Housing agency's appeal for procedural nullity annulled; damages award for unfinished dwelling upheld

Şedinţa publică din data de 2 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 09.09.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe (în continuare A.N.L.): obligarea pârâtei A.N.L., în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata de daune materiale, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă, în sumă de 1.200 euro/lună (echivalentul sumei de 5.844,84 RON/lună la cursul de 1 euro/4.8707 RON din data de 09.09.2022, evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiza tehnică de evaluare a sumei exacte) pentru perioada cuprinsă între 09.09.2019 şi 09.09.2022, data cererii, în sumă totală de 43.200 euro (echivalentul a 210.414,24 RON la cursul de 1 euro/4.8707 RON din data de 09.09.2022), precum şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a C. din care face parte şi locuinţa tip S74 situată în zona K1, Lotul nr. x din Voluntari, Judeţul Ilfov, cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. 3989 conform încheierii nr. 16869/25.08.2004; cu obligarea pârâtei A.N.L. la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii; a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat instanţei rezilierea contractului de mandat nr. x/13.05.2004 pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate, respectiv neasigurarea finanţării bancare necesară continuării lucrărilor de construire aferente locuinţei contractate în amplasamentul Henri Coandă, zona K1, lotul 763. A formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti prin Primarul General, pentru ca, în măsura în care A.N.L. va cădea în pretenţii în urma soluţionării prezentului dosar, chematul în garanţie să execute obligaţia.

Pârâta A.N.L. a invocat drept temei al demersului său juridic răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a Municipiului Bucureşti, iar pe de altă parte, răspunderea civilă contractuală a chematei în garanţie.

Prin încheierea din data de 07.04.2023 a fost admisă în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta A.N.L.

La data de 19.05.2023, chematul în garanţie Municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanţei: i) să admită excepţia lipsei calităţii procesuale active a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în ceea ce priveşte răspunderea contractuală; ii) să admită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin Primar General în ceea ce priveşte răspunderea contractuală; iii) pe fond, să respingă cererea de chemare în garanţie ca neîntemeiată, pentru considerentele expuse în cuprinsul actului de procedură.

Prin încheierea din data de 16.06.2023, pentru motivele expuse în cuprinsul acesteia, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, invocată de pârâtă. De asemenea, la acelaşi termen, a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate în cadrul cererii de chemare în garanţie.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 27.09.2023, reclamanţii au precizat câtimea pretenţiilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei totale de 54.049 euro (pe baza sumelor anuale şi implicit lunare din tabelul cuprins în concluziile raportului de expertiză) în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plăţii, pentru perioada 09.09.2019-31.08.2023.

Prin sentinţa civilă nr. 1251/2024 din 17.05.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii-pârâţi A. şi B., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, astfel cum a fost precizată.

A obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanţii-pârâţi a sumei de 49.244 euro - echivalentul în RON la cursul B.N.R. de la data plăţii - reprezentând despăgubiri constând în contravaloare lipsă folosinţă pentru perioada 09.09.2019-31.08.2023 şi a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei-reclamante invocată de chemata în garanţie Municipiul Bucureşti, ca neîntemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie Municipiul Bucureşti, ca neîntemeiată.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta-reclamantă în contradictoriu cu chemata în garanţie Municipiul Bucureşti, ca neîntemeiată.

Totodată, a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanţii-pârâţi a sumei de 17.661,16 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu avocat şi onorariu expert şi a luat act că chematul în garanţie şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

2. Împotriva acestei sentinţe, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat apel, prin care a solicitat modificarea sentinţei apelate în sensul: respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată; admiterii cererii reconvenţionale; admiterii cererii de chemare în garanţie şi obligarea chematului în garanţie la plata către intimaţi a sumelor la care A.N.L. ar rămâne obligată.

Prin decizia civilă nr. 775A din 12.05.2025, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva sentinţei civile nr. 1251/17.05.2024 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi A. şi B. şi cu intimatul chemat în garanţie Municipiul Bucureşti.

3. Împotriva deciziei civile nr. 775A din 12 mai 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 2 iulie 2025, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar, în subsidiar, casarea hotărârii recurate şi în rejudecare după casare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Detaliind, recurenta a arătat că, în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa a reţinut că, prin declaraţia autentificată sub nr. x/2019, banca şi-a exprimat acordul pentru radierea ipotecii ca urmare a achitării integrale a creditului. Or, respectiva declaraţie nu este opozabilă A.N.L., întrucât vizează raportul contractual dintre intimaţi şi bancă, iar pe de altă parte, nu a fost adusă la cunoştinţa A.N.L. niciodată.

Astfel, în opinia recurentei, o astfel de motivare reprezintă o încălcare a art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., întrucât, faţă de inexistenţa unui credit ipotecar (rambursarea integrală a creditului la 31.01.2019), instanţa de apel înţelege să oblige A.N.L. la plata unor despăgubiri pentru perioada 09.09.2019-31.08.2023, perioadă pentru care nu a existat finanţare.

De asemenea, faţă de cele reţinute de instanţa de apel în privinţa nedovedirii propriilor obligaţii constând în formularea către bancă a cererii de plată însoţită de documente de decontare, pentru ca, ulterior, să se poată aprecia asupra îndeplinirii sau nu a obligaţiilor reclamanţilor de a asigura finanţarea, recurenta A.N.L. apreciază că aceste considerente reflectă o încălcare a normelor de drept, având în vedere că intimaţii aveau obligaţia de a asigura finanţarea lucrărilor de construcţie la imobilul lor, de la iniţierea acestora şi până la finalizare/predare/recepţionarea locuinţei.

Totodată, evocând art. 15 din Contractul de mandat, art. 1 din Contractul de credit ipotecar nr. 114/2005 şi pct. 8 lit. k) din Anexa 1 la Contractul de credit ipotecar nr. 114/2005, recurenta a susţinut că, în aceste condiţii, daunele solicitate trebuie limitate în timp la momentul la care intimatul nu a mai pus la dispoziţie resursele financiare pentru finalizarea construcţiei, concluzie ce are ca temei interdependenţa obligaţiilor în contractul sinalagmatic, ce justifică neexecutarea propriei obligaţii în ipoteza neîndeplinirii celei ce revenea cocontractantului.

Prin urmare, recurenta conchide în sensul că, din coroborarea dispoziţiilor contractuale prezentate, asigurarea finanţării trebuie menţinută până la finalizarea imobilului şi recepţionarea acestuia.

În susţinerea afirmaţiilor sale, a arătat că înţelege să invoce practica constantă a instanţelor de judecată în cauze similare, sens în care a menţionat anumite hotărâri de speţă care, în accepţiunea recurentei, prezintă relevanţă pentru admiterea cererii reconvenţionale.

Subliniind că argumentul esenţial pentru admiterea reconvenţionalei este lipsa finanţării determinată de atitudinea abuzivă a intimaţilor, întrucât momentul activării creditului depindea exclusiv de îndeplinirea de către aceştia a unor obligaţii financiare faţă de bancă, recurenta apreciază că, faţă de nerespectarea obligaţiilor contractuale de către intimaţi, sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a respins cererea reconvenţională prin care s-a solicitat rezilierea contractului de mandat, sens în care a prezentat diverse aspecte teoretice referitoare la instituţia rezilierii şi rezoluţiunii. Totodată, a învederat că, în esenţă, obiectul contractului nu se putea/poate realiza datorită inexistenţei finanţării lucrărilor.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că Municipiul Bucureşti nu şi-a asumat nicio obligaţie faţă de A.N.L. în legătură cu pretenţiile reclamanţilor, sens în care a invocat puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 1541/04.12.2024 a Tribunalului Bucureşti pronunţată în dosarul nr. x/2022, prin care s-a reţinut că, atât Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi oraşul Voluntari au fost obligate să asigure proiectarea, finanţarea, execuţia potrivit Planurilor de Urbanism aprobate şi etapizate în funcţie de graficele de lucrări pentru cartierul Henri Coandă coroborat cu termenele de punere în funcţiune a locuinţelor construite de A.N.L., a căilor de drumuri de acces, inclusiv a pasajelor aferente aflate pe teritoriul administrativ al Municipiului Bucureşti şi al oraşului Voluntari.

În acest sens, recurenta a învederat că, prin contractul de cooperare x/06.03.2008, care nu a fost niciodată contestat/reziliat/cesionat şi care are valoare de lege între părţile contractante, Primăria Municipiului Bucureşti s-a angajat faţă de Oraşul Voluntari la realizarea lucrărilor de infrastructură publică necesare pentru darea în folosinţă a locuinţelor C..

Pe de altă parte, a mai arătat că Oraşul Voluntari a fost parte a Convenţiei iniţiale nr. MM 1909, încheiată cu A.N.L. şi alte entităţi în anul 2004, convenţie prin care se prevedea cooperarea în vederea realizării infrastructurii publice, a utilităţilor şi a elementelor de sistematizare.

Astfel, recurenta arată că a intervenit o transformare a obligaţiei asumate prin actul juridic din anul 2004, sub forma delegaţiei, Oraşul Voluntari aducând un nou debitor în anul 2008, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, chematul în garanţie din prezenta cauză, care s-a obligat să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia lucrărilor de utilităţi şi dotări urbane, astfel încât, între A.N.L. şi P.M.B. există raporturi contractuale în condiţiile descrise anterior.

Prin urmare, în opinia recurentei, contractul de cooperare are valoare de lege între părţile contractante, iar neexecutarea acestuia, în măsura în care nu există o cauză exoneratoare cum este forţa majoră sau cazul fortuit, atrage răspunderea debitorului obligaţiei neexecutate.

În altă ordine de idei, recurenta a susţinut că aplicarea greşită a normelor de drept rezultă şi din reţinerea faptului că A.N.L. are calitatea de iniţiator, coordonator, dezvoltator al proiectului imobiliar Henri Coandă şi că A.N.L. şi-a asumat şi obligaţia de a asigura cartierul de locuinţe cu infrastructura necesară utilităţilor, instanţa interpretând şi aplicând în mod eronat dispoziţiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea A.N.L., cu ignorarea completă a contractului de mandat încheiat.

În acest sens, învederează că A.N.L. nu este dezvoltator imobiliar, nu construieşte pe terenul proprietatea sa, nu finanţează construcţiile sau utilităţile, neavând obligaţiile specifice unui astfel de dezvoltator. Dimpotrivă, construcţia imobilului se află în sarcina constructorului, iar realizarea utilităţilor se află în sarcina autorităţilor locale. Or, dacă s-ar accepta interpretarea propusă de către instanţa de apel, A.N.L. ar fi fost beneficiara sumelor achitate de către partea adversă pentru realizarea la cheie a imobilului în cauză.

Totodată, a mai arătat că, potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 152/1998, în forma aplicabilă la momentul încheierii contractului de mandat din prezenta cauză, (4) În structura cheltuielilor de investiţii prevăzute la alin. (2), va fi cuprinsă o cotă de 3% care se constituie venituri ale A.N.L., destinate acoperirii cheltuielilor efectuate pentru realizarea montajului financiar necesar, contractarea serviciilor de proiectare, contractarea şi urmărirea lucrărilor de execuţie, cu respectarea legislaţiei în vigoare.

De asemenea, a mai arătat că finanţarea şi realizarea lucrărilor de viabilizare a terenului (proprietatea autorităţilor locale) pe care se construiesc aceste locuinţe se realizează în baza Convenţiei MM nr. 1909/06.05.2004 şi a Contractului de cooperare nr. x/06.03.2008 prin care autorităţile locale şi operatorii economici de profil s-au obligat, fiecare pe domeniul său de activitate, să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia tuturor componentelor sistemului de utilităţi în Cartierul Henri Coandă.

Prin urmare, a conchis în sensul că A.N.L. nu are prerogativa legală să asigure finanţarea şi executarea lucrărilor de utilităţi pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, implicit nici pentru Cartierul Henri Coandă, aspect ce reiese în mod expres din Legea nr. 152/1998 şi H.G. nr. 962/2001.

În altă ordine de idei, în accepţiunea recurentei, hotărârea este şi confuză, instanţa stabilind în sarcina A.N.L. obligaţiile asumate de autorităţile locale.

Astfel, pentru a putea oferi o interpretare corectă contractului de mandat, recurenta consideră că instanţa ar fi trebuit să aplice şi să analizeze inclusiv principiile prevăzute la contractul de mandat, în conformitate cu C. civ. din 1864.

Or, din această perspectivă, în opinia recurentei, hotărârea atacată este lipsită de temei legal, întrucât instanţa de apel nu motivează încadrarea contractului de mandat, care în sine prevede o obligaţie de diligenţă, ca reprezentând o obligaţie de rezultat.

În accepţiunea recurentei, prin contractul de mandat încheiat, A.N.L. acţionează în numele şi pe seama mandantului său, depunând toate diligenţele necesare atingerii scopului urmărit, acela de a asigura, de a urmări executarea şi finalizarea imobilului.

În plus, susţine că noţiunea de urmărire a executării lucrărilor defineşte acţiuni de diligenţă, astfel că întinderea mandatului ce i-a fost acordat este clar definită şi stabilită, iar obligaţia mandantului se încadrează în limitele şi particularităţile unui mandat convenţional, ce derivă din voinţă expresă a părţilor, acordat pentru o anumită operaţiune şi o anumită perioadă de timp, sens în care prezintă şi anumite aspecte de ordin teoretic şi doctrinar.

Prin urmare, consideră că obligaţiile sale sunt în mod expres stabilite prin contractul de mandat, un mandat cu reprezentare, acordat pentru o anumită perioadă de timp şi pentru anumite operaţiuni expres determinate.

În plus, în situaţia dată, consideră că ar trebui avute în vedere şi dispoziţiile art. 983 C. civ. din 1864 care prevăd faptul că, "În caz de îndoială, convenţia trebuie interpretată în favoarea celui care se obligă".

În aceste condiţii, recurenta conchide în sensul că instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor, nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau, ceea ce a condus la încălcarea principiului înscris la art. 969 C. civ. potrivit căruia:

"convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante".

Astfel, în accepţiunea recurentei, nu se pot contopi obligaţiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar sau cu cele asumate de autorităţile locale, nu se pot transfera obligaţiile din sarcina unuia în sarcina celuilalt după cum pare sau nu mai favorabil, la fel cum extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris, de intimat, şi acceptat în acelaşi mod de mandatar, nu se poate "deduce" sau nu se poate prezuma doar pentru că, într-o anumită situaţie, aceasta apare ca fiind mai favorabilă.

Recurenta încheie prin a arăta că în mod evident hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, cu o motivare sumară, care face dovada faptului că instanţa de apel nu a înţeles raporturile juridice dintre părţi, obligaţiile părţilor şi caracterul sumelor care izvorăsc din raporturile juridice, reiterând solicitarea de admitere a recursului.

La 11 septembrie 2025, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată pe cale separată, iar la 24 septembrie 2025, intimatul-chemat în garanţie, prin întâmpinarea formulată, a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului declarat cu privire la soluţia pronunţată asupra cererii de chemare în garanţie, iar, pe fond, a formulat concluzii de respingere a căii de atac, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

La termenul de judecată stabilit în cauză, prioritar excepţiei nulităţii recursului invocată de intimatul-chemat în garanţie exclusiv cu privire la criticile referitoare la soluţia dată asupra cererii de chemare în garanţie, din oficiu, Înalta Curte a invocat, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii cererii de recurs în integralitate, rămânând în pronunţare asupra acesteia.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 şi la art. 248 din acelaşi cod, excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar motivele de recurs reprezintă ipotezele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Astfel, motivarea recursului presupune, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., indicarea a cel puţin unul dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, cerinţe prevăzute sub sancţiunea nulităţii conform alin. (3) al aceluiaşi articol.

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii recursului intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligaţia de motivare a recursului presupune o circumstanţiere a criticilor formulate raportat la soluţia/considerentele instanţei de apel, dar şi dezvoltarea unui veritabil raţionament logico-juridic în combaterea considerentelor care au stat la baza soluţiei adoptate prin hotărârea recurată, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, pentru a declanşa un control judecătoresc în această cale extraordinară de atac, nu este suficient ca recursul să fie motivat sub aspect formal în termenul prevăzut de lege, ci este necesar să fie aduse critici de nelegalitate prin care să se arate în ce constau greşelile de judecată săvârşite de însăşi instanţa a cărei hotărâre este recurată, iar criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate indicate/expres şi limitativ prevăzute de lege.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că, spre deosebire de apel, recursul nu este o cale de atac devolutivă, ci o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În speţă, se constată că, deşi titulara recursului şi-a întemeiat demersul judiciar pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie cel puţin unui motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În concret, în ceea ce priveşte primul set de critici ce vizează considerentele prin care instanţa de apel a analizat pretinsa respingere nelegală a cererii reconvenţionale, invocată de A.N.L. în apel, recurenta susţine, în esenţă, că argumentul esenţial pentru admiterea reconvenţionalei este lipsa finanţării determinată de atitudinea abuzivă a intimaţilor, întrucât momentul activării creditului depindea exclusiv de îndeplinirea de către aceştia a unor obligaţii financiare faţă de bancă, astfel încât, faţă de nerespectarea obligaţiilor contractuale de către intimaţi, motivarea instanţei atrage incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Având în vedere că declanşarea unui control de legalitate a hotărârii atacate din perspectiva incidenţei acestor motive de casare presupune existenţa unui corespondent între criticile formulate şi motivul/motivele de casare invocat(e), Înalta Curte reţine că recurenta a invocat pur formal motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fără a demonstra, în concret, incidenţa motivelor de casare indicate raportat la criticile formulate.

Astfel, cu referire la motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că textul consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - atunci când o hotărâre nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (nu este motivată), când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Faţă de ipotezele prevăzute de acest motiv de recurs, instanţa supremă constată că recurenta nu a formulat critici care să vizeze un eventual viciu al motivării în niciuna din cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare mai sus amintit, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este invocat pur formal, recurenta fiind nemulţumită, în realitate, de soluţia şi de însuşi raţionamentul instanţei de apel, exprimându-şi dezacordul faţă de considerentele reţinute.

Cât priveşte celălalt motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, deşi face referire la anumite considerente prin care instanţa de apel a analizat respingerea cererii reconvenţionale constând în rezilierea convenţiei, pe motiv că reclamanţii nu au asigurat finanţarea lucrărilor, recurenta se rezumă la afirmaţia că respectivele considerente reprezintă o încălcare a normelor de drept, arătând că intimaţii aveau obligaţia de a asigura finanţarea lucrărilor de construcţie de la iniţierea acestora şi până la finalizare, predarea şi recepţionarea locuinţei, sens în care indică anumite clauze contractuale (din contractul de mandat, din Contractul de credit ipotecar nr. 114/2005 şi o anexă la acesta).

Înalta Curte reţine că, deşi convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, sintagma "putere de lege" din art. 1.270 alin. (1) C. civ. semnifică doar forţa obligatorie a contractului, nu identitatea convenţiei cu legea, astfel încât aplicarea/coroborarea unor clauze contractuale se delimitează de interpretarea şi aplicarea legii.

Prin urmare, pentru a putea declanşa un control de legalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este suficient ca recurenta să îşi exprime nemulţumirea faţă de soluţia/considerentele instanţei de apel indicând anumite clauze contractuale, fără a arăta, în concret, care sunt acele norme de drept material pretins a fi fost încălcate de instanţa de prim control judiciar.

Or, în lipsa indicării normelor de drept material pretins a fi fost nesocotite de instanţa de apel, Înalta Curte nu poate face un control efectiv al legalităţii deciziei recurate din perspectiva motivului de casare invocat, în condiţiile în care recurenta îşi susţine pretinsele critici de nelegalitate raportat exclusiv la coroborarea dispoziţiilor contractuale prezentate.

Cât priveşte următorul set de critici ce vizează (parte din) considerentele prin care instanţa de apel a analizat cererea de chemare în garanţie, recurenta a înţeles să combată respectivele considerente invocând puterea de lucru judecat a unei sentinţe (1541/04.12.2024 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2022) care nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel, fiind invocată pentru prima dată în recurs şi reluând susţinerile formulate în faţa instanţelor devolutive cu privire la Contractul de cooperare nr. 10428 din 06.03.2008 şi la Convenţia MM1909/2004, care au primit deja o dezlegare, prin soluţionarea apelului şi care nu pot constitui, ca atare, motive de nelegalitate în sensul prevederilor de strictă interpretare cuprinse în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, faţă de susţinerea potrivit căreia contractul de cooperare are valoare de lege între părţile contractante, se impune aceeaşi observaţie, în sensul că puterea de lege a unor convenţii legal făcute nu se confundă cu forţa obligatorie a legii, motiv pentru care, atâta vreme cât autoarea prezentului demers judiciar nu a indicat o normă de drept material pretins a fi fost încălcată şi modul concret în care instanţa de apel a încălcat acea normă de drept, susţinerile ce vizează exclusiv pretinsa nesocotire a unor prevederi contractuale nu pot fi asimilate unei veritabile critici de nelegalitate din perspectiva motivului de casare indicat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

De asemenea, nu poate constitui o veritabilă critică de nelegalitate nici afirmaţia recurentei potrivit căreia hotărârea este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept, prin aceea că instanţa a reţinut calitatea A.N.L. de iniţiator, coordonator, dezvoltator al proiectului imobiliar Henri Coandă, asumându-şi şi obligaţia de a asigura cartierul de locuinţe cu infrastructura necesară utilităţilor, interpretând şi aplicând, astfel, în mod eronat dispoziţiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea A.N.L. şi ignorând contractul de mandat.

În concret, analizând cele susţinute prin cererea de recurs, se constată că recurenta-pârâtă încearcă să combată ceea ce a reţinut instanţa de apel, arătând că, potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 152/1998, Convenţiei MM nr. 1909/06.05.2004 şi Contractului de cooperare nr. x/06.03.2008, (A.N.L.) nu are prerogativa legală să asigure finanţarea şi executarea lucrărilor de utilităţi pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, afirmând că acest aspect reiese în mod expres din Legea nr. 152/1998 şi H.G. nr. 962/2001. De asemenea, a susţinut că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, întrucât instanţa de apel nu a motivat de ce a atribuit o obligaţie de rezultat contractului de mandat, care în sine presupune o obligaţie de diligenţă, dar şi că aceeaşi instanţă de prim control judiciar a ignorat, totodată, regulile referitoare la interpretarea convenţiilor (indicând în acest sens art. 983 C. civ. 1864) şi nici nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic.

Dincolo de faptul că instanţa de apel a prezentat ample considerente pentru care a constatat netemeinicia apărărilor A.N.L. privind calificarea obligaţiei de finalizare a lucrărilor asumate ca fiind obligaţie de mijloace, reţinând că interpretarea contractelor se face potrivit art. 977 C. civ. (1864), după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, dar şi mecanismul complex pe care l-a presupus construirea ansamblului rezidenţial, precum şi mijloacele pe care pârâta le-a avut la dispoziţie pentru îndeplinirea obligaţiei de rezultat, conform Legii nr. 152/1998, H.G. nr. 620/2001 şi Convenţiei nr. MM 1909/06.05.2004, criticile recurentei au un vădit caracter general şi prezintă propria viziune, fără a demonstra în concret, de ce nu pot fi primite argumentele şi temeiurile arătate prin decizia atacată.

În plus, având în vedere că, în esenţă, prin criticile formulate, au fost reiterate aspecte de fond deja supuse judecăţii, care au primit o dezlegare, recurenta tinde, în realitate, la o nouă devoluare a cauzei, aspect incompatibil cu prezenta cale extraordinară de atac.

Reţinând, aşadar, că autoarea prezentului recurs nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. şi că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte reţine că, nefiind motivat în raport cu cerinţele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, va anula recursul Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 775A din 12 mai 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 775A din 12 mai 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 decembrie 2025.