate, astfel că nu poate fi reţinută ipoteza de la art. 14.
Recurenta-pârâtă expune şi critici de nelegalitate privind neîndeplinirea condiţiilor privind rezoluţiunea, susţinând că instanţa avea obligaţia de a verifica două condiţii importante, în raport de dispoziţiile art. 1020-1021 vechiul C. civ., respectiv: dacă există o neexecutare fără justificare, totală sau parţială, în acest din urmă caz, suficient de importantă a contractului; dacă această eventuală neexecutare se datorează culpei sale.
Ca atare, pentru ca în speţă să opereze rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare invocată de către intimate era necesar să se constate că recurenta avea obligaţia de plată a diferenţei de preţ a vânzării şi că, în mod culpabil, nu şi-a îndeplinit această obligaţie.
Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă invocă faptul că, după cum au fost formulate petitele cererii de către intimatele-reclamante în cadrul precizării de acţiune, nu reiese că acestea tind la redobândirea dreptului de proprietate, fiind o interpretare eronată a instanţei de apel. Reiterează faptul că nu a dobândit dreptul de proprietate asupra fondului forestier, ci numai masa lemnoasă pe picior existentă în acele parcele care s-au exploatat conform reglementarilor silvice. Obiectul contractului nu este un imobil, respectiv terenul pe care se afla masa lemnoasă. Contractul de vânzare-cumpărare a avut ca obiect vânzarea unor bunuri mobile, conform art. 466 vechiul C. civ.
Recurenta-pârâtă susţine că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare prin care a achiziţionat masa lemnoasă de pe cele 108,5 ha de teren cu vegetaţie forestieră, nu a fost stabilită o cantitate de masă lemnoasă care să fi făcut obiectul contractului şi nici nu avea un termen până la care să se exploateze masa lemnoasă, astfel cum reiese din decizia 643 din 07.05.2015, într-un dosar care are ca obiect despăgubire reziliere contract de administrare nr. x/26.01.2007.
În susţinerea criticii de nelegalitate privind constatarea nulităţii absolute a contractului de asigurare a serviciilor silvice, arată că lipsa calităţii de proprietar al fondul forestier nu constituie un motiv de nulitate absolută, însuşindu-şi argumentele primei instanţe.
Un alt motiv de casare invocat este reprezentat de faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, arătând că instanţa de apel nu a invocat motive concrete în temeiul cărora şi-a întemeiat soluţia, ci s-a rezumat în a prezenta într-o manieră superficială argumentele intimatelor.
În aceeaşi ordine de idei, recurenta-pârâtă susţine că, în privinţa legitimării procesuale a GĂRZII FORESTIERE CLUJ, instanţa de apel a invocat motive contradictorii, pe de o parte reţinând că GARDA FORESTIERĂ CLUJ a fost exclusă în mod nelegal din procedura de verificare a legalităţii contractului de asigurare a serviciilor silvice, prin urmare nu ar avea nicio vină referitoare la acest aspect, dar, pe de altă parte, considerând justificată extinderea cadrului procesual în privinţa acesteia.
În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.
La 12 noiembrie 2024, recurenta-pârâtă GARDA FORESTIERĂ CLUJ a formulat întâmpinare la recursurile declarate de recurentele-pârâte DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ şi S.C. B. S.R.L.
Intimatele-reclamante A. şi A., precum şi intervenientul D. au formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză.
Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., arată că înţeleg să invoce nulitatea recursului în ceea ce priveşte criticile de nelegalitate ce vizează soluţia dată cererii de rezoluţiune şi cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de servicii silvice, precum şi criticile dezvoltate în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Au invocat, de asemenea, excepţia lipsei de interes în criticarea soluţiei pronunţate asupra excepţiei calităţii procesuale pasive a GĂRZII FORESTIERE
CLUJ.
În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de pârâta DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ, prealabil, susţin netemeinicia cererii de suspendare a judecării cauzei şi netemeinicia excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Au invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile invocate nu pot fi circumscrise motivului de casare invocat, iar în subsidiar au solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată.
În raport de recursul declarat de recurenta-pârâtă GARDA FORESTIERĂ CLUJ, invocă excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, solicită respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată.
Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatelor-reclamante şi a intervenientului, arătând că motivele dezvoltate în cererea de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.
Recurenta-pârâtă DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ a formulat răspuns la întâmpinarea intimatelor-reclamante şi a intervenientului.
Recurenta-pârâtă GARDA FORESTIERĂ CLUJ a formulat răspuns la întâmpinarea intimatelor-reclamante şi a intervenientului.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Completul de filtru a dispus, prin încheierea de şedinţă din 26 martie 2025, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.
Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.
Prin încheierea din 17 septembrie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursurilor, au fost admise în principiu recursurile şi a fost prorogată discutarea cererii de suspendare a judecării recursurilor, formulată de recurenta-pârâtă DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ în temeiul dispoziţiile art. 413 alin. (1) C. proc. civ., fiind fixat termen la 3 decembrie 2025, în şedinţă publică.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, pentru considerentele care urmează:
Criticile de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă GARDA FORESTIERĂ CLUJ din perspectiva greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu pot fi reţinute.
Înalta Curte arată că, deşi recurenta-pârâtă deţine calitatea de terţ faţă de actele juridice deduse judecăţii, soluţionarea cauzei a impus verificarea legalităţii contractelor în raport de dispoziţiile legale speciale în materia regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional.
Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut în mod legal că, în raport de obiectul acţiunii deduse judecăţii, întrucât reclamantele au invocat neîndeplinirea obligaţiilor legale ce îi reveneau acestei pârâte conform H.G. nr. 954/2002, se impunea ca GARDA FORESTIERĂ CLUJ să figureze ca parte în proces.
Înalta Curte subliniază că actul juridic este pentru terţi un fapt inserat în ordinea juridică şi, în condiţiile prevăzute de lege, opozabil lor. Totodată, terţul, în spaţiul opozabilităţii, nu este o persoană cu totul străină de o situaţie juridică, ci una care se află într-o anumită măsură sau sub unele aspecte, în relaţie cu acea situaţie, motiv pentru care efectele juridice derivate din ea, indirect, se răsfrâng şi asupra terţului, deşi n-a participat nici personal, nici prin reprezentare, la naşterea, modificarea sau stingerea acelei situaţii juridice.
Se impune a se arăta că, deşi opozabilitatea este virtuală, întrucât, teoretic, orice element ale ordinii juridice, indirect, se poate răsfrânge prin efectele sale asupra oricărei alte persoane decât cele implicate direct în acel eveniment, ea devine concretă abia atunci când terţul este afectat într-un fel sau altul de consecinţele proiectate în ordinea juridică prin naşterea, modificarea sau stingerea acelui act juridic.
Din această perspectivă, opozabilitatea elementului inserat în ordinea juridică este necesară, atât în propriul interes al terţului, dar şi pentru securitatea relaţiilor juridice.
Astfel, având în vedere natura imperativă, de ordine publică a normelor legale în materia regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, care vizează ocrotirea unui interes public, precum şi imperativul asigurării dreptului la apărare şi al unui proces echitabil, Înalta Curte reţine legala soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei GARDA FORESTIERĂ CLUJ.
Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile de nelegalitate ce vizează greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune urmează a fi respinse.
În acord cu considerentele instanţei de apel, Înalta Curte arată că acţiunea vânzătorului în rezoluţiunea contractului este o acţiune reală, prin care se tinde la redobândirea dreptului de proprietate asupra bunului vândut, această acţiune nefiind supusă regulii de prescriptibilitate reglementată de art. 1 şi nici termenului general de prescripţie prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, ci, în raport de art. 21 din Decret, regulii instituite de C. civ.
Aşadar, potrivit art. 1890 din vechiul C. civ., " Toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua-credinţă".
Înalta Curte reţine că între defunctul C. şi recurenta-pârâtă a intervenit contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub număr x/2.04.2007, iar prin cererea adiţională depusă la termenul de judecată din 13 mai 2016, reclamantele au solicitat rezoluţiunea acestui act juridic.
Ca atare, astfel cum în mod legal a reţinut instanţa de apel, reclamantele, prin acţiunea formulată, tind la redobândirea dreptului de proprietate, iar nu la valorificarea unui drept de creanţă, astfel cum apreciază recurenta-pârâtă.
Obligaţiei principale a vânzătorului de a înstrăina masa lemnoasă pe picior, îi revine obligaţia principală a cumpărătorului (recurenta-pârâtă) de a plăti preţul, dar şi de a exploata masa lemnoasă şi de a preda terenul proprietarului, curăţat de vegetaţie forestieră, cu respectarea normelor silvice în vigoare.
Astfel, în raport de obligaţiile principale ale părţilor, reiese că operaţiunea de vânzare a masei lemnoase pe picior constituie obiectul contractului, în absenţa căruia nu ar fi existat premisa pentru asumarea de către recurenta-pârâtă nu numai a plăţii preţului, dar şi a obligaţiei de exploatare a masei lemnoase şi de restituire a terenului.
Cum prin acţiunea promovată de reclamante, astfel cum a fost precizată prin cererea depusă la 13 mai 2016, s-a invocat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare mobiliară autentificat sub nr. x/02.04.2007 şi s-a solicitat desfiinţarea contractului, ca urmare a neîndeplinirii de către recurenta-pârâtă a obligaţiilor principale asumate, respectiv de a exploata masa lemnoasă şi de a preda terenul curăţat de vegetaţie forestieră, potrivit normelor silvice în vigoare, cu consecinţa redobândirii dreptului de proprietate, se imprimă un caracter real al acţiunii, conform art. 1368 din vechiul C. civ.
Prin urmare, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, ci dispoziţiile art. 1890 din C. civ. de la 1864, în raport de care toate acţiunile reale se prescriu în termen de 30 de ani, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor privind rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2.04.2007, recurenta-pârâtă susţine că, în raport de art. 1020-1021 vechiul C. civ., instanţa de apel avea obligaţia de a verifica îndeplinirea a două condiţii, respectiv: dacă există o neexecutare fără justificare, totală sau parţială, iar în acest din urmă caz, suficient de importantă, a contractului şi dacă neexecutarea se datorează culpei sale.
În acest sens, recurenta-pârâtă reia argumentele expuse cu privire la posibilitatea reclamantelor de a invoca rezoluţiunea contractului exclusiv pentru neplata diferenţei de preţ a vânzării.
Având în vedere că aceste argumente ale recurentei-pârâte au fost analizate de Înalta Curte în soluţionarea criticilor vizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, considerentele anterior expuse nu vor fi reiterate.
Sub aspectul probatoriului administrat referitor la exploatarea masei lemnoase şi la cantitatea de masă lemnoasă ce putea fi exploatată conform dispoziţiilor contractuale, Înalta Curte reţine că argumentele dezvoltate vizează exclusiv starea de fapt, respectiv modul de derulare a raporturilor contractuale şi aprecierea mijloacelor de probă administrate în cauză, fiind critici de netemeinicie.
Or, criticile specifice unei căi de atac devolutive nu pot fi examinate în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
O ultimă critică circumscrisă motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează greşita reţinere de către instanţa de apel a nulităţii absolute a contractului de asigurare a serviciilor silvice ca urmare a lipsei calităţii de proprietar a semnatarului actului juridic.
Din perspectiva nulităţii absolute, se impune a se arăta că este absolută nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocroteşte un interes general.
De asemenea, nulitatea este expresă, atunci când este prevăzută, ca atare, într-o dispoziţie legală şi virtuală, cea care, deşi neprevăzută de lege, rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil.
Or, în speţa dedusă judecăţii, s-a supus examinării valabilitatea contractului de asigurare a serviciilor silvice din perspectiva respectării unor norme imperative ale legii, edictate pentru ocrotirea unui interes general.
Astfel, potrivit art. 1 din H.G. nr. 483/2006, "În scopul gestionării durabile a pădurilor, indiferent de forma de proprietate, proprietarii de păduri din România sunt obligaţi să asigure, prin ocoale silvice care se înfiinţează şi funcţionează în condiţiile legii, realizarea serviciilor silvice sau administrarea pentru pădurile pe care le au în proprietate" iar art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ statuează: "Contractul de servicii silvice sau de administrare a pădurii, după caz, se încheie la solicitarea adresată de fiecare proprietar de pădure ocolului silvic pentru care optează".
În raport de aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a reţinut în mod corect că unica persoană abilitată să perfecteze contractul este deţinătorul dreptului de proprietate asupra fondului forestier şi că această calitate nu este deţinută de către B. S.R.L., aspect care este, de altfel, recunoscut de către parte în memoriul de recurs.
Din modul de redactare a dispoziţiilor legale rezultă că aceste norme sunt imperative onerative, prevăzând expres obligaţia destinatarilor legii - proprietarilor de păduri din România - de a avea o anumită conduită.
Încălcarea acestor dispoziţii legale se sancţionează cu nulitatea absolută, interesul protejat de norma încălcată fiind unul public, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 96/1998, care dispun în sensul că pădurile, prin funcţiile ecologice, de protecţie şi socioeconomice pe care le îndeplinesc, constituie, indiferent de forma de proprietate, o avuţie de interes naţional de care beneficiază întreaga societate, fiind necesară asigurarea gestionării durabile a acestora prin stabilirea de măsuri concrete de administrare, regenerare, îngrijire şi exploatare.
Faţă de aceste aspecte, se desprinde concluzia că interesul ocrotit fiind unul general, încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la calitatea persoanei îndreptăţite să încheie actul juridic, atrage nulitatea absolută a contractului de asigurare a serviciilor silvice nr. 1751/29.06.2007.
Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă, pe de o parte, faptul că instanţa de apel nu a expus considerente în susţinerea soluţiei pronunţate, iar, pe de altă parte, că în privinţa legitimării procesuale pasive a pârâtei GARDA FORESTIERĂ CLUJ, considerentele sunt contradictorii, deoarece a reţinut că, deşi aceasta a fost exclusă în mod nelegal din procedura de verificare a legalităţii contractului de asigurare a serviciilor silvice, a considerat justificată extinderea cadrului procesual în privinţa acestei părţi.
Înalta Curte precizează că art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă impune instanţei de judecată obligaţia de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Analizând decizia atacată, Înalta Curte observă că instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă, Curtea expunând considerente de fapt şi de drept în susţinerea soluţiei pronunţate.
Continuând analiza criticilor redate mai sus, Înalta Curte subliniază că, pentru a fi în prezenţa unor considerente contradictorii, este necesar ca din unele considerente să rezulte temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora.
Din analiza deciziei atacate, această situaţie premisă nu poate fi reţinută, în condiţiile în care considerentele instanţei de apel converg în sensul reţinerii calităţii procesuale pasive a pârâtei GARDA FORESTIERĂ CLUJ.
În raport de aceste considerente, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. se impune a fi respins.
Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ, Înalta Curte reţine următoarele:
Din perspectiva nelegalei constatări a nulităţii absolute a contractului de administrare nr. x din 26.01.2007, sub un prim aspect, se reproşează instanţei de apel faptul că nu s-a raportat la condiţiile de validitate ale actului juridic, respectiv capacitate, consimţământ, cauză licită, prevăzute de vechiul C. civ.
Înalta Curte va înlătura această critică, întrucât, în concursul dintre legea specială şi cea generală, potrivit principiilor de aplicare a legilor, incidenţa normei speciale nu trebuie să fie permisă expres, ci este o obligaţie implicită, derivată din principiul specialia generalibus derogant.
Astfel cum Înalta Curte a arătat anterior, în cauză, sunt incidente dispoziţiile speciale în materia regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional.
Ca atare, contrar afirmaţiilor recurentei-pârâte, în concursul dintre legea generală şi legea specială aplicabile unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, soluţia prefigurată de instanţa de apel fiind corectă.
În susţinerea aceleiaşi critici de nelegalitate, recurenta-pârâtă invocă şi faptul că instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1026, art. 1027, art. 1028 C. civ. de la 1864, neobservând obligaţiile alternative ale debitorului fondului forestier de a încheia fie un contract de administrare, fie un contract de asigurare a serviciilor silvice, conform dispoziţiilor art. 3 şi art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 139/2005 şi art. 3 din H.G. nr. 483/2006.
Astfel cum Înalta Curte a arătat anterior, nulitatea absolută este sancţiunea de drept civil care intervine în momentul în care, la încheierea contractului, părţile nesocotesc dispoziţiile legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, deci a unei norme juridice de ordine publică.
Aşadar, nulitatea lipseşte actul juridic de efectele contrare normelor juridice stabilite pentru încheierea sa valabilă, fiind restabilită legalitatea.
Or, contrar afirmaţiilor recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a reţinut nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 4 cap. III din actul de administrare nr. 158/26.01.2007, întrucât acesta era singurul act impus a fi încheiat de către proprietarul pădurii, ci pentru că această clauză este contrară dispoziţiilor art. 17 din O.G. nr. 96/1998, art. 18 din Codul Silvic, precum şi art. 3 alin. (4) din H.G. nr. 954/2002, cu privire la durata minimă pentru care trebuia încheiat contractul de administrare.
Întrucât în analiza efectuată anterior Înalta Curte a expus considerente cu privire la natura imperativă a dispoziţiilor legale arătate mai sus, precum şi la sancţiunea care intervine sa urmare a încălcării acestora, argumentele Curţii nu vor fi reluate.
Continuând analiza criticilor invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte arată că, deşi aceasta afirmă că, în raport de dispoziţiile art. 977 C. civ. de la 1864, permanenţa serviciilor silvice a fost asigurată ca urmare a încheierii ulterioare a contractului de asigurare a serviciilor silvice nr. 1751/29.06.2007, analiza nulităţii absolute nu putea fi realizată decât în raport de momentul încheierii actului juridic, respectiv a contractului de administrare nr. x/26.01.2007 şi nu în raport de actele subsecvente acestuia.
Această concluzie se impune având în vedere faptul că una dintre regulile care exprimă regimul juridic al nulităţii absolute este aceea că această sancţiune nu poate fi acoperită prin confirmare, regulă impusă de natura generală a interesului ocrotit prin norma a cărei încălcare atrage nulitatea absolută.
Recurenta-pârâtă invocă, din perspectiva legalei încheieri a contractului de administrare nr. x/26.01.2007, şi efectul pozitiv al lucrului judecat din perspectiva tranşării chestiunii litigioase ce a stat la baza soluţiei adoptate prin decizia civilă a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2013, în sensul că actul juridic a încetat prin ajungere la termen.
În raport de această critică, Înalta Curte arată că, potrivit art. 431 C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".
Articolul 431 alin. (2) Cod procedură civilă instituie prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate rezultă că autoritatea de lucru judecat operează şi atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care, ca în cauză, are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat îşi extinde efectele asupra lucrului de judecat. De altfel, regimul juridic al puterii de lucru judecat se manifestă în plan probator, partea ce a câştigat un proces putându-se prevala de dezlegările date prin hotărârea anterioară, fără ca instanţa de judecată să mai poată supune dezbaterii veridicitatea acestora, aşa cum s-a procedat în etapele devolutive ale acestui litigiu.
Or, în cauză, nu poate fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, astfel cum invocă recurenta-pârâtă, câtă vreme în dosarul nr. x/2013 nu a fost analizată nulitatea absolută a contractului de administrare nr. x/26.01.2007, ci cererea de reziliere a acestui contract.
Nu numai nulitatea este cea care conduce la lipsirea actului juridic civil de efectele în vederea cărora a fost încheiat, ci şi alte cauze, posterioare încheierii lui, precum: rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea, revocarea, inopozabilitatea. Însă confuzia nu este admisibilă, întrucât fiecare dintre aceste noţiuni este un concept juridic de sine stătător, presupunând un regim juridic propriu, autonom.
Cu privire la contractul de asigurare a serviciilor silvice nr. 1751/29.06.2007, recurenta-pârâtă susţine că în mod nelegal a fost reţinută nulitatea absolută.
Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel în mod nelegal a extins normele materiale speciale care reglementează contractul de administrare, respectiv dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Anexa 1 a H.G. nr. 954/2002, ce impuneau forma autentică acestui tip de contract, şi contractului de asigurare a serviciilor silvice, deşi aceste contracte sunt distincte, astfel cum rezultă din art. 3 şi art. 4 din Anexa 1 a H.G. nr. 483/2006, precum şi din art. 2 alin. (1) lit. a) şi e) din O.U.G. nr. 139/2005.
Recurenta-pârâtă DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ susţine şi că neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 6 din H.G. nr. 483/2006, respectiv a comunicării contractelor către I.T.R.S.V. nu este o condiţie ad validitatem, nefiind sancţionată expres de normele speciale şi, ca urmare, nu poate fi implicit dedusă pentru a constitui un suport legal al constatării nulităţii contractului.
În raport de aceste critici, Înalta Curte reţine că, prin apelul declarat de reclamante, acestea au criticat hotărârea primei instanţe şi din perspectiva nulităţii contractului de asigurare servicii silvice ca urmare a nerespectării formei autentice în sens restrâns, astfel cum impun prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 954/2002 şi art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 96/1998, a neîndeplinirii cerinţei înregistrării contractului la Garda Forestieră, potrivit art. 6 din H.G. nr. 483/2006, precum şi ca urmare a neînsuşirii conţinutului contractului de către DIRECŢIA SILIVICĂ MARAMUREŞ şi de către GARDA FORESTIERĂ.
Înalta Curte constată că, în etapa procesuală a apelului, pârâta DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ nu a formulat întâmpinare la apelul declarat de reclamante.
Prin încheierea din 8 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, s-a dispus amânarea pronunţării hotărârii pentru data de 22 aprilie 2024, pentru a da posibilitatea părţilor de a depune concluzii scrise.
La 22 aprilie 2024, pârâta DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ a depus la dosar concluzii scrise, prin care, în ceea ce priveşte contractul de asigurare servicii silvice, a invocat că obligaţia încheierii convenţiei în formă autentică viza exclusiv contractele de administrare încheiate în temeiul H.G. nr. 954/2002, însă acest contract nu a fost încheiat sub imperiul acestei reglementări.
În acest context, Înalta Curte observă că, pe parcursul judecăţii apelurilor promovate împotriva sentinţei primei instanţe, pârâtei DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ îi revenea obligaţia să combată criticile apelantelor-reclamante.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că aceste critici, referitoare la forma autentică a contractului de asigurare sevicii silvice şi la cerinţa înregistrării contractului, sunt invocate pentru prima dată în recurs, fiind critici ce nu pot fi primite, căci se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".
Regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. presupune, deci, că motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pot fi primite numai dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluţionate.
Niciuna dintre aceste ipoteze nu este incidentă, deoarece, în speţă, erau create premisele invocării lor în faza de judecată a apelului; prin urmare, recurenta-pârâtă, prin apărările la apelul promovat de către reclamante, avea obligaţia să le invoce, pentru a putea obţine reevaluarea acestora în recurs.
În continuarea argumentaţiei, recurenta-pârâtă mai arată că pârâta B. S.R.L. deţinea calitatea cerută de normenele speciale pentru a putea perfecta contractul, fiind deţinător cu orice titlu.
Înalta Curte arată că, întrucât în recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. a fost analizată critica referitoare la deţinerea calităţii cerute de normele speciale pentru a putea încheia contractul de asigurare a serviciilor silvice, iar această critică se regăseşte şi în recursul DIRECŢIEI SILVICE MARAMUREŞ, argumentele acestei din urmă pârâte se impune a fi respinse, pentru considerentele expuse anterior, care nu vor fi reluate.
În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurentele-pârâte DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ, S.C. B. S.R.L. şi GARDA FORESTIERĂ CLUJ împotriva deciziei civile nr. 196 din 22 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondate. În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă, va obliga recurentele-pârâte la plata în solidar a sumei de 19.340 RON către intimata-reclamantă A. şi a sumei de 2.255 RON către intimatul-intervenient D., cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de recurentele-pârâte DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ, S.C. B. S.R.L. şi GARDA FORESTIERĂ CLUJ împotriva deciziei civile nr. 196 din 22 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondate.
Obligă recurentele-pârâte DIRECŢIA SILVICĂ MARAMUREŞ, S.C. B. S.R.L. şi GARDA FORESTIERĂ CLUJ la plata în solidar a sumei de 19.340 RON către intimata-reclamantă A. şi a sumei de 2.255 RON către intimatul-intervenient D., cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 decembrie 2025.