Cassation inadmissible for insurance guarantee disputes: scope of "insurance matters" exception under Art. 483(2) CPC

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare", constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 2 mai 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în principal, obligarea pârâtului la plata sumei de 357.387,26 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul expirării termenului de 30 de zile în care pârâtul avea obligaţia de a soluţiona cererile de plată formulate de reclamantă, iar, în subsidiar, obligarea pârâtului la plata sumei de 302.763,23 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul împlinirii unui an de la data înregistrării cererilor de plată şi momentul plăţii efective a sumelor solicitate prin cererile de plată.

Prin sentinţa civilă nr. 81 din 13 ianuarie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, ca neîntemeiată, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei dobândă legală penalizatoare aferentă debitelor datorate de la data de 27 august 2018 până la data plăţii efective.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel. La rândul său, pârâtul a promovat apel împotriva aceleiaşi hotărâri şi a încheierii din 8 decembrie 2022.

Prin decizia civilă nr. 1491/2024 din 17 octombrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul pârâtului exercitat împotriva încheierii din 8 decembrie 2022 ca nefondat şi a admis apelurile ambelor părţi îndreptate împotriva sentinţei primei instanţe, a anulat această hotărâre şi rejudecând cauza, a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare pentru perioada cuprinsă între momentul expirării unui termen de 30 de zile de la depunerea cererilor de plată, respectiv de la momentul împlinirii termenului de un an de la data înregistrării cererilor de plată şi până 2 mai 2019, ca prescrisă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 878.833 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la 2 mai 2019 şi până la data plăţii debitului, respectiv 29 aprilie 2021, precum şi a sumei de 6.036,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu de avocat.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. S.A. a declarat recurs principal, iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a promovat recurs incident.

Recursul principal a fost întemeiat pe motivele casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., iar recursul incident pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi Cod.

Prin întâmpinarea depusă la 27 martie 2025 împotriva cererii de recurs principal, recurentul-pârât a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, având în vedere natura cauzei - litigiu în materia asigurărilor - şi prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

La 15 aprilie 2025, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului incident, în susţinerea căreia a arătat, în esenţă, că cererea de recurs este nemotivată, criticile recurentei fiind de netemeinicie.

Recurenta-pârâtă a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., în ceea ce priveşte sintagma "cererile pronunţate în materia (...) asigurărilor", asupra căreia instanţa supremă a dispus formarea unui dosar asociat cu termen de judecată astăzi, 20 noiembrie 2025.

Prin notele scrise depuse la 23 octombrie 2025, autoarea căii de atac a solicitat sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile care să dezlege următoarea chestiune de drept: dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. sintagma "hotărâri pronunţate în materia asigurărilor" se referă strict la acele hotărâri pronunţate în legătură cu încheierea, executarea, anularea şi/sau încetarea unui contract de asigurare sau dacă se referă la hotărâri pronunţate în legătură cu aspect derivate dintr-un raport primar de asigurare, dar care nu se mai află într-o legătură direct cu un astfel de raport, cum ar fi spre exemplu acţiunea în obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a soluţionării cu întârziere a cererilor de plată cu care a fost învestit sau acţiunea în regres a asigurătorului care a a despăgubit persoana prejudiciată, împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului.

Această cerere a fost respinsă pentru considerentele expuse în partea introductivă a deciziei.

Titulara căii de atac a formulat şi cerere de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea excepţiei de către instanţa de control constituţional, asupra căreia Înalta Curte reţine următoarele:

În reglementarea anterioară adoptării Legii nr. 177/2010, art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 prevedea măsura suspendării de drept a soluţionării cauzei de fond pe durata derulării procedurii în faţa Curţii Constituţionale.

Această măsură a fost abrogată o dată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ, fără însă a fi adoptată dispoziţie procesuală similară, legiuitorul optând în acest caz pentru un nou remediu procesual - art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. - de natură să asigure părţilor garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este admisă şi legea, ordonanţa ori dispoziţia dintr-o lege sau ordonanţă ori alte dispoziţii din actul atacat, care au fost declarate neconstituţionale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial al României, a deciziei Curţii Constituţionale, hotărârea prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia a devenit definitivă.

Prin urmare, în cadrul legal actual, în cazul sesizării Curţii Constituţionale, suspendarea judecării procesului nu operează de drept, ci rămâne la aprecierea instanţei, în funcţie de aspectele circumstanţiale.

Evaluând cererea de suspendare în raport cu elementele concrete ale cauzei şi cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte constată că nu se impune suspendarea judecăţii prezentei cauze, având în vedere că în eventualitatea pronunţării unei soluţii favorabile de către instanţa de contencios constituţional părţile au la dispoziţie remediul procesual al revizuirii reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., fără a fi prejudiciate în vreun fel.

Relevante în susţinerea acestei concluzii sunt şi dezlegările Curţii Constituţionale din decizia nr. 296/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 966 din 20 octombrie 2020, prin care s-a statuat că prin înlăturarea măsurii suspendării de drept, accesul persoanei la justiţie, atât la instanţa de drept comun, cât şi la instanţa constituţională, nu este afectat, părţile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege şi, implicit, de posibilitatea de a-şi realiza, în mod real, drepturile şi a-şi satisface interesele în faţa justiţiei. "Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor nu impietează asupra efectivităţii dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuţie însăşi substanţa. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime".

Aşa fiind, pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează să respingă cererea de suspendare a judecăţii cauzei, astfel cum a fost formulată de recurenta-reclamantă.

În continuare, examinând cu prioritate, potrivit 248 C. proc. civ., aplicabil în raport cu art. 482 şi art. 494 din acelaşi cod, excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de recurentul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte o va admite pentru următoarele considerente:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac, care presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot promova decât căile de atac reglementate legal, iar exercitarea acestora trebuie realizată numai în condiţiile legii.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (…) materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor (…)".

Textul de lege citat reglementează situaţiile de excepţie de la regula pe care o instituie art. 483 alin. (1) C. proc. civ., care stabileşte, de principiu, că hotărârile instanţelor de apel sunt supuse recursului şi el are în vedere criteriul naturii litigiului, determinat de raporturile juridice deduse judecăţii, respectiv de actul sau faptul juridic în conţinutul căruia intră drepturile şi obligaţiile care formează obiectul acţiunii, şi nu doar de temeiul său juridic.

Sferei proceselor din domeniul asigurărilor, deşi rămasă nedefinită de lege, îi sunt subsumate litigiile ce vizează întreaga activitatea de asigurare, care, potrivit legislaţiei în materia asigurărilor, include toate operaţiunile esenţiale legate de asigurare/reasigurare/coasigurare/retrocesiune.

Art. 1 alin. (2) pct. 2 din Legea nr. 237/2015 stabileşte că activitatea de asigurare desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată.

Pentru protejarea creanţelor de asigurări şi creditorilor de asigurări în cazul insolvabilităţii unui asigurător legiuitorul a înfiinţat un fond de protecţie, care, în actuala legislaţie, Legea nr. 213/2015, este reprezentat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Actul normativ enunţat face parte integrantă din cadrul legal al asigurărilor din România, fiind în strictă şi directă legătură cu plata creanţelor de asigurări şi el stabileşte reguli speciale, derogatorii, de realizare a creanţelor de către creditorii de asigurare, astfel cum aceştia sunt definiţi art. 4 lit. b) din actul normativ enunţat.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 213/2015, Fondul este organizat ca persoană juridică de drept public şi reprezintă schema de garantare în domeniul asigurărilor ce vine să protejeze creditorii de asigurări de consecinţele falimentului sau lichidării bazate ori nu pe insolvenţă a asigurătorilor, în condiţiile expres prevăzute de lege.

Obiectul cauzei îl reprezintă cererea reclamantei prin care a solicitat obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata prejudiciului cauzat ca urmare a soluţionării cu întârziere a cererilor sale de plată formulate în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Temeiul juridic al acţiunii l-a reprezentat răspunderea civilă delictuală - art. 1.349 şi 1.357 C. civ.-.

În realizarea dreptului reclamat, titulara cererii acţionează în calitate de creditor de asigurări, iar prejudiciul imputat este consecinţa unei fapte ilicite - soluţionarea cu întârziere a cererilor de plată - săvârşite în exercitarea activităţii pârâtului, în calitate de fond de garantare a creanţelor de asigurări, pretenţiile fiind expresia prejudiciului cauzat de către pârât prin nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 cu privire la soluţionarea cererilor de plată.

Or, în măsura în care disputa are ca obiect modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor ce îi revin fondului de garantare învestit cu cererile de plată ale reclamantei, în calitate de creditor de asigurare, litigiul de faţă se plasează în categoria proceselor în domeniul asigurărilor care nu poate fi limitat doar la contractul de asigurare încheiat între asigurat şi asigurător, ci la întreaga activitate a asigurărilor ce implică şi activitatea de garantare a creanţelor de asigurări.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunţată în soluţionarea unei cereri în materia asigurărilor, sens în care, în temeiul art. 483 alin. (2) C. proc. civ., ea nu mai este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, fiind definitivă încă de la data pronunţării ei, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din acelaşi Cod.

Înalta Curte notează că fundamentul juridic al pricinii de faţă reprezentat de normele legale de drept comun nu este de natură să atragă litigiul, ope legis, în categoria celor prevăzute de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în evaluarea incidenţei art. 483 alin. (2) C. proc. civ., temeiul de drept al acţiunii nu constituie singurul criteriu de stabilire a naturii litigiului, relevante fiind elementele concrete ale cauzei care, în speţă, au relevat că procesul este unul în materia asigurărilor.

Prin urmare, pentru toate raţiunile înfăţişate anterior, Înalta Curte, în temeiul 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să admită excepţia inadmisibilităţii recursului principal declarat de recurenta-reclamantă şi să îl respingă astfel.

Deopotrivă, având în vedere că demersul judiciar al recurentei-reclamante nu este recunoscut de lege, soluţia asupra recursului principal fiind de respingere a acestuia ca inadmisibil, Înalta Curte, în baza art. 472 alin. (2), aplicabil conform normei de trimitere de la art. 494 din acelaşi Cod, urmează să constate ca rămas fără efect recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării cauzei.

Admite excepţia inadmisibilităţii recursului principal.

Respinge ca inadmisibil recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1491/2024 din 17 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 noiembrie 2025.