Recourse annulled as inadmissible; appellate award for unpaid sale price upheld over counterclaim allegations.

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare", constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 8 iulie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 45.640,37 euro, reprezentând debit restant, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 9 martie 2018, a penalităţilor de 0.2%/zi de întârziere, determinate conform art. 10.2 din contractul anterior menţionat, calculate de la data scadenţei facturilor până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

La rândul său, pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte A. S.R.L. la plata sumei de 6.634,99 euro, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3116 din 12 decembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 45.640,37 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând debit, a luat act de faptul că petitul al doilea referitor la penalităţi a fost anulat prin încheierea din 13 septembrie 2021 a aceleiaşi instanţe, a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională şi a obligat pârâta la plata sumei de 5.602 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă 277A/2025 din 21 februarie 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 33.640,37 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând debit datorat, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 9 martie 2018, a respins, în rest, acţiunea şi a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

Pârâta B. S.R.L. a recurat decizia instanţei de apel, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de prim control judiciar, cu cheltuieli de judecată.

În susţinere, recurenta a arătat că hotărârea atacată este nemotivată şi este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în condiţiile în care instanţa de apel nu a analizat temeinic izvorul obligaţiilor părţilor; astfel, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, a arătat că hotărârea este motivată superficial, acesteia îi lipseşte analiza susţinerilor autoarei căii de atac, iar calculul intimatei efectuat în privinţa creanţei pretinse este lipsit de orice fundament, întrucât statuările instanţei de apel referitoare la contractul de vânzare nr. x/2018 sunt eronate şi că nu există un calcul realizat de către instanţa de prim control judiciar asupra sumei acordate.

Contrar instanţei de apel, recurenta a afirmat că obligaţiile ce fac obiectul prezentului litigiu derivă din raporturi juridice care excedează contractului nr. x/2018, în speţă, obligaţiile părţilor derivând din 4 izvoare distincte.

A susţinut că în cauză s-a probat încetarea contractului şi, în consecinţă, faptul că raportul juridic s-a desfăşurat în lipsa unui cadru contractual. Aceasta în condiţiile în care contractul nr. x/2018 viza şantierul C. şi prevedea formularea unor comenzi scrise, iar ulterior încetarii contractului nu au existat comenzi pentru acest şantier, ci au vizat alte şantiere, raporturile comerciale dintre părţi desfăşurându-se pe baza unor comenzi verbale sau chiar în lipsa lor, cu scopul identificării unor clienţi şi vânzării mărfii către aceştia. De asemenea, a subliniat şi faptul că din avizele de expediţie întocmite de intimata, în sarcina căreia cădea obligaţia de transport a mărfii, sunt evidenţiate alte adrese decât şantierul anterior menţionat.

Sub un alt aspect, a arătat că instanţa de prim control judiciar nu a analizat susţinerile sale privind existenţa unor raporturi atât în baza contractului nr. x/2018, cât şi în baza unor comenzi verbale care nu aveau legătură cu acest contract.

În privinţa cererii reconvenţionale, referitor la contractul de agenţie şi acordul intimatei de plată a comisionului, recurenta a arătat că acesta este un contract încheiat verbal în considerarea relaţiei de prietenie între asociaţii celor două părţi, care a fost dovedit prin corespondenţa dintre părţi, prin faptul că intimata a fost de acord să achite un astfel de comision şi că nu a refuzat la plată factura aferentă pretenţiilor sale.

A mai afirmat că acest contract a fost executat în fapt de către recurentă, în calitate de agent, prin promovarea produselor intimatei pe mai multe şantiere şi obţinerea unor comenzi pentru acestea din partea unor terţi beneficiari.

Astfel, făcând trimitere la situaţia de fapt şi la probatoriul cauzei, recurenta a subliniat că în cauză s-a dovedit existenţa şi executarea contractului, precum şi obligaţia de plată a comisionului.

Nelegalitatea hotărârii atacate a privit şi considerentele instanţei de apel cu privire la viciile mărfii livrate, în combaterea cărora autoarea căii de atac a arătat că că desigilarea cutiilor se realiza de către ultimul beneficiar, pe şantier, şi nu de către recurentă, astfel că termenul de o zi lucrătoare de la data desigilării varia în funcţie de momentul la care era folosit produsul.

Mai mult, a susţinut că în urma sesizărilor beneficiarilor finali, societăţile de construcţii care au folosit materialele, recurenta a fost obligată să înlocuiască aceste materiale cu alte materiale achitate, iar declaraţiile scrise ale reprezentanţilor societăţilor care au folosit aceste materiale constituie probe la dosarul cauzei.

În opinia recurentei, viciile au fost probate prin corespondenţa părţilor - e-mailul din 17 aprilie 2019 şi declaraţiile extrajudiciare ale martorilor.

Contrar instanţei de apel, a precizat că viciile erau ascunse, întrucât produsele erau desigilate de beneficiarul final şi nu puteau fi cunoscute şi respectiv, invocate decât din acel moment, mărfurile fiind ambalate în cutii ermetic închise, care odată deschise făceau inutilizabila marfa.

A mai susţinut că atât facturile anterioare celei nr. 77 din 31 mai 2018, cât şi cele ulterioare au fost achitate în integralitate şi că livrarea mărfii de către intimată în condiţiile neachitării facturii în discuţie instituie prezumţia că intimata a acceptat refuzul la plată al acesteia, aşa cum rezultă din corespondenţa dintre părţi şi fişa contului intimatei.

De asemenea, a subliniat că potrivit CMR-ului care a fost emis pentru marfa aferentă facturii nr. x din 31 mai 2018 destinaţia mărfii viza adresa sediului societăţii recurente, şi nu a şantierului C. şi că faţă de notele de credit depuse, înlocuirea mărfii încă netrimise nu era posibilă.

În acest context, a conchis că instanţa de apel a analizat superficial situaţia dedusă judecăţii.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

La termenul de astăzi, în şedinţă publică, intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului sub aspectul criticilor circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Deopotrivă, instanţa supremă a pus în discuţie şi regularitatea invocării motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin prisma art. 486 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ.

Înalta Curte, luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, astfel cum aceasta a fost sesizată şi pusă în dezbatere, reţine următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiţia legală fiind aceea ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege, instanţa de recurs neputând examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate în apel.

Deopotrivă, faţă de caracterul extraordinar al acestei căi de atac şi de prevederile art. 488, prin coroborare cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că în recurs, controlul de legalitate nu este compatibil cu reevaluarea stării de fapt şi reexaminarea probelor ori a modului în care acestea au fost interpretate în aprecierea stării de fapt.

Aceasta, întrucât aprecierea probelor pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor este atributul instanţelor de fond şi se realizează în mod liber şi potrivit convingerii instanţelor, asupra modului în care instanţele devolutive au executat acest atribut neputând interveni instanţa de recurs.

Verificând criticile recurentei în aceste coordonate, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi subsumate ipotezelor de nelegalitate indicate, întrucât, astfel cum au fost prefigurate, tind la realizarea unui control de temeinicie, şi nu la o verificare a conformităţii deciziei cu dispoziţiile legale aplicabile.

În speţă, recurenta-reclamantă îşi întemeiază demersul judiciar de faţă pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocând nemotivarea şi nerespectarea de către instanţa de apel a normelor de drept material.

Invocarea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conţinutului legii, a modului de interpretare şi aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în faza procesuală anterioară, care justifică greşeala de judecată a instanţei ce a pronunţat hotărârea recurată. Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea au fost greşit aplicate la situaţia de fapt stabilită de instanţă, nu poate îndeplini funcţia urmărită de recurentă.

Prin susţinerile titularei recursului se solicită, în realitate, reexaminarea conţinutului probelor şi a modului în care instanţa de apel a statuat în fapt pe baza examinării lor asupra temeiului cererii de chemare în judecată, temeiului cererii reconvenţionale şi naturii viciilor mărfii livrate, autoarea căii de atac, prin invocarea lor, propune acestei instanţe o reconsiderare a contextului factual.

Astfel, în recurs, autoarea căii de atac nu indică normele legale pretins nerespectate de instanţa de prim control judiciar şi nici nu prezintă argumentele care ar releva o atare ipoteză, ci reia apărările sale din etapa procesuală anterioară, fără a combate raţionamentul instanţei de apel expus în justificarea hotărârii pronunţate.

Deşi se afirmă şi în această etapă procesuală încetarea contractului încă din luna mai 2018, argumentarea tezei se realizează prin raportare la aceleaşi elemente factuale şi probatorii - obiectul contractului, comenzile emise de recurentă, destinaţia mărfii aşa cum rezultă din acestea şi din avizele de expediţie - care scapă cenzurii instanţei de recurs, potrivit normelor enunţate anterior.

Identificarea izvorului raportului juridic reprezintă o chestiune de fapt, în privinţa căreia numai instanţele de fond au un drept de apreciere, aceasta efectuându-se pe baza probelor.

De asemenea, subsumat nelegalităţii concluziei instanţei de apel referitoare la pretinsul contract de agenţie, autoarea căii de atac supune verificării în recurs analiza realizată de către instanţa de prim control judiciar asupra probelor administrate, şi nu eventuale erori în aplicarea regulilor ce guvernează o atare operaţiune.

Deopotrivă, se notează că recurenta nu contestă interpretarea dată de către instanţa de control devolutiv dispoziţiilor art. 2.078 C. civ., respectiv faptul că încheierea unui contract de agenţie nu se poate face decât în formă scrisă, ci reia, într-o manieră identică, cu ignorarea acestei interpretări, susţinerile sale din apel referitoare la dovada încheierii verbale a unui contract de agenţie cu pârâta.

Şi argumentele părţii în susţinerea nelegalităţii considerentelor instanţei privind natura viciilor mărfii livrate nu privesc analiza şi raţionamentul instanţei de apel, întrucât, pe de o parte, vizează aspecte factuale incompatibile cu calea extraordinară de atac exercitată, iar, pe de altă parte, considerentele contestate confirmă susţinerile recurentei în sensul că viciile pot fi descoperite imediat după deschiderea cutiilor. Ceea ce reţine instanţa nu este faptul că recurenta era cea care desigila cutiile, aşa cum pretinde titulara recursului, ci faptul că viciile nu au fost aduse la cunoştinţa intimatei în termenul stipulat în contract.

Contrar recurentei, instanţa de prim control judiciar nu a reţinut că descoperirea viciilor se putea efectua numai de recurentă şi că termenul pentru invocarea viciilor se calcula de la livrarea produselor.

De aceea, fiind întemeiate pe o premisă greşită şi străină de considerentele instanţei de apel, alegaţiile autoarei căii de atac în sensul că viciile sunt vicii ascunse nu sunt apte de verificare în recurs.

Nemotivarea hotărârii, astfel cum a fost invocată, nu poate fi integrată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în măsura în care, pe de o parte, o atare situaţie are în vedere chestiuni care lipsesc cu desăvârşire hotărârea de elementele care au fundamentat-o. Iar, pe de altă parte, simpla lecturare a deciziei recurate relevă o analiză completă a susţinerilor autoarei căii de atac şi un răspuns explicit acestora, criticile recurentei exprimând, în realitate, nemulţumirea părţii faţă de răspunsul instanţei la acestea.

În ceea ce priveşte lipsa calculului asupra sumei acordate de instanţa de apel, 33.640,37 RON, instanţa supremă constată că aceasta este invocată formal. Recurenta omite faptul că instanţa de apel a admis motivul de apel referitor la creanţa reclamantei în cuantum de 12.000 euro, aferentă facturii nr. x din 31 decembrie 2019, şi, în consecinţă, a schimbat în parte hotărârea primei instanţe în sensul că a înlăturat această sumă din cea acordată de tribunal, 45.640,37 euro.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reţine că motivele de nelegalitate, astfel formulate, nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de titulara recursului, context în care devin aplicabile prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului fiind întemeiată.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1), prin raportare la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 277A/2025 din 21 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 20 noiembrie 2025.