Claimant’s appeal inadmissible as representative-capacity defect not curable in appeal; annulment restored and case remanded.

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2025

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 16.12.2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 123.731 euro, respectiv 608.834,69 RON la cursul B.N.R. din ziua depunerii acţiunii, reprezentând despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 301/2024 din 20.02.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a reclamantei şi a anulat acţiunea ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitatea de reprezentant; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1117/05.09.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa civilă apelată şi a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant; totodată, a stabilit termen pentru soluţionarea pe fond a cauzei.

Prin decizia civilă nr. 1619/04.11.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a comisionului de intermediere prevăzut de art. 2.2 din contractul de intermediere din 07.05.20218 aferent încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului situat în Bacău, str. x, jud. Bacău; a respins în rest acţiunea ca nefondată şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestor decizii, pârâta a declarat recurs, iar reclamanta a formulat recurs doar împotriva deciziei civile nr. 1619/04.11.2024, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recurenta-reclamantă, în memoriul său de recurs, a prezentat situaţia de fapt şi a arătat că prejudiciul solicitat a fost cuantificat prin raportare la comisionul pe care ar fi trebuit să îl încaseze în ipoteza îndeplinirii obligaţiilor contractuale de către pârâtă, comisionul având exclusiv rolul de criteriu de cuantificare a prejudiciului, iar nu de preţ al contractului, activitatea sa fiind remunerată distinct potrivit art. 5.2 din contract.

În ceea ce priveşte imobilul din Bacău, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat incidenţa art. 5.1 din contract, înlăturând aplicabilitatea art. 4.2.5 şi art. 4.2.6 din contract, care confereau dreptul la plata unor despăgubiri în cuantum dublu faţă de comisionul stabilit la art. 2.2. din contract; în acest sens, a susţinut că motivarea instanţei de apel este contradictorie cu situaţia de fapt, ceea ce echivalează cu o motivare în drept contradictorie sau străină de natura cauzei.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că, în realitate, dispoziţiile art. 4.2.5 din contract nu disting în funcţie de momentul încălcării obligaţiilor de către pârâtă, fiind suficientă producerea acestei încălcări pentru a deveni incident art. 4.2.6.

Totodată, a susţinut că art. 5.1 din contract este aplicabil numai în ipoteza în care intervine denunţarea unilaterală pentru culpa intermediarului, iar nu în cazul denunţării întemeiate pe art. 8.1 lit. b), situaţie în care, potrivit art. 8.1 alin. (2), intermediarul ar fi îndreptăţit la despăgubiri reprezentând dublul comisionului, indiferent de momentul încheierii contractului de vânzare cu clientul prezentat de intermediar, înainte ori ulterior denunţării contractului, soluţia instanţei fiind greşită.

În opinia recurentei-reclamante, această interpretare este justificată întrucât, dacă în ipoteza de la art. 5.1 - care presupune culpa intermediarului - acesta este îndreptăţit la comisionul simplu de la art. 2.2, cu atât mai mult cu cât în ipoteza de la art. 8.1 lit. b) din contract, care exclude orice culpă din partea intermediarului, acesta ar fi îndreptăţit la plata dublului comisionului cu titlu de despăgubiri.

De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa nu a dat eficienţă art. 4.2.9 teza a II-a din contract, omiţând complet analizarea solicitării sub acest aspect; în opinia recurentei, pârâta datora o penalitate de 0,1% din valoarea comisionului, începând cu 03.04.2021 şi până la executarea obligaţiei.

Cu privire la celelalte imobile, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile legale, reţinând în mod eronat că nu ar fi îndreptăţită la comision şi că pârâta nu şi-ar fi încălcat obligaţiile contractuale.

În acest context, a arătat că instanţa a omis să analizeze incidenţa art. 1.166, art. 1.170, art. 1.270 şi art. 1.350 C. civ. şi să dea eficienţă acestora raportat la situaţia de fapt, reţinând eronat că s-ar fi solicitat obligarea pârâtei la plata comisionului de la art. 2.2 din contract ca şi preţ al contractului şi nu ca despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale de pârâtă.

Referitor la imobilul din Oneşti, recurenta-reclamantă a afirmat că instanţa a înlăturat în mod nejustificat aplicarea art. 1.350 C. civ. şi a altor texte legale care conturează instituţia răspunderii contractuale a pârâtei pentru nerespectarea obligaţiei de a pune la dispoziţia promitentului cumpărător actele de proprietate, conform art. 4.2.1 din contract. În opinia sa, această obligaţie presupunea furnizarea unor acte conforme cu realitatea juridică şi factuală, aptă să permită încheierea valabilă a contractului de vânzare, iar nu remiterea unor înscrisuri pur formale.

Recurenta a reiterat că nu a solicitat plata comisionului ca preţ al contractului, ca şi cum s-ar fi încheiat contractul de vânzare final, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea obligaţiilor contractuale de către pârâtă.

În ceea ce priveşte imobilul din Constanţa, a susţinut că pârâta a vândut spaţiul unui alt client, cu rea-credinţă, pentru a evita să-i achite comisionul, situaţie pe care a apreciat-o similară şi în cazul imobilelor din Făgăraş, Braşov şi Măcin, context în care aceasta a reiterat cuantumul comisioanelor, precum şi activitatea de promovare desfăşurată.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă, prin memoriul său de recurs, după prezentarea situaţiei de fapt, a susţinut că instanţa de apel a soluţionat în mod eronat excepţiile invocate în cauză, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, recurenta-pârâtă a arătat că aceasta a fost admisă de tribunal, iar instanţa de apel a anulat în mod greşit sentinţa primei instanţe, reţinând că în faza apelului pot fi administrate înscrisuri noi şi că documentele depuse ulterior momentului rămânerii în pronunţare a primei instanţe ar fi apte să complinească lipsa dovezii calităţii de reprezentant, făcând trimitere, în acest sens, la decizia nr. 9/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru judecarea recursului în interesul legii.

În opinia recurentei-pârâte, această abordare reflectă atât ignorarea argumentelor sale, cât şi o neînţelegere a cadrului legal aplicabil în cauză. Totodată, după redarea dispoziţiilor art. 82 alin. (1) C. proc. civ., aceasta a susţinut că reclamanta nu a complinit lipsurile în termenul acordat de tribunal, motiv pentru care anularea acţiunii a fost dispusă în mod corect.

Potrivit recurentei-pârâte, admiterea posibilităţii de a acoperi această lipsă ulterior, prin depunerea de înscrisuri în faza apelului, înseamnă a goli de conţinut prevederile art. 82 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., normă cu caracter imperativ, care instituie o sancţiune procesuală clară - anularea cererii - aplicabilă în cazul în care partea nu dovedeşte în termen calitatea de reprezentant; de altfel, această sancţiune este menită să sancţioneze pasivitatea, neglijenţa sau reaua-credinţă procesuală şi să asigure respectarea disciplinei procedurale.

Recurenta a mai subliniat că acest caracter peremptoriu al termenului acordat de instanţă nu permite derogări, astfel că posibilitatea de a acoperi ulterior lipsa reprezentării - fie şi prin depunerea de înscrisuri noi în apel - ar contraveni scopului reglementării.

Totodată, a subliniat că respectarea termenelor procedurale nu reprezintă simple exigenţe formale, ci garanţii esenţiale ale desfăşurării procesului într-un cadru previzibil şi echitabil, rămânerea în pronunţare marcând momentul închiderii dezbaterilor, astfel că orice înscris depus ulterior acestui moment este tardiv şi inadmisibil.

În consecinţă, recurenta-pârâtă a concluzionat că, în lipsa îndeplinirii în termenul legal a condiţiilor privind reprezentarea, singura conduită procedurală conformă cu legea era formularea unei noi cereri de chemare în judecată, iar nu complinirea neregularităţii în calea de atac.

În final, a arătat că instanţa de apel nu putea valida prin propria decizie o aşa-zisă remediere tardivă a unor lipsuri sancţionate expres de lege.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a stabilit în mod greşit momentul de început al termenului de prescripţie ca fiind data încheierii fiecărui contract de vânzare-cumpărare dintre B. şi clienţii finali sau data emiterii facturilor fiscale.

În opinia recurentei, această concluzie contravine atât dispoziţiilor legale în materia prescripţiei extinctive, cât şi regulilor generale privind exigibilitatea drepturilor rezultate din prestarea unor servicii contractuale. Aceasta deoarece, dreptul la comision s-a născut la momentul prestării serviciilor de intermediere, iar nu la o dată ulterioară, incertă şi fluctuantă, legată de eventuala finalizare a unei tranzacţii între terţi.

De altfel, cu privire la imobilele pentru care nu au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare şi pentru care reclamanta pretinde totuşi un comision, recurenta-pârâtă a susţinut că este cu atât mai clar că momentul relevant pentru începutul curgerii termenului de prescripţie este cel al încetării raporturilor contractuale dintre părţi, respectiv data denunţării unilaterale a contractului - 11.12.2019, prescripţia fiind împlinită la data formulării cererii de chemare în judecată, 16.12.2022.

Din perspectiva ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a afirmat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit data de 17.01.2020 ca moment al încetării contractului de intermediere, deşi denunţarea unilaterală a fost notificată la 11.12.2019, dată la care contractul a încetat potrivit legii.

În continuare, recurenta-pârâtă a criticat reţinerile curţii de apel referitoare la imobilul situat în Oneşti, subliniind că acestea se întemeiază pe o extindere nejustificată şi neconvenită a obiectului contractului de intermediere, în condiţiile în care respectivul imobil nu figurează în anexa contractului, iar demersurile de promovare au fost iniţiate unilateral de reclamantă.

Astfel, în lipsa unui act de voinţă comun exprimat în forma cerută de lege, simpla corespondenţă ori acceptarea informală a unor demersuri din partea reclamantei nu pot echivala cu o modificare contractuală.

Invocând o situaţie similară, recurenta-pârâtă a reiterat aceste argumente şi cu privire la imobilul din Bacău; totodată, a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod eronat art. 5.1 din contract, apreciind că acesta ar conferi reclamantei dreptul la comision şi ulterior denunţării unilaterale a contractului, deşi raportul contractual a încetat la 11.12.2019, iar vânzarea imobilului către cumpărătorul indicat de reclamantă s-a realizat la 02.04.2021.

În acest context, recurenta-pârâtă a afirmat că nu poate fi reţinută încălcarea obligaţiei prevăzute de art. 4.2.5 din contract, clauză care, în opinia sa, produce efecte exclusiv pe durata existenţei contractului, o interpretare contrară aducând atingere principiului libertăţii de a contracta şi extinzând nejustificat în timp obligaţii asumate într-un raport contractual deja încetat.

În final, recurenta-pârâtă a susţinut că soluţia instanţei de apel, potrivit căreia reclamanta este îndreptăţită la plata unui comision pentru tranzacţia privind imobilul din Bacău, încheiată ulterior încetării contractului de intermediere, se întemeiază pe o interpretare extensivă şi nejustificată a clauzelor contractuale, cu ignorarea caracterului temporar al obligaţiilor asumate şi a cerinţei formei scrise pentru orice modificare ori extindere a obiectului convenţiei.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Atât recurenta-reclamantă, cât şi recurenta-pârâtă au depus la dosar întâmpinare.

Cu ocazia dezbaterilor, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursurilor.

Deliberând asupra excepţia nulităţii recursului pârâtei, Înalta Curte urmează să o respingă, întrucât din conţinutul memoriului de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reţinută incidenţa art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând excepţiei nulităţii recursului declarat de reclamantă, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 şi art. 482 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentei-reclamante nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că motivarea deciziei recurate este contradictorie în raport cu situaţia de fapt, respectiv străină de natura pricinii, în ceea ce priveşte reţinerea privind incidenţa art. 5.1 din contractul de intermediere şi înlăturarea aplicării art. 4.2.5 şi art. 4.2.6 din acelaşi contract, cu privire la imobilul din Bacău, apreciind că, în această ipoteză, ar fi fost îndreptăţită la plata dublului comisionului cu titlu de despăgubiri, iar nu doar la comisionul simplu.

Reamintind recurentei-reclamante că temeinicia situaţiei de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că susţinerile formulate de aceasta nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva invocată, respectiv aceea a existenţei unei motivări contradictorii ori străine de natura pricinii.

Aceasta deoarece, ipoteza de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când se referă la existenţa unor motive contradictorii, are în vedere o contradicţie de o asemenea amploare încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situaţiei în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluţii care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deşi ele s-ar exclude reciproc.

Totodată, ipoteza motivelor străine de natura cauzei presupune dezvoltarea unor critici prin care să se evidenţieze lipsa legăturii între motivele reţinute de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată şi natura pricinii deduse judecăţii.

Ca atare, susţinerea generică în sensul că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe motive străine de natura pricinii nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în acest motiv de recurs.

În privinţa motivului de recurs fundamentat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a evocat dispoziţiile art. 1.166, art. 1.170, art. 1.270 şi art. 1.350 C. civ., însă fără a evidenţia o aplicare greşită a normelor de drept material, ci pentru a pune în discuţie, în realitate, modul în care instanţa de apel a analizat atragerea răspunderii pârâtei, în raport cu situaţia de fapt şi probatoriul administrat în cauză.

Astfel, recurenta a dezvoltat pe larg argumente referitoare la pretinsa neîndeplinire a obligaţiilor contractuale ale pârâtei, insistând asupra dreptului său de a încasa dublul comisionului aferent tranzacţiei legate de imobilul din Bacău şi penalităţi, precum şi a dreptului de a încasa comisionul de intermediere în privinţa altor imobile; în acest context, a expus aspecte referitoare la neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei prevăzute de art. 4.2.1 din contract de punere la dispoziţia potenţialului cumpărător a unor acte conforme cu realitatea juridică şi factuală, apte să permită încheierea valabilă a contractului de vânzare a imobilului din Oneşti; totodată, aceasta a relevat că pârâta ar fi procedat la vânzarea altor imobile situate în localităţi diferite către alţi clienţi cu scopul de a evita plata comisionului de intermediere.

Or, astfel de susţineri presupun o reevaluare a situaţiei de fapt şi a probelor administrate, care scapă însă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Aşadar, în lipsa indicării unor argumente care să vizeze nelegalitatea deciziei recurate şi nu netemeinicia acesteia, prin criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă urmăreşte să obţină o nouă evaluare a fondului pretenţiilor şi a probelor administrate, incompatibilă cu natura nedevolutivă a căii de atac exercitate.

În aceste condiţii, Înalta Curte conchide că niciuna dintre criticile recurentei-reclamante nu poate fi încadrată în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi constată incidentă sancţiunea nulităţii recursului, aplicabilă nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, situaţie care, deopotrivă, încalcă exigenţele legii de procedură privind motivarea căii de atac.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul reclamantei.

Examinând deciziile recurate în raport cu motivele invocate de recurenta-pârâtă şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod expres, recurenta-pârâtă a invocat ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, din perspectiva primului motiv de recurs, autoarea căii de atac a criticat ambele hotărâri pronunţate de curtea de apel, integrând un set de critici ce vizează, pe de o parte, modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant invocată în faţa primei instanţe, excepţie care a fost respinsă prin decizia nr. 1117/2024, în urma anulării sentinţei tribunalului, iar, pe de altă parte, modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a stabilirii greşite a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, excepţie respinsă prin decizia nr. 1619/2024.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a procedat la o extindere nejustificată, atât în timp, a unor obligaţii asumate într-un raport contractual deja încetat, cât şi a obiectului convenţiei, cu ignorarea limitelor stabilite prin voinţa părţilor.

Înalta Curte constată că primul motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este fondat, din perspectiva greşitei soluţionări a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentat invocate în faţa primei instanţe.

Din înscrisurile de la dosar reiese că tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant, constatând că reclamanta nu a complinit această neregularitate în termenul acordat în baza art. 82 alin. (1) C. proc. civ., sancţiunea procesuală aplicată fiind anularea cererii de chemare în judecată.

Instanţa de apel, deşi a validat raţionamentul primei instanţe cu privire la lipsa dovezii calităţii de reprezentant şi imposibilitatea valorificării înscrisului depus după închiderea dezbaterilor, în considerarea art. 394 alin. (3) C. proc. civ., ulterior a statuat că, în faza apelului, prin încuviinţarea probei cu înscrisuri noi, dovada calităţii de reprezentant a fost complinită.

În susţinerea acestui raţionament instanţa de apel a invocat incidenţa deciziei pronunţate în interesul legii nr. 9/2020, însă Înalta Curte reţine că dezlegarea nu poate servi drept temei pentru eludarea sancţiunii anulării cererii, întrucât ar goli de conţinut art. 82 alin. (1) C. proc. civ., care instituie o procedură specială şi un termen procedural pentru remedierea lipsei dovezii calităţii de reprezentant.

Potrivit art. 82 alin. (1) C. proc. civ., "Când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată".

Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este o excepţie de procedură, dilatorie, ceea ce înseamnă că instanţa este obligată să acorde un termen pentru complinirea neregularităţii. Această neregularitate capătă un caracter peremptoriu în ipoteza în care lipsa nu este acoperită până la termenul stabilit, situaţie ce atrage sancţiunea anulării cererii.

În acest cadru, curtea era ţinută să verifice, cu prioritate, dacă neregularitatea procedurală a fost complinită în termenul acordat de tribunal, cu respectarea art. 82 alin. (1) C. proc. civ., şi nicidecum să procedeze la complinirea lipsei dovezii calităţii de reprezentant în apel.

În consecinţă, pentru aceste motive, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia civilă nr. 1117/05.09.2024 şi va trimite cauza spre rejudecare, urmând ca instanţa de apel să reanalizeze modul în care a fost soluţionată excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant în primă instanţă.

Întrucât a fost găsit întemeiat motivul de casare privind încălcarea normelor de procedură sancţionate cu nulitatea hotărârii pronunţate, Înalta Curte constată că se impune implicit şi casarea deciziei civile nr. 1619/2024, astfel că nu va mai analiza motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă subsumate pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, şi pct. 8, relativ la modul în care a fost soluţionat fondul pretenţiilor.

Aşa fiind, Înalta Curte, în aplicarea art. 496 alin. (1) teza I şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtă, va casa deciziile recurate şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului pârâtei.

Admite excepţia nulităţii recursului reclamantei şi, în consecinţă:

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1619/04.11.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziilor civile nr. 1117/05.09.2024 şi nr. 1619/04.11.2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează deciziile atacate şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2025.