Storage fees for undelivered weapons and ammunition: cassation appeal annulled for improper factual re-evaluation and inadmissible new arguments

Şedinţa publică din data de 3 decembrie 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Caransebeş la 9 martie 2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ CARANSEBEŞ la plata sumei de 147.712 RON, reprezentând contravaloarea depozitării armamentului şi a sumei de 63.550 RON, reprezentând contravaloarea depozitării muniţiei, actualizate cu dobânda legală calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 999 din 23 noiembrie 2023, pronunţată de Judecătoria Caransebeş, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin.

Prin sentinţa civilă nr. 564 din 23 octombrie 2024, Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile solicitate de către reclamantă, excepţie invocată de pârâtă şi a respins pe acest temei pretenţiile reclamantei anterioare datei de 09.01.2020.

A admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 209.792,04 RON, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi la plata dobânzii legale, de la data scadenţei până la plata efectivă.

În baza art. 453 C. proc. civ.. şi a art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a obligat pârâta la plata către stat a sumei de 2.029,62 RON, precum şi a sumei de 2.014,62 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, luându-se act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita onorariul de avocat pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 116/A din 11 martie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, a fost admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 564 din 23 octombrie 2024, care a fost modificată, în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat de către recurenta-reclamantă încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, respectiv a art. 1.350, art. 1.530, art. 1.270 C. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a reţinut că, prin acţiunea introductivă, a urmărit recuperarea prejudiciului cauzat, reprezentat de preţul contractului, şi nu a orientat acţiunea spre recuperarea sumei de bani aferentă neîndeplinirii obligaţiei de ridicare a bunurilor, evaluată printr-o clauză penală. Totodată, instanţa a respins acţiunea, motivând că nu cauză nu a fost dovedit prejudiciul.

Recurenta-reclamantă arată că, din coroborarea art. 1.350, art. 1.530, art. 1.270 C. civ., rezultă că pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, debitorul este răspunzător de prejudiciul cauzat şi este obligat să repare acest prejudiciu, iar raportat la situaţia factuală, debitorul obligaţiei de ridicare a armamentului şi a muniţiei la data expirării perioadei contractuale este Municipiul Caransebeş. Întrucât această obligaţie nu a fost îndeplinită la termen, iar neîndeplinirea s-a prelungit în timp, pentru perioada în care obligaţia nu a fost îndeplinită, creditorul are dreptul la daune-interese.

Potrivit recurentei-reclamante, în condiţiile în care, în contractul dintre părţi pentru perioada contractuală s-a stabilit preţul depozitării, şi pentru perioada ulterioară expirării contractului, daunele-interese urmează a fi evaluate în acelaşi cuantum, întrucât a depus aceleaşi diligenţe pentru asigurarea păstrării integrităţii şi depozitării armamentului şi a muniţiei, cu respectarea legislaţiei în vigoare, operaţiuni care s-au realizat prin mandatari, în condiţiile art. 2.112 C. civ., societăţi specializate de profil (armurieri), inclusiv contra cost, cu atât mai mult cu cât bunurile au un regim special.

Din perspectiva prejudiciului, recurenta-reclamantă susţine că acesta este dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, prin hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2023, fiind obligată la plata contravalorii depozitării armamentului şi muniţiei, iar faptul ca în mod efectiv această sumă nu a fost pe deplin achitată societăţii B., nu înseamnă că lipseşte prejudiciul, aceasta putând recurge oricând la procedura executării silite.

Recurenta-reclamantă susţine că lipsa posesiei bunurilor nu înseamnă lipsa legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, întrucât posesia a fost încredinţată altei societăţi comerciale, având în vedere specificul bunurilor depozitate.

Astfel, de la data neîndeplinirii obligaţiei de ridicare a bunurilor depozitate - 01.01.2020, s-a născut obligaţia de reparare a prejudiciului, acesta fiind şi momentul de la care a început să curgă şi termenul de prescripţie.

Recurenta-reclamantă precizează că, în cauză, prejudiciul este succesiv, raportat la neîndeplinirea obligaţiei de ridicare a bunurilor care este o obligaţie continuă, astfel că prejudiciul a devenit cert pe măsura trecerii timpului. Ca atare, zi cu zi a început să curgă un nou termen de prescripţie.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă afirmă că acţiunea introductivă este una în răspundere civilă contractuală, iar faptul că a calculat prejudiciul raportat la art. 5.1 nu înseamnă ca acţiunea nu era admisibilă în raport de art. 4.4, din moment ce a pretins prejudiciul determinat de neîndeplinirea obligaţiei contractuale de ridicare a bunurilor.

În acest context, recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 22 C. proc. civ., a principiului rolului activ al instanţei şi a art. 1.538 alin. (4) C. civ.

În raport de aceste critici, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a realizat o analiză trunchiată a argumentelor sale, excluzând aplicarea art. 4.4. din contract şi a art. 1.538 alin. (4) C. civ.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, instanţa de apel în virtutea rolului activ, observând ca reclamanta a invocat prin acţiune că prejudiciul rezultă din neîndeplinirea obligaţiei contractuale de ridicare a bunurilor, iar modalitatea de calcul a prejudiciului este una din cele două permise de contract, trebuia să valorifice acţiunea în parte, prin raportare la modul de calcul prevăzut în art. 4.4 din contract.

Instanţa de apel nu mai putea admite apelul, întrucât în calea de atac nu s-a contestat modul de calcul, ci s-au contestat pretenţiile în sine.

Sub un ultim aspect, recurenta aduce argumente cu privire la legalitatea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a apărătorului său.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, întrucât criticile dezvoltate reprezintă o reluare în totalitate a aspectelor invocate pe fondul cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepţia nulităţii, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepţia, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocându-se încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 1.350, art. 1.530, art. 1.270 C. civ.

Înalta Curte reţine că în argumentarea acestei critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către intimata-pârâtă a obligaţiilor contractuale asumate, respectiv neîndeplinirea obligaţiei de ridicare a armamentului şi a muniţiei la data încetării contractului prin ajungere la termen, cu consecinţa producerii unui prejudiciu, care este dovedit de înscrisurile depuse la dosar.

În raport de aceste argumente, Înalta Curte observă că, în realitate, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acţiunii.

Or, temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât, pe această cale, se realizează exclusiv controlul de legalitate al hotărârilor instanţelor devolutive, astfel că stabilirea situaţiei de fapt nu poate fi reevaluată şi nu poate fi reconsiderată interpretarea probelor de către instanţele de fond.

Continuând analiza motivelor invocate de recurenta-reclamantă în susţinerea cererii de recurs, Înalta Curte arată că, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, acesta nu poate face obiectul criticii în prezenta cale de atac, din decizia recurată reieşind că a fost menţinută soluţia tribunalului asupra excepţiei, având în vedere că nu a făcut obiectul apelului, nefiind atacată de niciuna dintre părţi.

Deşi recurenta-reclamantă invocă şi încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.538 alin. (4) C. civ., se impune a se arăta că această critică este invocată omisso medio.

Astfel, fiind invocată pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, deşi putea fi susţinută pe calea apelului ori în cursul judecării apelului, sancţiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., aceasta nu poate fi primită de instanţa care judecă recursul.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat şi încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., respectiv a rolului judecătorului în aflarea adevărului.

Sub un prim aspect se impune a se arăta că încălcarea normelor de procedură se circumscrie motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte arată că argumentul recurentei-reclamante în susţinerea acestui motiv de casare, respectiv că, deşi şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 5.1. din contract, cererea de chemare în judecată putea fi admisă în raport de art. 4.4., nu poate constitui un motiv de nelegalitate, câtă vreme nu se deduce instanţei de casare examinarea precisă a normei de drept procesual, pretins încălcate, în raport de modul în care a înţeles să formuleze acţiunea şi să stabilească, astfel, limitele învestirii instanţei.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte reţine că argumentele recurentei-reclamante cu privire la legalitatea soluţiei pronunţate de curtea de apel cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentat nu pot fi analizate, câtă vreme soluţia asupra acestei excepţii îi este favorabilă, iar partea adversă nu a exercitat calea de atac a recursului.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced şi având în vedere că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii, invocată de intimata-pârâtă şi va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ CARANSEBEŞ.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 116/A din 11 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 decembrie 2025.