Annulment of arbitral award: Suppletive character of civil code prescription bars review of limitation defenses under imperative norms exception

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2025

Prin acţiunea înregistrată la 12 noiembrie 2021 pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. x/2021*, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. întoarcerea executării silite efectuate în dosarul execuţional nr. x/2019 al Biroului Executorului Judecătoresc C. şi obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor de bani încasate din executare, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare, de la data încasării şi până la restituirea efectivă.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat ca, în cazul dispunerii întoarcerii executării, să îi fie restabilit dreptul de creanţă, prin obligarea reclamantei A. S.R.L. la plata sumei de 7.211,68 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în temeiul contractului de depozitare a deşeurilor solide nepericuloase nr. 10 din 13 ianuarie 2009, modificat şi prelungit prin actele adiţionale ulterioare, precum şi la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere, în cuantum total de 7.211,68 RON, potrivit art. 4.3 din contract.

Prin încheierea din 4 octombrie 2022, Judecătoria Timişoara, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cererii reconvenţionale în favoarea Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a Judeţului Arad.

Prin Hotărârea nr. 1 din 16 decembrie 2024 pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a Judeţului Arad a respins excepţiile vizând caducitatea arbitrajului, autoritatea de lucru judecat, lipsa de obiect şi prescripţia dreptului material la acţiune.

A admis acţiunea, fiind obligată pârâta A. S.R.L. să plătească reclamantei B. S.R.L. suma de 14.423,36 RON, din care 7.211,68 RON reprezintă contravaloare servicii, iar diferenţa reprezintă penalităţi de întârziere contractuale.

Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuielile de judecată constând în taxa arbitrală de 688,20 RON, onorariul curatorului de 750 RON, onorariul de avocat de 2.975 RON, precum şi cheltuielile ocazionate de citarea pârâtei prin publicitate, de 301,67 RON.

A respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la achitarea taxei de repunere pe rol de 344,10 RON.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale a formulat acţiune în anulare A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. f) şi h) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3/PI din 23 mai 2025, Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins acţiunea în anulare.

Împotriva acestei din urmă sentinţe a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 si 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

După expunerea situaţiei de fapt şi a parcursului litigiului, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea principiilor prevăzute de art. 14, art. 20, art. 22 alin. (4) din acelaşi cod. În concret, s-a reproşat primei instanţe înlăturarea criticilor subsumate ipotezei art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., care au vizat depăşirea limitelor învestirii, contrar dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, în mod greşit reţinându-se că principiul disponibilităţii nu interzice adaptarea juridică a cererii potrivit conţinutului său real şi că tribunalul arbitral a înţeles corect voinţa reală a părţii şi a transpus-o într-o dispoziţie juridică eficientă.

S-a arătat că, deşi intimata-pârâtă a solicitat să se dispună, ca efect al întoarcerii executării, restabilirea dreptului său de creanţă şi, corelativ, a obligaţiei de plată aparţinând recurentei-reclamante, de 7.211,68 RON, la care se adaugă penalităţile de întârziere în acelaşi cuantum, tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, apreciind în mod greşit că a fost sesizat cu o acţiune în pretenţii, fără a pune acest aspect în discuţia părţilor.

De asemenea, s-a afirmat şi inadmisibilitatea cererii părţii adverse, având în vedere că printr-o hotărâre judecătorească/arbitrală nu se poate dispune restabilirea unui drept de creanţă, aspect neanalizat de tribunalul arbitral.

Recurenta-reclamantă a apreciat că acelaşi motiv de casare este incident şi faţă de înlăturarea ca neîntemeiate a criticilor care au vizat respingerea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii, invocate în faţa instanţei arbitrale, curtea de apel încălcând dispoziţiile art. 194 lit. c) şi art. 196 alin. (1) C. proc. civ.. A relevat partea că unul dintre elementele obligatorii ale cererii introductive este obiectul acesteia, care trebuie să existe la momentul sesizării tribunalului arbitral. Or, în cauză, cât timp suma de bani solicitată se afla în patrimoniul intimatei-pârâte, trebuia să se constate lipsa de obiect a cererii, în mod greşit fiind respinsă excepţia.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susţinut că motivarea curţii de apel cu privire la excepţia lipsei de obiect a acţiunii cuprinde argumente contradictorii şi străine de natura cauzei.

Totodată, s-a criticat faptul că nu au fost analizate şi valorificate susţinerile potrivit cărora creanţa pretinsă de intimata-pârâtă în prezentul dosar a fost stinsă anterior introducerii cererii, astfel cum rezultă din cuprinsul sentintei civile nr. 2/PI pronunţate în dosarul nr. x/2019, prin care s-a respins cererea arbitrală ca lipsită de obiect.

În opinia recurentei-reclamante, sentinţa primei instanţe nu este motivată nici din perspectiva criticilor care au vizat soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2/PI din 21 septembrie 2020 pronunţate în dosarul nr. x/2019, prin care, în rejudecare, s-a respins cererea de arbitrare ca rămasă fără obiect, întrucât s-a constatat stingerea prin plată a creanţei intimatei-pârâte.

S-a apreciat, în pofida celor reţinute de curtea de apel, că nu este necesar ca instanţa să procedeze la soluţionarea fondului litigiului, pentru ca o hotărâre să dobândească autoritate de lucru judecat. De asemenea, s-a susţinut omisiunea analizării autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea arbitrală anterioară.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat aplicarea greşită a normelor care reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie şi a celor privind cauzele de întrerupere a acestuia.

S-a reproşat primei instanţe valorificarea în mod greşit a dispoziţiilor art. 2.523 C. civ., care nu sunt incidente în cauză, întrucât, în cazul obligaţiilor de a da sau de a face, se aplică art. 2.524 alin. (1) C. civ.

De asemenea, contrar celor reţinute de curtea de apel, în ceea ce priveşte întreruperea prescripţiei, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) C. civ., este irelevant motivul pentru care s-a respins cererea de arbitrare, interpretarea curţii de apel, potrivit căreia intimata-pârâtă nu avea interes de a formula o cerere de arbitraj până la momentul când s-a formulat cererea de întoarcere a executării, adăugând în mod nepermis la lege.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Înalta Curte, analizând sentinţa atacată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, reţine caracterul nefondat al recursului pentru următoarele considerente:

Recursul pendinte vizează o sentinţă prin care s-a respins acţiunea în anulare formulată împotriva unei hotărâri arbitrale definitive şi executorii, aşa încât controlul judecătoresc în calea extraordinară de atac nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acţiunii prevăzute de art. 608 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la cauzele exprese de nelegalitate prevăzute de acest text de lege, de strictă interpretare şi care nu pot fi extinse prin analogie.

Cât priveşte circumstanţele relevante ale litigiului, se reţine că cererea soluţionată în arbitraj a avut ca finalitate obţinerea unui nou titlu executoriu împotriva recurentei-reclamante, pentru creanţa compusă din debit rezultat din contractul de depozitare nr. x din 13 ianuarie 2019 şi penalităţi de întârziere aferente, ca urmare a anulării hotărârii arbitrale anterioare, nr. 1 din 1 martie 2019, din considerente de ordin procedural şi, subsecvent, a desfiinţării actelor de executare silită şi a întoarcerii executării, cu consecinţa restituirii plăţilor efectuate în temeiul hotărârii anulate.

Recurenta-reclamantă a opus, în apărare, excepţia lipsei de obiect, ca urmare a stingerii creanţei prin plată, excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu sentinţa civilă nr. 2/PI din 21 septembrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În acest cadru, se reţine că, prin motivele de recurs circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., se reiterează, practic, criticile din etapa procesuală anterioară, exprimându-se dezacordul recurentei-reclamante cu soluţia pronunţată prin hotărârea arbitrală, prin care a fost reconfirmat dreptul de creanţă al intimatei-pârâte decurgând din contractul de depozitare.

Astfel, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă pretinde că prima instanţă, învestită cu acţiunea în anulare, întemeiată pe prevederile art. 608 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, nesancţionând încălcarea de către tribunalul arbitral a principiului disponibilităţii, ca urmare a depăşirii limitelor învestirii, a încălcat ea însăşi dispoziţiile art. 14, art. 20 şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Principiul disponibilităţii presupune, între altele, prerogativa părţilor de a defini şi a dispune de obiectul procesului şi obligaţia corelativă a instanţei de a se pronunţa strict asupra celor solicitate de părţile din proces, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea, prin cererile şi apărările formulate în condiţiile legii. În egală măsură, în virtutea rolului activ, instanţa este datoare să surprindă substanţa cererilor şi susţinerilor părţilor, potrivit scopului urmărit de acestea, fără a se putea schimba fundamentul juridic al faptelor afirmate.

Prin acţiunea în anulare s-a susţinut că tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, contrar art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prin aceea că a ignorat obiectul cererii, care ar fi vizat restabilirea unui drept de creanţă şi nu o pretenţie contractuală.

Verificând sentinţa recurată, se observă că prima instanţă a înlăturat criticile recurentei-reclamante, reţinând, în esenţă, că, deşi cererea părţii adverse a avut ca scop declarat restabilirea dreptului său de creanţă asupra sumei de 7.211,68 RON şi a penalităţilor de întârziere în acelaşi cuantum, această cerere a urmărit, în realitate, obligarea recurentei-reclamante la plata sumelor respective. S-a reţinut că, dincolo de modul în care a fost formulat obiectul cererii, efectul admiterii sale nu putea fi decât acela de recunoaştere a pretenţiilor reiterate ca urmare a desfiinţării titlului executoriu iniţial şi, deci, de obligare a recurentei-reclamante la plata aceloraşi sume, la care fusese obligată anterior prin angajarea răspunderii sale contractuale.

Curtea de apel a stabilit, astfel, că hotărârea arbitrală nu a fost pronunţată extra petita ori ultra petita, cum greşit s-a susţinut, din moment ce tribunalul s-a limitat să tranşeze strict asupra obiectului cererii, prin acordarea către creditoare a sumelor solicitate în concret.

Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod judicios respectarea în cauză a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., faţă de împrejurarea că tribunalul arbitral a decelat corect obiectul cererii intimatei-pârâte, în raport cu scopul urmărit şi fundamentul pretenţiei enunţate, precum şi faţă de împrejurarea că acţiunea a fost formulată pe cale incidentală, sub forma unei cereri reconvenţionale, în cadrul dosarului nr. x/2021, tocmai pentru a contracara efectele eventualei dispuneri a întoarcerii executării. În speţă, nu a fost cazul invocării din oficiu a unui temei de drept diferit, deci a recalificării din punct de vedere juridic a cererii, aspect asupra căruia să se fi impus dezbateri în contradictoriu. De altfel, contradictorialitatea fost respectată câtă vreme recurenta-reclamanta a avut posibilitatea formulării excepţiilor şi apărărilor pe care le-a apreciat necesare în raport cu pretenţiile părţii adverse, în faţa tribunalului arbitral.

Prin urmare, corect s-a concluzionat, cu prilejul analizei asupra motivului vizat de art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., că soluţia pronunţată de tribunalul arbitral a corespuns conţinutului cererii, cu respectarea limitelor învestirii, astfel cum au fost configurate prin actul de procedură al părţii.

Ca o consecinţă, în raport cu aceste considerente, sunt vădit neîntemeiate susţinerile formale, lipsite de acoperire argumentativă, privind încălcarea de către prima instanţă a principiilor contradictorialităţii şi rolului activ al judecătorului, în cauză nefiind încălcate aceste reguli de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Din perspectiva aceluiaşi motiv de recurs, se reţine că nu s-au încălcat dispoziţiile art. 194 lit. c) şi art. 196 alin. (1) C. proc. civ., în mod corect fiind înlăturate criticile care au vizat respingerea de către tribunalul arbitral a excepţiei lipsei de obiect a acţiunii, în condiţiile în care, aşa cum a reţinut prima instanţă, la momentul pronunţării hotărârii arbitrale din prezentul dosar, intimata-pârâtă nu se mai afla în posesia unui titlu executoriu, acesta fiind desfiinţat, iar suma încasată anterior fusese deja restituită recurentei-reclamante.

Cu alte cuvinte, având în vedere că prin desfiinţarea titlului executoriu iniţial şi restituirea sumelor încasate din executare, părţile au fost repuse, practic, în situaţia anterioară pronunţării hotărârii arbitrale nr. 1 din 1 martie 2019, creditoarea a iniţiat demersurile în vederea obţinerii unei noi hotărâri definitive şi executorii prin care să îi fie reconfirmat dreptul de creanţă, cererea formulată cu acest scop, care stă la baza prezentului litigiu, nefiind lipsită de obiect.

Procedând la analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reţine că nelegalitatea hotărârii pentru motive străine vizează situaţia particulară în care hotărârea conţine numai considerente străine pricinii, în timp ce incongruenţa considerentelor presupune ca argumentele din cuprinsul unei hotărâri să se anihileze reciproc, lipsind practic raţionamentul care fundamentează soluţia.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, niciuna dintre aceste ipoteze de casare nu se regăseşte în cauză. Curtea de apel a înlăturat motivat criticile aduse soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de obiect a acţiunii, iar considerentele pe care s-a întemeiat au fost înfăţişate într-o manieră clară şi coerentă, raportat la circumstanţele concrete ale litigiului şi la susţinerile şi apărările esenţiale formulate în cauză, raţionamentul logico-juridic avut în vedere fiind inteligibil şi făcând posibil controlul judiciar în recurs.

Astfel, nu au putut fi primite susţinerile recurentei-reclamante referitoare la stingerea creanţei, câtă vreme s-a reţinut, în raport cu actele dosarului, că, executarea silită a fost desfiinţată în cadrul contestaţiei la executare, ca urmare a anulării hotărârii arbitrale nr. 1 din 1 martie 2019, ceea ce a determinat dispunerea întoarcerii executării şi, în final, restituirea de către intimata-pârâtă a sumelor încasate anterior în virtutea titlului desfiinţat.

În egală măsură, sunt lipsite de temei şi criticile vizând nemotivarea soluţiei dispuse cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al intimatei-pârâte.

Astfel, prima instanţă a expus argumentele de fond care susţin netemeinicia apărărilor părţii în sensul incidenţei prescripţiei, reţinând, în esenţă, că, potrivit art. 2.523 C. civ., prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea dreptului său, în speţă interesul intimatei-pârâte de a obţine un nou titlu executoriu neexistând până la momentul la care i s-a solicitat întoarcerea executării şi, deci, restituirea sumelor încasate. Or, în raport cu acest moment, prima instanţă a validat concluzia tribunalului arbitral potrivit cu care acţiunea nu este prescrisă.

S-a avut în vedere că, deşi iniţial dreptul de creanţă izvorât din contract s-a născut în 2018, faţă de împrejurarea că întreaga sumă a fost achitată de către debitoare la 02.12.2019 în cursul executării silite, creditoarea, întrucât şi-a recuperat creanţa, nu putea justifica, în intervalul cuprins între 02.12.2019 şi 27.11.2024, când a returnat către debitoare suma încasată din executare, un nou demers juridic cu aceeaşi finalitate, neputând avea nici reprezentarea curgerii prescripţiei în favoarea debitoarei. Practic, câtă vreme părţii nu îi este imputabilă pasivitatea în intervalul arătat, prescripţia, privită ca sancţiune aplicabilă celui care nu îşi exercită dreptul la acţiune, nu putea opera.

Aşadar, sentinţa este motivată şi din această perspectivă, impunându-se a se arăta că analiza primei instanţe, deşi răspunde în mod concret criticilor referitoare la prescripţie, excedează cadrului impus de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., după cum urmează a se arăta în continuare, cu prilejul examinării motivului de nelegalitate care sancţionează încălcarea dispoziţiilor de drept material referitoare la prescripţie.

Prin urmare, prima instanţă a examinat criticile cu care a fost sesizată, cu respectarea exigenţelor de motivare a hotărârilor judecătoreşti ce decurg din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Concluzionând, Înalta Curte reţine că sentinţa recurată nu este afectată de viciul nemotivării, sub niciuna dintre ipotezele evocate, argumentele părţii dovedindu-se a fi lipsite de temei şi neavând aptitudinea să conducă la casarea hotărârii potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, cu privire la motivul de recurs vizat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se constată caracterul judicios al statuărilor primei instanţe, potrivit cu care hotărârea de care s-a prevalat reclamanta nu a fost pronunţată în urma stabilirii situaţiei de fapt de către instanţă şi a aplicării normelor de drept incidente, ci reprezintă consecinţa actului de dispoziţie al părţii, în speţă, a plăţii debitului în cadrul executării silite, astfel că nu poate fi opusă, într-o nouă instanţă învestită cu soluţionarea aceluiaşi litigiu, cu valoarea autorităţii de lucru judecat.

Într-adevăr, se bucură de autoritate de lucru judecat nu numai hotărârea care tranşează, în tot sau în parte, fondul pricinii, ci şi aceea care statuează asupra unei excepţii procesuale sau asupra oricărui al incident, într-o manieră care să nu mai permită readucerea cauzei în dezbaterea judiciară.

În cauză, se constată că, prin sentinţa civilă nr. 2/PI din 21 septembrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019, subsecvent anulării hotărârii arbitrale nr. 1 din 1 martie 2019 din motive formale, de procedură, curtea de apel, rejudecând cererea de arbitrare, a respins-o ca lipsită de obiect, ca urmare a stingerii creanţei prin plata efectuată benevol de către debitoare, astfel că aceasta nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, fiind consecinţa manifestării de voinţă a părţii, care a recunoscut prin plată pretenţiile deferite justiţiei alternative. Cu alte cuvinte, hotărârea anterioară, de ale cărei pretinse efecte se prevalează recurenta-reclamantă, nu se opune soluţionării cererii stând la baza litigiului pendinte, cu atât mai mult cu cât, ulterior pronunţării respectivei hotărâri, suma plătită în contul creanţei s-a întors în patrimoniul debitoarei.

De altfel, recurenta-reclamantă ignoră că prin considerentele sentinţei evocate s-a reţinut fără echivoc temeinicia şi caracterul dovedit al creanţei părţii adverse, soluţia respingerii cererii justificându-se exclusiv prin faptul că ceea ce s-a dedus judecăţii a fost executat.

Prin urmare, va fi înlăturat ca neîntemeiat şi acest motiv de recurs, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În sfârşit, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu vor fi primite criticile vizând încălcarea dispoziţiilor art. 2.523, art. 2.524 alin. (1) şi art. 2.539 alin. (2) C. civ.

În cadrul motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., s-a criticat respingerea de către tribunalul arbitral a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocându-se încălcarea dispoziţiilor imperative care reglementează prescripţia.

Se reţine că, anterior oricărei analize a susţinerilor părţii, prima instanţă trebuia să verifice cu prioritate măsura în care dispoziţiile legale pretins încălcate au caracter imperativ, în caz contrar criticile necircumscriindu-se ipotezei de la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Astfel, trebuie observat că recurenta-reclamantă şi-a întemeiat argumentele pe dispoziţiile care reglementează prescripţia din C. civ., ignorând că, elementul esenţial de noutate faţă de reglementarea anterioară (Decretul nr. 167/1958) derivă tocmai din schimbarea viziunii legiuitorului asupra acestei instituţii juridice căreia, în prezent, i se neagă natura imperativă, prin reglementarea acesteia prin norme de ordine privată.

Semnificaţia faptului că prescripţia extinctivă este reglementată prin lege este aceea că, ori de câte ori părţile nu au stabilit pe cale convenţională regulile aplicabile prescripţiei, urmează a se aplica regimul instituit de lege. De aceea, normele care reglementează prescripţia nu au caracter imperativ, aşa cum în mod eronat consideră recurenta-reclamantă, ci, dimpotrivă, supletiv.

Mai precis, în considerarea sancţiunii nulităţii absolute pe care art. 2.515 alin. (6) C. civ. o instituie în ipoteza inserării unor clauze contrare, în materia prescripţiei au caracter imperativ numai dispoziţiile prin care se reglementează caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al acţiunii, cele privind durata minimă ori maximă a termenelor, urmând distincţiile de la art. 2.515 alin. (4) C. civ., precum şi cele care vizează durata termenelor, momentul de la care începe să curgă, cauzele de suspendare şi întrerupere a cursului prescripţiei, dar numai în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi al acţiunilor derivate din contracte de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului, dispoziţii de excepţie care, în mod evident, nu sunt incidente speţei.

Prin urmare, criticile privind pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 2.523, art. 2.524 alin. (1) şi art. 2.539 alin. (2) C. civ., care, deşi se referă la prescripţie, au caracter supletiv, nu puteau fi analizate în cadrul şi limitele impuse de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. şi, subsecvent, nu pot face obiectul controlului judiciar nici în recurs.

Pentru toate aceste considerente, găsind neîntemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge, ca nefondat, recursul.

Totodată, referitor la cererea intimatei-pârâte privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, se reţine că la dosarul cauzei nu s-au depus dovezile aferente acestora, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3/PI din 23 mai 2025 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2025.