Construction defect damages award upheld; defendant's cassation appeal quashed as inadmissible.

Şedinţa publică din data de 2 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 26 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia Civilă, sub numărul x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., rezilierea contractului de execuţie lucrare nr. 15 din 22 mai 2017 pentru neexecutarea în parte/executarea cu deficienţe grave a lucrării de către pârâtă, obligarea acesteia la restituirea sumelor achitate în avans pentru lucrări neefectuate, în cuantum de 227.514 RON, la plata sau efectuarea reparaţiilor ca urmare a deficienţelor de construcţie realizate, care la acea dată nu puteau fi cuantificate, precum şi la plata de daune-interese conform contractului, de 0,1% per zi de întârziere, în cuantum de 24.424 RON.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1166-1350 C. civ.

La 10 ianuarie 2018, reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul majorării cuantumului pretenţiei din cel de-al doilea capăt de cerere, de la suma de 227.514 RON la suma de 288.903 RON.

Odată cu întâmpinarea, pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 93.587,87 RON, a penalităţilor în cuantum 0,1% pe zi de întârziere până la achitarea integrală a creanţei, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 28 noiembrie 2019, Tribunalul Teleorman, secţia Civilă a respins excepţia nulităţii raportului de expertiză, invocată de reclamanta A. S.R.L., a admis obiecţiunile formulate de reclamantă, de pârâta B. S.R.L. şi de chematul în garanţie C. S.R.L. la raportul de expertiză şi a emis o adresă către expert pentru a-şi spune punctul de vedere motivat asupra aspectelor invocate şi să precizeze ce înscrisuri a avut în vedere, să expună detaliat şi constatările de fapt.

Prin încheierea de şedinţă din 17 martie 2022, Tribunalul Teleorman, secţia Civilă a încuviinţat obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de reclamantă şi de pârâtă, iar prin încheierea de şedinţă (de dezbateri) din 1 septembrie 2022, instanţa a admis în parte cererea de majorare a onorariului expertului şi a dispus amânarea pronunţării.

Prin sentinţa civilă nr. 324 din 28 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Teleorman, secţia Civilă a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii formulării cererii reconvenţionale; a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta A. S.R.L. şi a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

Totodată, a dispus rezilierea contractului de execuţie nr. 15 din 22 mai 2017 încheiat între A. S.R.L. şi B. S.R.L. şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 224.003,11 RON reprezentând sume achitate suplimentar faţă de lucrările executate, precum şi a sumei de 216.260,37 RON reprezentând cost remediere lucrări neconforme ori nerealizate şi la plata sumei de 18.814,65 RON reprezentând despăgubiri stabilite convenţional şi a respins cererile de chemare în garanţie a lui D. şi a societăţii C. S.R.L. ca rămase fără obiect.

2. Împotriva sentinţei civile nr. 324 din 28 octombrie 2022 şi a încheierilor de şedinţă din 28 noiembrie 2019 şi 17 mai 2022, pârâta B. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat anularea sentinţei şi a încheierilor atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Teleorman, în temeiul art. 480 alin. (3) teza a doua, pentru ca, în urma rejudecării, instanţa să dispună efectuarea unui nou raport de expertiză, respingerea cererii de chemare în judecată, admiterea cererii reconvenţionale şi obligarea intimatei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 93.587,87 RON, precum şi a penalităţilor în cuantum de 0,1%/zi de întârziere până la achitarea integrală a creanţei; cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

Prin încheierea de şedinţă din 1 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă a stabilit cadrul procesual în apel, constatând că figurează ca părţi apelanta-pârâtă B. S.R.L. şi intimata-reclamantă A. S.R.L., nu şi chemaţii în garanţie, având în vedere că nu s-a apelat soluţia cu privire la respingerea cererilor de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect. Totodată, a pus în vedere apelantei-pârâte să precizeze care sunt încheierile care formează obiectul apelului, partea indicând, ulterior, că acestea sunt încheierea din 28.11.2019 şi încheierea din 01.09.2022.

Prin decizia civilă nr. 780/2024 din 22 mai 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă.

3. Împotriva deciziei civile nr. 780/2024 din 22 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, la 23 septembrie 2024, pârâta B. S.R.L. a formulat recurs, solicitând, în principal, în conformitate cu dispoziţiile art. 488 pct. 5 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei civile nr. 780/2024 şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, având în vedere necesitatea efectuării unei noi expertize tehnice de specialitate, probă ce a fost respinsă de instanţa de apel; în subsidiar, în temeiul art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, admiterii cererii reconvenţionale, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

După o amplă expunere a situaţiei de fapt şi a parcursului procesual, în motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedură privind dreptul la apărare, efectul devolutiv al apelului, principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi rolului activ al judecătorului, dreptului la un proces echitabil, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel susţinând că instanţa a fost lipsită de rol activ şi nu a stabilit cu certitudine starea de fapt prin aceea că nu a admis cererea sa de efectuare a unui nou raport de expertiză, sens în care a reluat motivele invocate în apel referitoare la raportul de expertiză administrat în primă instanţă, ale cărui concluzii le-a apreciat ca fiind eronate.

Astfel, recurenta consideră că refacerea raportului de expertiză se impunea având în vedere faptul că prima instanţă a pronunţat o hotărâre bazată în integralitate pe concluziile unui raport de expertiză întocmit în mod nelegal, cu reţinerea unei situaţii de fapt şi de drept diferite decât cele reale, rezultate din restul probelor aflate la dosar, iar prin respingerea cererii de efectuare a unui nou raport de expertiză, Curtea de Apel Bucureşti a preluat aceleaşi concluzii greşite ca prima instanţă.

În acest sens, recurenta precizează că, aşa cum a arătat deja, expertul a reţinut sau a interpretat în mod eronat o serie de chestiuni ce au fost ulterior preluate şi de către prima instanţă, sens în care reia aceleaşi aspecte evidenţiate prin cererea de apel (cu privire la termenul de execuţie în condiţiile modificării contractului prin actul adiţional nr. x/01.06.2017, la interpretarea contractului, a voinţei reale a părţilor).

Cu privire la modificarea termenului de execuţie, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că termenul de execuţie a rămas acelaşi, cât timp acesta nu a fost modificat prin act adiţional, invocând în acest sens prevederile art. 15.1 din Contract.

Însă, contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, recurenta arată că modificarea contractului prin simplul comportament al părţilor este posibilă chiar şi în pofida existenţei unei clauze care impune modificarea într-o anumită formă, sens în care invocă dispoziţiile art. 1242 alin. (2) şi art. 1266 C. civ.

În consecinţă, apreciază că, din corespondenţa purtată între părţi, din întreg comportamentul avut ulterior încheierii actului adiţional nr. x, dar şi din toate regulile de interpretare indicate, părţile au dorit modificarea termenului de execuţie de 10 săptămâni, în sensul prelungirii acestuia.

De asemenea, a mai învederat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că s-a întemeiat pe acceptarea de către intimata-reclamantă a lucrărilor efectuate cu depăşirea termenului, sens în care arată că, de fapt, părţile nu au agreat un termen de execuţie a lucrărilor suplimentare prevăzute în actul adiţional nr. x, iar voinţa reală a părţilor a fost aceea de a prelungi termenul rezultat din graficul de execuţie.

În continuare, recurenta a expus o altă concluzie a expertului cu privire la valoarea contractului, apreciată ca fiind greşită, sens în care a reluat susţinerile formulate prin apelul formulat, inclusiv concluziile expertului parte cu privire la unele lucrări din deviz, pe care le-a redat în detaliu, aşa cum au fost menţionate prin cererea de apel, învederând că, deşi a semnalat diverse vicii, instanţa de apel i-a respins cererea de efectuare a unui nou raport de expertiză, cu motivarea că expertul desemnat a avut în vedere şi raportul de expertiză extrajudiciară care are valoarea probatorie a unui înscris, acesta fiind documentul în care s-au consemnat deficienţele constatate cu ocazia vizualizării lucrărilor realizate.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, autoarea căii de atac a criticat modul de interpretare a probelor administrate în primă instanţă şi valoarea probatorie a raportului de expertiză extrajudiciară despre care a afirmat că are valoarea unui act juridic unilateral, iar faptul că nu a fost convocată pentru efectuarea expertizei extrajudiciare încalcă principiul contradictorialităţii administrării probelor, chiar dacă a fost convocată pentru efectuarea expertizei judiciare.

Totodată, a caracterizat drept expeditivă motivarea instanţei de apel, care a făcut o referire generică la celelalte probe coroborate cu raportul de expertiză extrajudiciară, considerând că, astfel, i s-a încălcat dreptul la apărare şi se află în imposibilitate de a analiza sau combate motivarea instanţei prin raportare la înscrisurile avute efectiv în vedere la pronunţarea deciziei atacate.

De asemenea, a considerat că au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi dreptul la apărare, întrucât instanţa de apel nu a analizat susţinerile din apel cu privire la preţul suplimentar agreat de părţi, a înlăturat fără argumente valabile concluziile favorabile pârâtei din raportul de expertiză şi nu a expus considerentele pe care şi-a întemeiat dispoziţia de respingere a probei cu expertiză.

Astfel, prin respingerea acestei probe, recurenta susţine că instanţa a încălcat dreptul său la apărare, dar şi că nu a fost în măsură să stabilească pe baza unor probe pertinente, concludente şi utile, situaţia de fapt ce a fost dedusă judecăţii, pronunţând hotărârea judecătorească pe baza unui raport de expertiză extrajudiciară la care titulara recursului nu a participat.

Aşadar, cu toate că instanţei de judecată îi revine pe lângă obligaţia asigurării dreptului la apărare a părţilor procesului civil, şi obligaţia aflării adevărului în cauză, recurenta susţine că din analiza hotărârii pronunţate reiese că instanţa şi-a fundamentat convingerile doar pe baza aceluiaşi raport de expertiză ce se impunea a fi refăcut, în privinţa căruia a arătat că se coroborează şi cu alte probe din dosar, fără a indica, în concret, care ar fi aceste probe.

Prin urmare, apreciind că instanţa a procedat lapidar la respingerea efectuării unei noi expertize, deşi administrarea acestei probe ar fi fost necesară pentru a lămuri toate aspectele în scopul aflării adevărului în cauză, recurenta susţine că, în aceste condiţii, se impune casarea deciziei atacate, întrucât instanţa de apel nu a cercetat fondul cauzei în baza rolului activ consacrat de art. 22 C. proc. civ., dar şi al efectului devolutiv al apelului consacrat de dispoziţiile art. 476 C. proc. civ.

Astfel, în opinia recurentei, principiul rolului activ al judecătorului în procesul civil consacrat prin art. 22 C. proc. civ. se manifestă în primul rând în materie probatorie, judecătorul fiind obligat să depună toate diligenţele pentru descoperirea adevărului şi stabilirea corectă a situaţiei de fapt, iar, prin efectul devolutiv al apelului, instanţa era îndrituită să realizeze o nouă judecată asupra fondului, statuând atât în fapt, cât şi în drept, şi nu să preia ca atare concluziile primei instanţe.

În continuare, în măsura în care hotărârea nu se va casa în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a dezvoltat critici subsidiare, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a învederat că termenul de execuţie a fost modificat prin actul adiţional nr. x/01.06.2017 la Contractul de execuţie de lucrări nr. x/22.05.2017, iar din modalitatea de redactare a actului adiţional nu se poate ajunge la interpretarea potrivit căreia aceste noi lucrări urmau să se încadreze în acelaşi grafic de execuţie stabilit iniţial de către părţi, grafic care nu prevedea expres durata totală a lucrărilor iniţial agreate, aceasta rezultând din cumulul termenelor din repartizarea fiecărei lucrări pe săptămâni. De asemenea, a mai arătat că prin acelaşi act adiţional părţile au modificat inclusiv preţul contractului, inserând în Anexa nr. 1 preţul pe unitatea de măsură.

Prin urmare, consideră că o interpretare potrivit căreia lucrările cuprinse în actul adiţional nr. x ar fi trebuit să fie realizate în acelaşi grafic de execuţie este în totală contradicţie cu dispoziţiile art. 1266 C. civ.

Totodată, contrar celor reţinute de instanţa de apel, arată că, din interpretarea dispoziţiilor C. civ., modificarea contractului prin simplul comportament al părţilor este posibilă chiar şi în pofida existenţei unei clauze care impune modificarea într-o anumită formă, sens în care invocă dispoziţiile art. 1242 alin. (2) şi dispoziţiile art. 1266 C. civ.

Mai mult decât atât, recurenta susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1269 art. (1) din C. civ., contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă, astfel încât, în opinia sa, din toate regulile de interpretare enumerate mai sus, din corespondenţa purtată între părţi şi din întreg comportamentul avut ulterior încheierii actului adiţional nr. x, rezultă că părţile au dorit modificarea termenului de 10 săptămâni în sensul prelungirii acestuia şi modificarea preţului contractului în sensul suplimentării acestuia.

Pe cale de consecinţă, susţine că este nelegală şi netemeinică inclusiv concluzia instanţei potrivit căreia (pârâta) se află în culpă prin neexecutarea lucrărilor în termenul convenit şi pentru că există lucrări neexecutate conform procesului-verbal din 15.09.2017, întrucât instanţa s-a bazat pe acelaşi raţionament eronat, anume că, prin actul adiţional nr. x nu a fost dispusă modificarea termenului de execuţie şi/sau a preţului contractului, fapt ce, în opinia recurentei, a dus la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1516 C. civ. privind rezilierea contractului.

De asemenea, a reiterat faptul că instanţa de apel a realizat o motivare expeditivă, fiindu-i, astfel, încălcat dreptul la apărare, având în vedere că, în lipsa indicării înscrisurilor şi probelor din dosar pe care instanţa de apel şi-a întemeiat concluziile, se află în imposibilitate de a analiza sau de a combate motivarea instanţei prin raportare la înscrisurile avute efectiv în vedere de aceasta. Totodată, a învederat şi faptul că, la fel ca prima instanţă, instanţa de apel a preluat concluziile expertului referitoare la preţul nemodificat al contractului, fără a analiza susţinerile societăţii în sens contrar referitoare la voinţa părţilor şi la corespondenţa purtată între acestea, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a conchis în sensul că decizia atacată nu cuprinde în totalitate motivele pe care se întemeiază, hotărârea fiind dată şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de dispoziţiile art. 1242, art. 1266, art. 1269 alin. (1) şi art. 1516 C. civ.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 483 şi ale art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în cauză, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru în şedinţa din 21 ianuarie 2025, a fost comunicat părţilor pentru a formula în scris punct de vedere. Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a înţeles să formuleze punct de vedere.

Prin încheierea de şedinţă a completului de filtru din 16 septembrie 2025, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 2 decembrie 2025, în vederea soluţionării acestuia în şedinţă publică, şi, totodată, a dispus prorogarea discutării excepţiei nulităţii recursului, sens în care părţile au fost citate cu această menţiune.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 şi la art. 248 din acelaşi cod, excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488, astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Aşadar, prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului în situaţia în care eventualele critici sunt formulate cu depăşirea termenului legal de motivare a recursului (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menţionat), dar şi în situaţia în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii, a utilităţii unui probatoriu solicitat a fi administrat în cauză sau interpretarea probatoriului administrat în cauză.

În considerarea aspectelor teoretice expuse, Înalta Curte constată întemeiată excepţia nulităţii recursului din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, se observă că, deşi recurenta-pârâtă s-a prevalat de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta invocă formal critici de nelegalitate, deoarece argumentele evocate în susţinerea acestora aduc în atenţie chestiuni de temeinicie, care vizează fie interpretarea clauzelor contractuale (în raport şi de conduita părţilor), a probelor, fie prerogative de care dispun instanţele de fond şi care nu pot fi cenzurate în această cale extraordinară de atac (cum ar fi chestiunea utilităţii administrării unei probe sau interpretarea probatoriului administrat în cauză).

În concret, cu toate că recurenta a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin aceea că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedură privind dreptul la apărare, efectul devolutiv al apelului, a principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi rolului activ al judecătorului, precum şi al dreptului la un proces echitabil, în realitate, recurenta nu a formulat critici care să corespundă fără echivoc unei încălcări a acestor norme de procedură/principii ale procesului civil, ci, sub aparenţa unor critici de nelegalitate, recurenta nu face altceva decât să-şi exprime nemulţumirea faţă de împrejurarea că instanţa de apel nu a dat curs solicitării sale de a administra în apel o altă expertiză de specialitate, reluând critici formulate în apel care vizau raportul de expertiză întocmit în faţa primei instanţe de fond, pentru a evidenţia necesitatea casării deciziei recurate, în vederea efectuării unui nou raport de expertiză.

Înalta Curte reţine că, prin încheierea de şedinţă (de dezbateri) din 25 aprilie 2024, instanţa de apel a apreciat că, în ceea ce priveşte proba cu expertiză în construcţii, proba nu este utilă soluţionării apelului, reţinând că aspectele învederate de către apelanta-pârâtă cu privire la neconcordanţele semnalate urmează să fie verificate în raport şi de înscrisurile depuse la dosar, proba cu expertiză nefiind o probă absolută, sens în care a arătat că va avea în vedere toate probele administrate în faţa instanţei de fond.

În acest context, Înalta Curte formulează observaţia că, sub aspectul administrării probelor, rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, astfel cum acesta este reglementat de art. 22 C. proc. civ., constă (şi) în posibilitatea acestuia (exprimată prin sintagma "judecătorul este în drept") de a ordona (din oficiu) dovezile pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului, în afara probelor propuse de părţi, ceea ce nu contravine prerogativei pe care instanţele de fond/apel o au în privinţa aprecierii oportunităţii şi utilităţii administrării probelor propuse de părţi.

În altă ordine de idei, se remarcă faptul că, subsumat acestui motiv de casare şi normelor procedurale pretins a fi fost nesocotite, recurenta formulează fie critici care presupun analiza unor chestiuni de temeinicie care nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, aşa cum s-a arătat mai sus, fie argumentele prezentate nu corespund ipotezelor normelor procedurale pretins a fi fost nesocotite. De asemenea, se remarcă şi faptul că recurenta a integrat în dezvoltarea aceluiaşi motiv de casare unele critici pe care le-a abordat şi în secţiunea dedicată motivelor de casare subsidiare, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., cum ar fi cele ce ţin de interpretarea anumitor clauze contractuale raportat (şi) la conduita părţilor sau care ţin de o motivare necorespunzătoare, acestea urmând a fi analizate în acel context argumentativ.

Astfel, criticile privind încălcarea dreptului la apărare prin aceea că instanţa a respins administrarea unei probe propuse în apel, de natură a stabili situaţia de fapt dedusă judecăţii, dar şi că, în lipsa indicării probelor din dosar pe care instanţa de apel şi-a întemeiat concluziile, recurenta se află în imposibilitate de a analiza sau de a combate motivarea instanţei prin raportare la înscrisurile avute efectiv în vedere de aceasta nu corespund acestui principiu al procesului civil, astfel cum este reglementat de art. 13 din C. proc. civ.

Aşadar, având în vedere că ipotezele prevăzute de acest principiu al procesului civil vizează dreptul părţilor de a fi reprezentate sau asistate în tot cursul procesului, în condiţiile legii, de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului, de a lua cunoştinţă de cuprinsul dosarului, de a propune probe, de a-şi face apărări, de a prezenta susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, Înalta Curte reţine că autoarea recursului nu evidenţiază încălcarea dreptului la apărare din perspectiva acestor ipoteze, ci din cu totul alte motive. Prin urmare, fiind străine de reglementarea acestui principiu al procesului civil, criticile recurentei nu pot provoca un control de legalitate.

Totodată, faptul că instanţa de apel nu a cercetat fondul cauzei în maniera dorită de recurentă, administrând o nouă expertiză, nu înseamnă că instanţa de apel nu a procedat la rejudecare a fondului cauzei, întrucât devoluarea cauzei nu presupune rejudecarea pricinii prin încuviinţarea altor probe decât cele administrate în faţa primei instanţe, iar, în condiţiile în care apelul a fost motivat, fiind formulate critici punctuale faţă de hotărârea primei instanţe, rejudecarea fondului nu este una totală/generală, ci în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant.

De asemenea, faptul că instanţa de apel a validat hotărârea primei instanţe, inclusiv considerentele acesteia, nu înseamnă că aceasta nu a realizat o nouă judecată asupra fondului, statuând atât în fapt, cât şi în drept.

Prin urmare, chiar şi în ipoteza în care considerentele ce sprijină soluţia pronunţată sunt similare, aceasta nu echivalează per se cu o necercetare a fondului cauzei atâta vreme cât din propriile considerente rezultă că instanţa de apel prezintă un raţionament propriu, de natură a asigura convingerea asupra propriului silogism logic prin care a ajuns la soluţia pronunţată.

În altă ordine de idei, reproşând instanţei de apel că, prin neadministrarea probei propuse, aceasta nu a fost în măsură să stabilească situaţia de fapt dedusă judecăţii, recurenta confundă lămurirea unor împrejurări de fapt care necesită opinia unui expert tehnic sau de specialitate cu stabilirea situaţiei de fapt.

În realitate, situaţia de fapt nu este dată în mod exclusiv de administrarea unei probe, fie şi o expertiză de specialitate, aceasta fiind doar un mijloc de probă tehnic care se dispune doar când este necesară lămurirea unor aspecte tehnice/de specialitate, nu pentru a stabili singură situaţia de fapt.

Prin urmare, situaţia de fapt este stabilită prin coroborarea tuturor probelor administrate, nu doar printr-un raport de expertiză care, în anumite situaţii, ce ţin şi de anumite împrejurări/motive obiective, îşi dovedeşte propriile limite.

De asemenea, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a normelor procedurale/principiilor contradictorialităţii şi al oralităţii, Înalta Curte constată că nici sub aceste aspecte recurenta nu a formulat critici care să corespundă ipotezelor prevăzute de aceste norme/principii fundamentale ale procesului civil.

Astfel, având în vedere că, în virtutea principiului contradictorialităţii, reglementat de art. 14 din C. proc. civ., părţile au dreptul de a cunoaşte, discuta şi combate argumentele, faptele şi probele prezentate de cealaltă parte şi de instanţă, în timp util, pentru a-şi putea organiza apărarea, ceea ce implică citarea părţilor, posibilitatea de a discuta orice chestiune invocată, iar principiul oralităţii (art. 15 din acelaşi cod) consacră dreptul părţilor de a-şi susţine verbal pretenţiile, de a dezbate actele de procedură şi de a formula concluzii direct în faţa instanţei, Înalta Curte costată că recurenta nu a formulat critici care să corespundă acestor principii fundamentale ale procesului civil, ci, în realitate, îşi exprimă nemulţumirea în legătură cu faptul că instanţa de apel, în urma criticilor formulate, a validat hotărârea primei instanţe, care a valorificat în cadrul probatoriului administrat şi un raport de expertiză extrajudiciară la care partea nu a fost convocată, dar pe care instanţa l-a avut în vedere ca un înscris care a fost coroborat cu celelalte înscrisuri şi probe din dosar.

Prin urmare, având în vedere că, în realitate, prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta urmăreşte reevaluarea probatoriului propus în apel şi casarea deciziei recurate în vederea efectuării unui nou raport de expertiză, Înalta Curte reţine că motivul de nelegalitate este formal invocat şi nu conturează aspecte de nelegalitate care să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., de vreme ce toate criticile/argumentele aduse în sprijinul acestuia au ca premisă neadministrarea unei probe pe care instanţa de apel a respins-o ca nefiind utilă cauzei, aspect care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu poate face obiectul unei critici de legalitate, întrucât nesuplimentarea probatoriului nu poate fi interpretată ca o chestiune de nelegalitate în condiţiile în care instanţa de apel este suverană în a aprecia utilitatea administrării probelor.

Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, iar instanţa de recurs nu are competenţa de a verifica modalitatea în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop utilitatea probelor, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Totodată, împrejurarea că recurenta este nemulţumită de considerentele/argumentele şi soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti. În concepţia legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului ori când aceasta cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

De asemenea, instanţa de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin o cerere de chemare în judecată/apel, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial, astfel încât o motivare succintă nu poate echivala cu lipsa unei motivări.

În concluzie, având în vedere că motivul de casare mai sus arătat este consecinţa nerespectării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, referindu-se la considerentele hotărârii judecătoreşti, prevăd că acestea trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi motivele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor, susţinerile recurentei prin care aceasta reproşează instanţei de apel că a realizat o motivare expeditivă, întrucât nu a indicat probele din dosar pe care şi-a întemeiat concluziile şi nu a făcut referire la anumite susţineri ale sale, care rezultau şi din anumite înscrisuri de la dosar, conform afirmaţiilor sale, nu conturează aspecte de nelegalitate apte a fi încadrate în motivul de casare formal invocat şi încadrat de recurentă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, nici celelalte susţineri ale recurentei prin care aceasta invocă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu conturează aspecte de nelegalitate.

Aşadar, cu toate că recurenta face trimitere la anumite articole din C. civ., susţinând că instanţa de apel a interpretat în mod greşit anumite clauze contractuale, recurenta nu dezvoltă veritabile critici de nelegalitate, ci tinde să aducă spre o nouă examinare chestiuni de fond, a prezentat opinii personale privind interpretarea probelor, urmărind să obţină o reinterpretare a clauzelor contractuale, raportat la conduita părţilor, la situaţia de fapt şi la probatoriul administrat în cauză, aspecte care nu pot fi analizate din perspectiva niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Relevante, în acest sens, sunt, aşadar, menţiunile cu privire la modalitatea de redactare a actului adiţional, trimiterile făcute la corespondenţa purtată între părţi care, în opinia recurentei, atestă că acestea au dorit atât prelungirea termenului de execuţie, cât şi modificarea preţului contractului în sensul suplimentării acestuia, conduita culpabilă reţinută de instanţa de apel care, în opinia recurentei a dus la aplicarea greşită a art. 1516 C. civ.

Cum, stabilirea culpei reprezintă o chestiune de fapt care a fost apreciată de instanţele devolutive pe baza probatoriului administrat în cauză, nemaiputând face obiectul analizei instanţei de recurs, Înalta Curte reţine că expunerea tuturor acestor chestiuni fără indicarea modalităţii concrete în care raţionamentul logico-juridic al instanţei încalcă textele de lege invocate ca motiv de recurs, în speţă art. 1242 alin. (2), art. 1266, 1269 alin. (1) şi art. 1516 C. civ., nu fac susceptibile criticile de încadrare în drept.

Constatând, aşadar, că autoarea prezentului recurs a invocat formal critici de nelegalitate şi că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, Înalta Curte reţine că, nefiind motivat în raport cu cerinţele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 780/2024 din 22 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, formulată prin întâmpinare de intimata-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte reţine că solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată nu a fost însoţită de dovezi nici la data depunerii întâmpinării şi nici ulterior, până la momentul încheierii dezbaterilor.

Prin urmare, întrucât intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată până la momentul încheierii dezbaterilor, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 780/2024 din 22 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 decembrie 2025.