Continuous breach of mandate under Law no. 152/1998: successive daily accrual of loss-of-use damages and limitation period

Şedinţa publică din data de 3 decembrie 2025

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 15 decembrie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2021, s-a solicitat de către reclamanţii A. şi B. obligarea pârâtei AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata unor daune materiale constând în contravaloarea lipsei de folosinţă în sumă de 1.200 euro/lună (echivalentul sumei de 5.937,96 RON/lună) pentru perioada cuprinsă între 07.12.2018 şi 06.12.2021 (data depuneri cererii de chemare în judecată), în total 43.200 euro (213.766,56 RON), precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula în continuare până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip I26, situată pe lotul nr. x din localitatea Voluntari, jud. Ilfov, cu număr cadastral x şi înscris în CF nr. x; cu cheltuieli de judecată.

Reclamanţii au depus la 26 octombrie 2023 o cerere precizatoare a câtimii pretenţiilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei totale de 39.127 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între 07.12.2018 şi 15.12.2021, a sumei lunare în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii (pe baza chiriei medii obţinută prin raportul de expertiză), reprezentând media contravalorii lipsei de folosinţă, calculată în continuare de la data de 15.12.2021, până la data predării la cheie, după recepţia la terminarea lucrărilor, a locuinţei şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă, precum şi a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 9.924,55 RON.

Pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a formulat cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu chematul în garanţie MUNICIPIUL BUCUREŞTI, prin PRIMAR GENERAL, solicitând obligarea acestuia la plata sumelor de bani pe care va fi obligată să le achite reclamanţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 2032 din 24 iulie 2024, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, s-a respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune ca neîntemeiată, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanţi, a fost obligată pârâta la plata sumei de 52.460 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada decembrie 2018 - octombrie 2022, a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată ca nefondată, s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu chematul în garanţie MUNICIPIUL BUCUREŞTI, prin PRIMAR GENERAL, ca nefondată şi a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 9.924,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1940 din 17 decembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă excepţia netimbrării apelului declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B..

A fost anulat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 2032 din 24 iulie 2024, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca netimbrat.

A fost respinsă ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii motivului de apel de ordine publică invocat din oficiu de instanţa de apel.

A fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva aceleiaşi sentinţe, inclusiv motivul de apel de ordine publică invocat din oficiu de instanţa de apel.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 39.127 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada 07.12.2018 - 15.12.2021, fiind menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată.

S-a luat act că apelanţii-reclamanţi şi intimatul-chemat în garanţie şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată din apel pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta.

În susţinerea recursului declarat, recurenta-pârâtă arată că nu s-a efectuat de către instanţa de apel nicio analiză a situaţiei de fapt, a probelor administrate şi a aplicării dreptului, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil.

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa a ignorat regulile referitoare la prescripţie şi la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Dezvoltând aceste critici, recurenta-pârâră arată că, în ceea ce priveşte prescripţia, instanţa de apel a aplicat si interpretat greşit dispoziţiile Decretul nr. 167/1958, aspect care a condus la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Din perspectiva corectei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel trebuia să observe că obligaţia de plată a despăgubirii este o obligaţie unică, fiind lipsită de relevanţă, în raport de art. 12 din Decretul nr. 167/1958, modalitatea în care reclamantul şi-a cuantificat despăgubirile.

În aceeaşi ordine de idei, arată că cererea introductivă este supusă dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că termenul de prescripţie aplicabil este cel general de 3 ani, şi a început să curgă, potrivit art. 8 alin. (1), de la data când intimatul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Potrivit recurentei-pârâte, împrejurarea că urmările faptei ilicite se produc în fiecare zi nu este de natură să influenţeze cursul prescripţiei, întrucât, pe de o parte, normele legale se referă la cunoaşterea pagubei şi nu la întinderea ei, iar pe de altă parte, fapta imputată este o faptă ilicită unică, ce a dat naştere unui drept unic la despăgubiri, în momentul în care reclamantul a putut constata că nu poate beneficia de folosinţa locuinţei.

De la acea dată, reclamantul trebuia să cunoască existenţa pagubei ce îi este cauzată prin lipsirea de folosinţă a imobilului, cât şi persoana ce poate fi ţinută răspunzătoare pentru repararea prejudiciului, deoarece avea deplina cunoştinţă de cadrul contractual ce a stat la baza raporturilor juridice stabilite cu recurenta-pârâtă pentru edificarea imobilului.

În speţă, raportat la elementele concrete ale speţei, dar şi la cauza acţiunii juridice, posibilitatea efectivă a titularului dreptului de a acţiona în vederea sancţionării recurentei-pârâte pentru inacţiunea sa a existat încă din momentul expirării termenului convenit pentru finalizarea imobilului, 05.04.2008, şi a subzistat pe tot parcursul celor 3 ani, calculaţi de la această dată.

În sensul celor arătate, recurenta-pârâtă arată că înţelege să invoce decizia nr. 722/28.03.2024, pronunţată în dosar nr. x/2018 şi decizia nr. 888/18.04.2024, pronunţată în dosar nr. x/2018, ambele ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

O altă critică vizează faptul că judecătorul apelului nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conţinutul obligaţiilor asumate, urmărirea execuţiei şi a finalizării lucrărilor de construire neechivalând cu executarea şi finalizarea acestora de către mandatar, în raport de prevederile art. 1.532, coroborat cu art. 1.539 C. civ.

În raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 152/1998, de art. 6 lit. j) din H.G. nr. 620/2011 şi de obligaţiile prevăzute în contractul de mandat nr. x/05.10.2004, încheiat între parti, recurenta-pârâtă arată că nu îi revine nicio obligaţie de a efectua lucrările de utilităţi şi de construire şi de a preda locuinţa către beneficiari.

Recurenta-pârâtă precizează că, în baza contractului de mandat încheiat cu intimaţii-reclamanţi, şi-a asumat obligaţia de a depune toate diligenţele necesare obţinerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţei, fără a se obliga la obţinerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcţiei, sens în care invocă art. 11 din contractul de construire nr. x/14.04.2005 (în care nu este parte), art. 13, art. 20 şi art. 21, art. 65 alin. (5) din contractul de antrepriză generală nr. x/04.05.2004, art. 65 alin. (1) din contractul de antrepriză generală nr. x/20.07.2004.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că, în baza contractului de mandat, avea obligaţia de a urmări executarea lucrărilor, neputând fi obligată la finalizarea acestora şi, implicit, la predarea imobilului către intimaţii-reclamanţi, invocând în acest sens dispoziţiile art. 8, art. 9 şi art. 10 din contractul de construire, precum şi art. 65 din contractul de antrepriză generală.

Potrivit recurentei-pârâte, trimiterea instanţei la existenţa unui mandat sui generis, unde obligaţiile sale trebuie înţelese în lumina Legii nr. 152/1998, Legii nr. 190/1999, H.G. 962/27.09.2001 şi a celorlalte acte la care se face trimitere, nu poate fi primită în sensul în care este afirmată, iar înlăturarea regulii de la art. 1.540 alin. (2) C. civ. de la 1864 nu poate fi decât rodul unei stipulaţii exprese.

Potrivit recurentei-pârâte, răspunderea sa contractuală trebuie să fie analizată doar din perspectiva convenţiei pe care a încheiat-o în calitate de mandatar cu reclamanţii, în calitate de mandanţi, şi din perspectiva art. 1.532 şi urm. din C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că obligaţia asumată era una de diligenţă, nu de rezultat şi că, în ceea ce priveşte culpa, răspunderea sa nu poate fi angajată decât în cazul în care a procedat cu neglijenţă sau cu imprudenţă, aspecte ce nu au fost dovedite în cauză de către intimaţii-reclamanţi. Simpla împlinire a termenului, fără ca locuinţa să fie finalizată şi predată la cheie, nu dă naştere unei prezumţii de culpă în sarcina a, dat fiind, pe de o parte, caracterul de diligenţă al obligaţiei care îi revine şi, pe de altă parte, obligaţia de finanţare asumată de intimaţii-reclamanţi.

Prin urmare, recurenta-pârâtă afirmă că nu poate răspunde contractual pentru neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau cu întârziere a unor obligaţii pe care nu şi le-a asumat prin convenţia de mandat încheiată cu reclamanţii, potrivit art. 1.539 alin. (1) din C. civ. de la 1864.

Din perspectiva prejudiciului pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, recurenta-pârâtă apreciază că prejudiciul nu are un caracter cert, câtă vreme lipsa de folosinţă este un atribut al dreptului de proprietate, iar la acest moment, intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada constituirii dreptului de proprietate cu toate atributele sale asupra imobilului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului.

Intimatul-chemat în garanţie a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive; a invocat excepţia nulităţii recursului în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la cererea de chemare în garanţie, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de recurs.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

La 11 septembrie 2025, intimaţii-reclamanţi au depus la dosar note scrise.

Prin încheierea din 17 septembrie 2025, s-a dispus amânarea judecării cauzei la 3 decembrie 2025, în vederea soluţionării cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru, formulată de recurenta-pârâtă.

Prin încheierea din camera de consiliu din 18 septembrie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosar nr. x/2021, cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru a fost respinsă.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Prealabil analizei criticilor referitoare la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, se impune a se arăta că, astfel cum instanţa de apel a reţinut, în cauză sunt incidente dispoziţiile noului C. civ., şi nu cele din Decretul nr. 167/1958.

Întrucât recurenta-pârâtă nu a indicat niciun motiv de nelegalitate referitor la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, din perspectiva normelor de drept incidente, Înalta Curte reţine că dezlegarea instanţei de apel a dobândit putere de lucru judecat. Astfel, nu pot fi reţinute criticile recurentei-pârâte referitoare la greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, acestea nefiind incidente în cauză.

Criticile recurentei-pârâte referitoare la natura unică a obligaţiei de plată a despăgubirii, precum şi faptul că realizarea lucrărilor este o obligaţie instantanee vor fi înlăturate.

Instanţa de recurs reţine că în cauză sunt incidente, sub aspectul derulării relaţiilor contractuale dintre părţi, dispoziţiile C. civ. de la 1864, iar pretenţia intimaţilor-reclamanţi - construită pe premisa că, până la predarea locuinţei, suferă un prejudiciu determinat de lipsa folosinţei - se întemeiază pe art. 1.082 C. civ., potrivit căruia debitorul obligat contractual este ţinut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei, independent de obligaţia de executare a contractului.

Înalta Curte respinge ca nefondată critica privind natura unică a prejudiciului, ca fiind generat de un fenomen unic, epuizat, constând în neîndeplinirea obligaţiei de predare a locuinţei la termenul convenit, întrucât fapta ilicită imputată recurentei-pârâte constă într-o inacţiune continuă cu privire la urmărirea executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei şi a lucrărilor de infrastructură şi de utilităţi necesare utilizării imobilului conform destinaţiei sale.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă şi în acord cu raţionamentul instanţei de apel, Înalta Curte reţine că obligaţia de plată a despăgubirii nu derivă dintr-o prestaţie unică, ci se produce în mod succesiv pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiei de a preda locuinţa, astfel că dreptul material la acţiune se stinge printr-o prescripţie distinctă.

Or, faţă de caracterul continuu al faptei ilicite vătămătoare, nu se poate reţine un moment unic al începerii cursului prescripţiei, astfel cum susţine recurenta-pârâtă.

În ceea ce priveşte practica judiciară invocată de către recurenta-pârâtă, instanţa supremă subliniază faptul că în sistemul nostru de drept jurisprudenţa nu reprezintă un izvor de drept şi nici nu poate fi considerată drept material pentru fi îndeplinite exigenţele dispoziţiei de la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Din perspectiva criticilor ce vizează natura obligaţiei asumate de recurenta-pârâtă ca fiind de diligenţă şi nu de rezultat, Înalta Curte reţine că părţile au încheiat contractul de mandat nr. x/05.10.2004, guvernat de dispoziţiile C. civ. de la 1864, precum şi de dispoziţiile Legii nr. 152/1998.

Analizând critica recurentei-pârâte în mod sistematic, şi prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

Conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

Din cele de mai sus reiese că, prin contractul încheiat cu reclamanţii în temeiul Legii nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandanţilor, contractul părţilor fiind unul complex, care cuprinde şi clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislaţia în vigoare.

Susţinerea recurentei-pârâte în sensul că rolul ei ar fi limitat la obligaţiile reglementate de lege în materia mandatului neagă chiar scopul Legii nr. 152/2008, în temeiul căreia Agenţia are raporturi juridice cu alţi participanţi la realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul şi antreprenorul general, convenţiile încheiate cu aceştia fiind interdependente şi completându-se reciproc.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că obligaţia recurentei-pârâte este una de rezultat, iar recurenta-pârâtă este ţinută, în calitate de mandatar, să îşi îndeplinească întocmai şi corespunzător obligaţiile şi răspunde pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1.539 C. civ., corect aplicate în cauză.

Înalta Curte mai arată că argumentele ce vizează interpretarea dispoziţiilor contractuale nu pot fi apreciate ca şi critici de nelegalitate, în condiţiile în care aceasta nu poate fi făcută decât prin intermediul mijloacelor de probă administrate, reprezentând, aşadar, critici de netemeinicie.

Recurenta-pârâtă tinde, prin expunerea criticilor dezvoltate, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

În raport de aceste considerente, nu pot fi analizate nici criticile recurentei-pârâte ce vizează neîndeplinirea condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile contractuale.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1940 din 17 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1940 din 17 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 decembrie 2025.