Extraordinary appeal annulled for failing to distinguish factual merits from legal error in equipment service fees dispute

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare", constată că:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş , secţia Civilă la 10 mai 2021, sub nr. x/2021, iar ulterior, ca urmare a declinării de competenţă, pe rolul Tribunalului Specializat Argeş, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 207.092,725 RON, reprezentând pretenţii contractuale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 234 din 30 aprilie 2024, Tribunalul Specializat Argeş a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel principal, iar pârâta a promovat apel incident.

Prin decizia nr. 18/A-COM din 17 ianuarie 2025, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul principal şi ca lipsit de interes apelul incident şi a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2.610 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs principal, iar pârâta B. S.R.L. recurs incident.

Motivând recursul principal, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei atacate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., şi reţinerea cauzei pentru o nouă judecată; cu cheltuieli de judecată.

În susţinere, a arătat, în esenţă, că instanţa de prim control judiciar a apreciat în mod greşit probatoriul administrat şi a motivat contradictoriu hotărârea, întrucât din înscrisuri şi raportul de expertiză rezulta în mod neechivoc că cel puţin de la data menţionată în procesele-verbale de revizie şi până la data încheierii celor de predare, utilajele s-au aflat în posesia altor societăţi, cu acordul pârâtei, iar pârâta nu a achitat tariful orar pentru utilajele menţionate în contractul de prestări servicii nr. x din 1 septembrie 2019.

A mai afirmat că, în acord cu prevederile art. 3.5 teza a II-a din contract, răspunderea intimatei ar fi trebuit angajată, aceasta fiind în culpă procesuală, context în care trebuia obligată la plata sumei de 115.132,5 RON.

De asemenea, a considerat că şi concluzia instanţei de apel referitoare la nesemnarea proceselor-verbale de primire este eronată, în măsura în care probele administrate relevau că recurentei i-a fost îngrădit accesul la utilajele ce făceau obiectul contractului de prestări servicii nr. x din 1 septembrie 2019 şi că pârâta le-a utilizat pentru a furniza servicii altor societăţi.

A apreciat că răspunderea pârâtei trebuia angajată în temeiul contractului independent de împrejurarea că aceasta a prestat servicii în interesul unor terţe persoane.

A mai arătat că motivele hotărârii recurate nu sunt susţinute de probatoriul cauzei care releva numărul de ore pentru care pârâta datora preţul convenit contractual, fiind de necontestat că în intervalul cuprins între momentul reviziilor şi cel al predării intimata a utilizat utilajele fără acordul recurentei, încasând sume de la alte societăţi pentru aceasta.

În susţinerea recursului incident, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1.266-1.270 C. civ. şi a schimbat cauza juridică din contractul de prestări servicii în contractul de închiriere bunuri şi că instanţele de fond au calificat eronat natura juridică a raportului obligaţional dintre părţi, aplicând greşit prevederile legale în materia obligaţiilor contractuale. Sub acest aspect, a afirmat că obligaţia asumată de pârâtă de a asigura paza utilajelor în locaţia în care se presta lucrarea nu implica şi transmiterea posesiei în sensul art. 916 C. civ.

În opinia recurentei, interpretarea corectă a prevederilor privind obligaţiile porneşte de la natura convenţiei încheiate, de prestări servicii cu utilaje operate de personalul furnizorului, utilizate strict la solicitarea beneficiarului, în condiţii şi locaţii stabilite prin comandă scrisă.

De asemenea, a susţinut că potrivit art. 1.1 şi art. 4.2.1 din contract, posesia juridică şi de fapt a bunurilor rămânea în continuare la furnizorul serviciilor, iar interpretarea dată de către instanţele de fond clauzelor contractuale transformă convenţia în discuţie, contrar voinţei părţilor şi cuprinsului ei, într-un contract de închiriere utilaje.

Autoarea căii de atac, criticând dispoziţia instanţei de apel de respingere a apelului incident, a arătat că invocarea lipsei interesului s-a realizat nemotivat şi fără o analiză pe fond a criticilor privind expertiza şi încheierile premergătoare.

În final, a afirmat nelegalitatea deciziei atacate şi din perspectiva încălcării art. 33-32 C. proc. civ., întrucât validarea de către prima instanţă a raportului de expertiză, în ceea ce priveşte posesia bunului care a aparţinut pârâtei, precum şi motivarea sentinţei şi efectele pe care le-ar produce asupra raporturilor juridice sau pretenţiilor ulterioare, o prejudiciază.

În drept, recursul recurentei-pârâte a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. cu cheltuieli de judecată.

La 22 mai 2025, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului principal, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului principal, invocată de recurenta-pârâtă, care, în ipoteza admiterii, ar face de prisos analiza oricăror altor cereri sau excepţii invocate de părţi, o va admite şi va anula recursul principal pentru considerentele ce succed.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiţia legală fiind aceea ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege, instanţa de recurs neputând examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate în apel.

În speţă, recurenta-reclamantă îşi întemeiază demersul judiciar de faţă pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocând nemotivarea şi motivarea contradictorie a hotărârii, precum şi nerespectarea de către instanţa de apel a normelor de drept material.

Pentru a răspunde exigenţelor impuse de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ipoteza "hotărârea cuprinde motive contradictorii" nu poate viza decât cuprinsul hotărârii recurate. Altfel spus, contradicţia afirmată trebuie să existe fie între considerentele hotărârii, fie între considerente şi dispozitivul acesteia şi să fie de aşa natură încât actul jurisdicţional al instanţei să apară ca fiind nemotivat.

Invocarea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conţinutului legii, a modului de interpretare şi aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în faza procesuală anterioară, care justifică greşeala de judecată a instanţei ce a pronunţat hotărârea recurată. Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea au fost greşit aplicate la situaţia de fapt stabilită de instanţă, nu poate îndeplini funcţia urmărită de recurentă.

Deopotrivă, se cuvine notat că, faţă de limitele controlului judiciar din recurs stabilite numai la chestiuni de nelegalitate, nu pot face obiect al analizei instanţei de recurs aspectele de netemeinicie prin care părţile pun în discuţie elementele circumstanţiale ale cauzei, chestiune integrată judecăţii instanţelor devolutive.

Verificând în aceste coordonate criticile expuse în susţinerea incidenţei motivelor de casare invocate, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi integrate ipotezelor de nelegalitate enunţate, întrucât, astfel cum au fost formulate, urmăresc realizarea unui control de temeinicie, şi nu o verificare a conformităţii deciziei cu dispoziţiile legale.

Astfel, deşi afirmă motivarea contradictorie a hotărârii, recurenta justifică incidenţa acestui caz din perspectiva existenţei unei contradicţii între probele administrate, înscrisurile şi raportul de expertiză, şi considerentele instanţei de apel. Or, o atare situaţie excedează sferei motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., împrejurarea ce determină înlăturarea lor.

Nu pot fi integrate controlului de legalitate realizat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nici susţinerile referitoare la situaţia nemotivării hotărârii, întrucât o atare ipoteză înglobează chestiuni care lipsesc hotărârea de elementele care au fundamentat-o, şi nu aspecte de netemeinicie - probele - a căror verificare este permisă numai instanţelor de fond, nu şi instanţei de recurs.

Nici susţinerilor circumscrise de recurentă cazului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu li se pot atribui valenţe de nelegalitate, în măsura în care, pe de o parte, autoarea căii de atac nu indică în concret normele legale, iar argumentele dezvoltate nu permit identificarea lor.

Întreaga construcţie a raţionamentului recurentei are la bază prevederile contractuale şi elementele probatorii ale cauzei şi este realizată pentru a demonstra greşita evaluare a situaţiei de fapt şi eronata valorificare a probelor, nicidecum încălcarea unor dispoziţii legale.

Ceea ce deduce judecăţii în recurs titulara căii de atac nu este interpretarea şi/sau aplicarea greşită a unor texte de lege la situaţia de fapt, aşa cum aceasta a fost stabilită de către instanţele de fond, ci viziunea proprie a recurentei asupra valorii probatorii a dovezilor aflate la dosar, interpretării clauzelor contractuale şi aspectelor factuale în raport cu actele cauzei. Or, aceste critici sunt de netemeinicie şi, aşa cum s-a arătat anterior, reexaminarea lor în recurs este interzisă.

Se cuvine notat că în procesul de judecată, instanţa de apel are deplină libertate de apreciere, în sensul că, urmare a evaluării probatoriului administrat în cauză, poate să stabilească că s-a făcut sau nu dovada, în modalitatea cerută de lege, a pretenţiilor deduse judecăţii, iar acest aspect nu poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

Analiza susţinerilor autoarei căii de atac impun concluzia că prin motivul de recurs invocat, recurenta opune aspecte care tind la restabilirea situaţiei de fapt şi reaprecierea elementelor probatorii, la o reapreciere a condiţiilor răspunderii recurentei-pârâte, bazată pe elemente de circumstanţă.

Astfel, în lipsa unor critici veritabile de nelegalitate sau a unor motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă nu întruneşte cerinţele legale referitoare la motivarea căii extraordinare de atac exercitate, context în care devin aplicabile prevederile art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

De aceea, pentru raţiunile înfăţişate anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) şi al art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului principal şi îl va anula.

În consecinţă, văzând dispoziţiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect", ipoteză incidentă în cauză faţă de anularea recursului principal pe cale de excepţie, Înalta Curte urmează să constate ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L.

Având în vedere soluţiile asupra recursurilor, precum şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată înregistrate şi solicite de fiecare parte recurentă rămân în sarcina acesteia, nefiind întrunite condiţiile de la art. 453 alin. (1) C. proc. civ. pentru acordarea lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului principal.

Anulează recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 18/A-COM din 17 ianuarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 noiembrie 2025.