Civil recusal annulled as procedurally null for lacking a valid legal basis, recasting factual dissatisfaction with prescription and contract validity into inadmissible grounds for cassation.

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare", constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 31 ianuarie 2022, sub nr. x/2022, astfel cum a fost precizată la 15 septembrie 2023, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.867.681,42 RON, reprezentând taxă de acces, a sumei de 1.867.220 RON, reprezentând cuantumul salariilor, conform protocolului din 19 septembrie 2013 şi art. 4.2 din actul adiţional nr. x din 11 octombrie 2013 încheiat la acesta, precum şi a sumei de 8.192.578,75 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente debitului principal, de la data scadenţei până la 31 decembrie 2021, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2896 din 4 decembrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată cu privire la sumele care au devenit scadente anterior datei de 31 ianuarie 2019, ca prescrisă, iar, în rest, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a promovat apel, care, prin decizia civilă nr. 43 din 21 ianuarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Reclamanta A. S.A. a recurat decizia instanţei de apel, solicitând casarea acesteia şi după rejudecarea cauzei, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată.

Recursul fost întemeiat pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în justificarea căruia autoarea căii de atac a arătat, sub un prim aspect, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 2.517, coroborat cu art. 2.538 C. civ., întrucât prin plăţile parţiale efectuate şi solicitarea intimatei de achitare a debitului eşalonat şi diminuarea taxei de acces aceasta a recunoscut debitul datorat în baza protocolului.

Astfel, a considerat că instanţa de apel s-a aflat în eroare asupra situaţiei de fapt.

În acest context, subliniind că recunoaşterea expresă poate rezulta din orice înscris care constată mărturisirea existenţei unui drept, recurenta a afirmat că, în acord cu dispoziţiile art. 2.517 C. civ., termenul de prescripţie a început să curgă la 16 ianuarie 2020 şi s-a împlinit la 16 ianuarie 2023.

Sub un alt aspect, a arătat că instanţa de prim control judiciar a aplicat şi interpretat greşit prevederile art. 1.350 C. civ., ignorând motivele invocate de autoarea căii de atac în acest sens.

În susţinere, evocând prevederile art. 4.4 şi ale art. 4.7 din protocol şi ale 4.7 din procesul-verbal de licitaţie din 11 septembrie 2013, a afirmat că obligaţiile ce reies din practicile statornicite între părţi, deşi nu sunt prevăzute expres, sunt considerate ca fiind existente, în virtutea voinţei tacite a părţilor, având în vedere că ulterior încetării protocolului, intimata a achitat parţial sumele datorate cu titlu de taxă de acces, impozit pe teren şi clădiri,.

A apreciat că dacă instanţa de apel ar fi aplicat corect normele de drept material incidente, ar fi stabilit în mod corect situaţia de fapt şi ar fi pronunţat o soluţie legală şi temeinică, iar actul juridic ce instituia obligaţia de plată a taxei de acces cu privire la bunurile imobile nu era lovit de nulitate.

Recurenta a considerat că invocarea încetării protocolului s-a realizat cu rea-credinţă, întrucât intimata, deşi a recunoscut protocolul şi pretinsele motive de nulitate, a continuat să efectueze plăţi, renunţând, practic, la efectele nulităţii.

De asemenea, subliniat că de clauza privind încetarea actului pentru motiv de neplată aceasta nu se poate prevala decât creditorul obligaţiei neexecutate, nu şi debitorul şi că raportat la neexecutarea obligaţiei principale ce îi incumbă, cea de plată a taxei de acces, se instituie o prezumţie de culpă, potrivit art. 1.548 C. civ.

În final, enunţând prevederile art. 1.516 C. civ., a precizat că, întrucât instanţa s-a aflat în eroare în privinţa situaţiei de fapt reale, faţă de dispoziţiile art. 1.350 C. civ., incidente în cauză, instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu aplicarea greşită a legii.

Prin întâmpinarea depusă la 3 iulie 2025, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului, prin prisma art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând, în esenţă, că susţinerile recurentei nu pot fi circumscrise motivelor de la art. 488 C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, care, în ipoteza admiterii, ar face de prisos analiza oricăror altor cereri sau excepţii formulate de părţi, o va admite şi va anula recursul pentru considerentele ce succed.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiţia legală fiind aceea ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege, instanţa de recurs neputând examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate în apel.

În speţă, recurenta-reclamantă îşi întemeiază demersul judiciar de faţă pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând nerespectarea de către instanţa de apel a normelor de drept material indicate.

Pentru a răspunde exigenţelor impuse de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocarea motivului de nelegalitate impune dezvoltarea explicativă de către titularul căii extraordinare de atac a conţinutului legii, a modului de interpretare şi aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în faza procesuală anterioară, care justifică greşeala de judecată a instanţei ce a pronunţat hotărârea recurată. Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea au fost greşit aplicate la situaţia de fapt stabilită de instanţă, nu poate îndeplini funcţia urmărită de recurentă.

Deopotrivă, se cuvine notat că, faţă de limitele legale ale controlului judiciar ce poate fi realizat în această etapă procesuală, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs aspectele ce pun în discuţie elementele circumstanţiale ale cauzei.

Verificând în aceste coordonate criticile prezentate în susţinerea incidenţei motivului de casare indicat, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi subsumate ipotezei de nelegalitate enunţate, întrucât, astfel cum au fost formulate, ele urmăresc realizarea unui control de fond, şi nu o verificare a conformităţii deciziei cu dispoziţiile legale.

Astfel, un prim set de critici este îndreptat împotriva considerentelor instanţei de apel cu privire la momentul de început al termenului de prescripţie şi cazurile de întrerupere a acestuia, autoarea căii de atac reproşând instanţei de prim control judiciar aplicarea greşită a prevederilor art. 2.517 şi art. 2.538 C. civ.

Confirmând soluţia primei instanţe în privinţa modalităţii de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de prim control judiciar a constatat că în speţă nu a operat întreruperea termenului de prescripţie, întrucât notificările reclamantei şi somaţia nu au fost urmate de formularea unei cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data transmiterii acestora, iar după soluţionarea definitivă a dosarului având ca obiect ordonanţă de plată reclamanta nu a introdus acţiune în acelaşi termen legal. De asemenea, a reţinut că pretinsa recunoaştere a creanţei nu rezultă din înscrisul din 4 octombrie 2017 şi că din cuprinsul ordinelor de plată indicate nu rezultă că plăţile efectuate de pârâtă vizează salarii şi taxa de acces datorate în temeiul protocolului din 19 septembrie 2013.

În combaterea concluziei instanţei de apel, autoarea căii de atac afirmă evaluarea eronată a situaţiei de fapt reale, având în vedere că plăţile efectuate de intimată şi cererea acesteia de eşalonare şi diminuare a debitului echivalează cu o recunoaştere a pretenţiilor în litigiu.

Susţinerile părţii se integrează motivelor de netemeinicie, întrucât ceea ce contestă, în realitate, titulara recursului este semnificaţia atribuită de către instanţa de apel înscrisurilor indicate de recurentă în justificarea incidenţei cazului de întrerupere a termenului de prescripţie, chestiune ataşată situaţiei de fapt şi probatoriului, dată de legiuitor în competenţa exclusivă a instanţelor devolutive şi dezlegată în acord cu reguli procedurale precise, care în recurs, nu au fost contestate.

Concluziile instanţei asupra efectelor plăţile indicate de recurentă în planul prescripţiei au la bază chestiuni factuale şi probatorii şi reflectă rezultatul interpretării şi aprecierii lor.

Stabilirea contextului factual precedă etapei de interpretare şi aplicare a legii şi este rezultatul procesului de valorizare a mijloacelor de probă, context în care nici nu se poate aprecia că statuările instanţei ataşate acestei operaţiuni premergătoare aplicării legii ar fi rezultatul aplicării greşite a normelor de drept enunţate.

Sub pretextul încălcării textului de lege privind cazul de întrerupere a cursului prescripţiei, recurenta solicită, în realitate, reevaluarea faptelor şi actelor indicate de recurentă, respectiv a plăţilor şi a corespondenţei părţilor, pentru a se stabili dacă debitul achitat vizează creanţa în litigiu şi dacă în cauză a intervenit un caz de recunoaştere a creanţei, potrivit art. 2.538 C. civ.

Or, motivul de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. implică aplicarea greşită a legii asupra situaţiei de fapt, aşa cum a fost stabilită de către instanţa anterioară, şi nu determinarea unei situaţii noi de natură să atragă incidenţa prevederilor legale pretins nerespectate.

În concluzie, referirea la art. 2.517, coroborate cu cele ale art. 2.538 C. civ. apare ca fiind formală.

Prin cel de-al doilea set de critici se reproşează instanţei de apel ignorarea motivelor sale de apel şi încălcarea prevederilor art. 1.350 C. civ. din perspectiva evaluării greşite a situaţiei de fapt sub aspectul validităţii protocolului din 19 septembrie 2013, şi a raporturilor dintre părţi ulterior pretinsei încetări a actului, având în vedere prevederile art. 4.4 şi ale art. 4.7 din protocol şi ale 4.7 din procesul-verbal de licitaţie din 11 septembrie 2013 şi practicile statornicite între părţi şi a situaţiei de fapt sub aspectul validităţii aceluiaşi protocol.

A mai invocat recurenta că de încetarea actului pentru motiv de neplată se putea prevala numai creditorul obligaţiei neexecutate, nu şi debitorul şi că raportat la neexecutarea obligaţiei principale ce îi incumbă, cea de plată a taxei de acces, se instituie o prezumţie de culpă, potrivit art. 1.548 C. civ.

Nici aceste critici nu pot fi integrate motivelor de nelegalitate. Aceasta, întrucât, pe de o parte, simpla lecturare a considerentelor hotărârii cu privire la fondul cauzei relevă o analiză explicită şi punctuală a motivelor de apel invocate de titulara apelului sub acest aspect. Iar, pe de altă parte, susţinerile recurentei constituie, în realitate, o reiterare a motivelor de apel care au primit o dezlegare din partea instanţei de prim control judiciar, fără a fi urmate de un raţionament care să combată considerentele instanţei de control devolutiv şi fără să releve în concret greşeala de judecată a acesteia în aplicarea legii.

Prin urmare, ele reprezintă simple nemulţumiri ale părţii faţă de soluţia pronunţată, fără valenţe de nelegalitate în plan procesual în etapa recursului.

Aşa fiind, reţinând că din memoriul de recurs nu se pot identifica critici apte să genereze un control de legalitate asupra deciziei atacate, instanţa supremă reţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile nu doar în situaţia nemotivării recursului, ci şi în cea a motivării necorespunzătoare a acestuia.

Astfel, pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă şi, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., îl va anula.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentei, în aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga la plata către intimata-pârâtă a sumei de 15.826 RON, reprezentând cheltuieli de judecată dovedite în acord cu prevederile art. 452 din acelaşi Cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 43 din 21 ianuarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 15.826 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 noiembrie 2025.