ICC Award Upheld; Road Company Time-Barred from Arbitrability Challenge and Bound by Res Judicata on Set-Off

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2025

Prin hotărârea arbitrală finală din 16 februarie 2024 pronunţată de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională în dosarul arbitral nr. x/HBH privind reclamanta Asocierea A., prin liderul asocierii A., şi pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare şi a fost admisă în întregime cererea de arbitrare.

S-a constatat că pârâta a încălcat acordul contractual dintre părţi, având în vedere că, la data de 31 decembrie 2021, nu a achitat reclamantei suma de 116.199.534,54 RON, datorată în temeiul hotărârii arbitrale. 20727 din 31 martie 2020. De asemenea, s-a constatat că obligaţiile şi recunoaşterile reclamantei asumate sub condiţia rezolutorie prevăzută în acordul contractual au fost desfiinţate, aceasta fiind, prin urmare, îndreptăţită să aplice dobânzile stabilite prin hotărârea antereferită, de la data de 1 aprilie 2021 şi până la data plăţii efective.

Totodată, s-a constatat că obiectul contractului nr. x/69425 din 18 octombrie 2013 nu a fost restrâns la lucrările pentru Secţiunile A, B, C recepţionate de pârâtă şi la lucrările aferente Secţiunii D, efectuate de reclamantă şi preluate de pârâtă, ci este în vigoare, precum şi că pârâta nu are dreptul de a folosi studiile tehnice aferente Secţiunii E din contract, ce i-au fost înaintate prin e-mail-ul din 5 aprilie 2021.

Pârâta a fost obligată la plata tuturor costurilor, taxelor şi cheltuielilor ocazionate de arbitraj, în cuantum de 99.077,50 EUR, 450.000 USD (ce nu include TVA pentru onorariul tribunalului) şi 152.97,59 RON (inclusiv TVA).

Împotriva acestei hotărâri, Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în calitate de reclamantă, a formulat acţiune în anulare, în temeiul dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. a), f), g) şi h) C. proc. civ., înregistrată iniţial pe rolul secţiei a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2024, care a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiilor Civile al Curţii de Apel Bucureşti - complet specializat în litigii cu profesionişti.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 33 din 19 martie 2025 pronunţată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea în anulare, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel.

După expunerea pe larg a situaţiei de fapt, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a reproşat curţii de apel că a reţinut greşit criticile ce i-au fost deduse, în cauză invocându-se că litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului, având în vedere că în mod nelegal a fost inserată clauza arbitrală în acordul de eşalonare a plăţilor încheiat între părţi.

De asemenea, s-a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 608 alin. (2) şi art. 592 C. proc. civ., întrucât prima instanţă a ignorat că excepţia necompetenţei tribunalului arbitral este o excepţie absolută, reglementată prin norme imperative, ce poate fi invocată în orice fază a procesului. S-a arătat, în acest sens, că nearbitrabilitatea litigiului s-a invocat de la primul act de procedură în faţa tribunalului arbitral. În ceea ce priveşte competenţa exclusivă a instanţei de contencios administrativ în soluţionarea disputei părţilor, a fost invocată Decizia nr. 3483 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susţinut neanalizarea criticilor care au vizat încălcarea art. 35 C. proc. civ., a Legii 31/1990, a Codul fiscal, precum şi a dispoziţiilor art. 6, art. 56, art. 109 şi art. 155 din C. proc. civ., consecinţa fiind nesocotirea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie sub aspectul dublului grad de jurisdicţie.

Cu privire la incidenţa în cauză a normei imperative de la art. 35 C. proc. civ., privind caracterul subsidiar al acţiunii în constatare, de la care nu se poate deroga în arbitraj, recurenta-reclamantă a apreciat că prima instanţă s-a mărginit să preia ca atare argumentaţia greşită a tribunalului arbitral, punând în mod greşit semnul egalităţii între principiile fundamentale ale procesului civil la care dispoziţiile art. 575 alin. (2) din cod fac trimitere şi normele imperative ale legii prevăzute la art. 30-38, art. 55-79, art. 83-89, art. 245-248, art. 265-365, art. 406-423, art. 430-432 C. proc. civ., care nu sunt enumerate la art. 575 alin. (2).

S-a arătat, în esenţă, că regulile arbitrale, întrucât nu cuprind prevederi specifice în ceea ce priveşte acţiunea în constatare, se completează cu C. proc. civ., astfel cum rezultă şi din art. 19 din Regulile Curţii de Arbitraj Internaţional. În ceea ce priveşte incidenţa normelor imperative în arbitraj, au fost invocate dispoziţiile art. 544 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că prin convenţia arbitrală nu se poate deroga de la ordinea publică şi de la normele imperative ale legii.

De asemenea, s-a susţinut că, faţă de caracterul imperativ al art. 35 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii acţiunii este o excepţie absolută, care poate fi invocată atât de către părţi, cât şi din oficiu.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a argumentat că, deşi s-a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor H.G. nr. 773/2019, O.U.G. nr. 77/1999 şi Ordinului Ministerului Finanţelor nr. 1862/2014, dispoziţii legale care se referă la modul de executare a compensaţiei convenţionale, şi nu la compensaţia legală, curtea de apel nu a analizat aceste critici de nelegalitate, reţinând fie că ele depăşesc limitele motivului de anulare invocat, fie că au caracter contradictoriu, fără a expune raţionamentul care a condus la aceste concluzii.

Potrivit recurentei-reclamante, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de H.G. nr. 773/2019 pentru a opera mecanismul de compensare convenţională, fiind încălcate dispoziţiile imperative de la art. 1 şi art. 43 din Legea nr. 31/1990, art. 7 pct. 29-31 din Codul fiscal, precum şi art. 6 alin. (2), art. 56 alin. (2), art. 109, art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Asocierea A., prin liderul asocierii A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi ale temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul pendinte este supus limitelor deduse din natura juridică a acţiunii în anulare, care constituie o cale de atac împotriva unei hotărâri arbitrale, având o fizionomie juridică diferită de aceea a căilor de atac de drept comun, ce poate fi promovată numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ., de strictă interpretare şi care nu pot fi extinse prin analogie.

Motivele acţiunii în anulare vizează condiţiile de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înţelegerea părţilor concretizată prin convenţia arbitrală şi cauzele de nelegalitate expres stabilite de lege, astfel că nu pot fi valorificate pe calea acţiunii în anulare aspecte privind netemeinicia hotărârii, chestiuni de fapt sau probele administrate.

La rândul său, recursul declarat împotriva sentinţei prin care s-a respins acţiunea în anulare rămâne supus exigenţelor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. şi obligă recurentul să formuleze critici de nelegalitate, în sensul art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, împotriva dezlegărilor curţii de apel, raportat la dispoziţiile art. 608 din cod, numai acestea fiind admisibile şi având vocaţia de a fi examinate de instanţa de control judiciar, în condiţiile art. 483 alin. (3) din acelaşi cod.

Altfel spus, cenzura de legalitate în această cale de atac nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acţiunii în anulare, astfel cum s-a statuat prin considerentul 66 din decizia nr. 1/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022.

În aceste limite, Înalta Curte, procedând la examinarea propriu-zisă a recursului cu care a fost învestită, reţine că sentinţa recurată nu este afectată de viciile de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată caracterul vădit neîntemeiat al criticilor referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 608 alin. (2) şi art. 592 C. proc. civ.

Astfel, contrar alegaţiilor recurentei-reclamante, prima instanţă a decelat sensul criticilor subsumate motivului de anulare de la art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., prin care s-a susţinut că litigiul nu era susceptibil a fi soluţionat în arbitraj întrucât, în mod nelegal, cu încălcarea competenţei exclusive a instanţei de contencios administrativ, s-ar fi inserat o clauză compromisorie în contractul de tranzacţie dintre părţi, considerentele sentinţei recurate relevând că argumentele părţii au fost corect înţelese şi, deci, analizate adecvat în raport cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

Mai mult, faţă de susţinerile recurentei-reclamante înseşi din cuprinsul acţiunii în anulare (de la pag. 4), în sensul că nu a invocat necompetenţa tribunalului în cadrul procedurii arbitrale (aspect reţinut şi la considerentul nr. 22 al hotărârii arbitrale), prima instanţă a reţinut în mod judicios incidenţa dispoziţiilor art. 1.123 raportat la art. 608 alin. (2) şi art. 592 din C. proc. civ., stabilind că partea este decăzută din dreptul de a mai susţine nearbitrabilitatea litigiului, validitatea convenţiei arbitrale neputând fi contestată direct în cadrul căii de atac reglementate de art. 608 C. proc. civ.

Într-adevăr, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 592 alin. (1) C. proc. civ., toate excepţiile privind existenta şi validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinărilor arbitrilor şi desfăşurarea procedurii trebuie ridicate, sub sancţiunea decăderii, până cel mai târziu la primul termen de judecată la care partea este legal citată.

Potrivit art. 592 alin. (3) C. proc. civ., neregularităţile care nu au fost invocate de către partea interesată în mod procedural se acoperă, deci ele nu mai pot determina ulterior anularea hotărârii, aspect care reiese cu claritate din conţinutul art. 608 alin. (2) din cod, potrivit cărora "nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale neregularităţile care nu au fost ridicate potrivit art. 592 alin. (1) şi (3) sau care pot fi remediate pe calea prevăzută la art. 604".

Prin urmare, dat fiind caracterul imperativ al acestor norme, întrucât partea nu şi-a conservat dreptul de a invoca necompetenţa tribunalului arbitral încă din procedura arbitrală, prin ridicarea excepţiei în condiţiile stabilite de lege, a intervenit decăderea din drept, ceea ce echivalează cu pierderea acestuia pe parcursul întregului proces.

În acest context, analiza susţinerilor subsecvente referitoare la pretinsa competenţă exclusivă a instanţei de contencios administrativ devine superfluă.

În continuare, Înalta Curte subliniază că, circumscris motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ipoteza nemotivării hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate în dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de conţinutul de substanţă al considerentelor.

Verificând sentinţa recurată din perspectiva acestui motiv de recurs, se constată că înlăturarea criticilor subsumate art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., prin care se invocase încălcarea art. 35 C. proc. civ., a Legii nr. 31/1990, a Codul fiscal, precum şi a dispoziţiilor art. 6, art. 56, art. 109 şi art. 155 C. proc. civ., a fost dispusă motivat, cu respectarea exigenţelor de decurg din art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

Se va avea în vedere faptul că motivarea unei hotărâri reprezintă un silogism juridic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, care nu presupune în mod necesar analiza fiecărui argument în parte, acceptându-se gruparea acestora pentru a se răspunde printr-un considerent comun şi fiind, în esenţă, o chestiune de conţinut şi nu una de cantitate.

În cauză, se constată că, în cadrul cazului de anulare vizat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat dispoziţia tribunalului arbitral de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatare, invocând încălcarea normei imperative prevăzute la art. 35 C. proc. civ.

Anterior, tribunalul arbitral reţinuse, raportat la convenţia arbitrală, actul de misiune şi regulile de procedură aplicabile (Regulile de arbitraj ale Curţii Internaţionale de Arbitraj 2021 şi Regulile specifice adoptate de tribunalul arbitral), dar şi a dispoziţiilor relevante ale C. proc. civ., că nu există nicio prevedere aplicabilă disputei părţilor din care să reiasă caracterul subsidiar al acţiunii în constatare sau incidenţa art. 35 C. proc. civ. în procedura arbitrală. S-a stabilit, astfel, că acţiunea în constatare este admisibilă în arbitrajul internaţional instituţionalizat, fără ca autorul cererii să fie obligat a justifica de ce a ales introducerea unei atare acţiuni în detrimentul celei în realizare, art. 35 C. proc. civ. invocat de autorul excepţiei fiind aplicabil numai în faţa instanţelor naţionale.

Prima instanţă, examinând critica vizând încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 35 C. proc. civ., a confirmat legalitatea respingerii excepţiei şi, subsecvent, netemeinicia motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., reţinând, în esenţă, că aceste prevederi legale nu sunt aplicabile litigiului dintre părţi, raportat la dispoziţiile art. 575 alin. (2) din acelaşi cod, care indică, într-o enumerare limitativă, principiile fundamentale ale procesului civil de la care nu se poate deroga în arbitraj.

Deşi succintă, motivarea curţii de apel, întemeiată pe argumente de drept, reflectă adecvat, suficient şi cu claritate punctul de vedere exprimat asupra chestiunilor examinate, permiţând înţelegerea raţionamentului logico-juridic care a stat la baza respingerii criticilor părţii şi făcând posibil controlul judiciar din perspectiva interpretării şi aplicării normelor de procedură.

În egală măsură, Înalta Curte constată caracterul judicios al dezlegării oferite problemei de drept vizând incidenţa în arbitraj a dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., care statornicesc principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare în raport cu acţiunea în realizarea dreptului.

În acest sens, se reţine că arbitrajul este o modalitate alternativă de soluţionare a disputelor, consacrată de art. 146 lit. d) din Constituţie şi care presupune o procedură distinctă de cea jurisdicţională statală, guvernată de interesul privat şi autonomia voinţei părţilor. În mod particular, arbitrajul instituţionalizat constituie, potrivit art. 616 alin. (1) C. proc. civ., acea formă de jurisdicţie arbitrală, care se constituie şi funcţionează în mod permanent pe lângă o organizaţie sau instituţie internă, pe baza unui regulament propriu aplicabil tuturor litigiilor ce îi sunt deduse.

În materie de arbitraj, C. proc. civ. cuprinde reguli speciale privind judecata, derogatorii de la prevederile dreptului comun. Sunt relevante, astfel, normele de trimitere de la art. 575 alin. (1) şi art. 576 alin. (2) C. proc. civ., din care rezultă că, în cazul arbitrajului instituţionalizat, se aplică art. 619 din acelaşi cod, acesta din urmă reglementând la alin. (2) faptul că, prin desemnarea unui anumit arbitraj instituţionalizat ca fiind competent în soluţionarea litigiului, părţile optează automat pentru aplicarea regulilor sale de procedură, iar, la alin. (4), că dreptul la apărare şi contradictorialitatea dezbaterilor sunt garantate.

Mai mult, în cauză litigiul fiind dedus Curţii Internaţionale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională, devin incidente dispoziţiile Titlului IV din C. proc. civ., reţinându-se că la art. 1.115 (Procedura arbitrală) se prevede regula potrivit căreia părţile pot stabili procedura arbitrală direct sau prin referire la regulamentul unei instituţii de arbitraj ori o pot supune unei legi procedurale la alegerea lor, în caz contrar tribunalul arbitral fiind îndreptăţit să stabilească procedura pe calea uneia dintre modalităţile anterior arătate. Se mai prevede şi că, oricare ar fi procedura arbitrală stabilită, tribunalul arbitral trebuie să garanteze egalitatea părţilor şi dreptul lor de a fi ascultate în procedură contradictorie.

Din dispoziţiile legale antereferite rezultă fără echivoc că arbitrajul se desfăşoară în conformitate fie cu regulile de procedură stabilite de părţi, fie cu cele adoptate de instituţia de arbitraj căreia i se încredinţează judecata disputei; cu toate acestea, principiile fundamentale ale procesului civil, consacrate prin norme imperative, sunt aplicabile în mod corespunzător şi în arbitraj, care în pofida flexibilităţii sale, trebuie să reflecte o procedură justă, echitabilă şi eficientă de soluţionare a conflictelor (ceea ce rezultă inclusiv din dispoziţiile art. 544 alin. (2) C. proc. civ., pe care recurenta-reclamantă le-a evocat în sprijinul susţinerilor sale).

Or, sub această rezervă, normele care guvernează judecata de drept comun, realizată de instanţele judecătoreşti, fie ele imperative, aşa cum este şi dispoziţia prevăzută de art. 35 C. proc. civ., nu îşi găsesc incidenţa în procedura arbitrală. De altfel, dispoziţiile art. 575 alin. (2) C. proc. civ., care enumeră limitativ principiile fundamentale ale procesului civil aplicabile arbitrajului, nu fac trimitere şi la art. 7 din acelaşi cod (principiul legalităţii), conform căruia procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legale.

Suplimentar, se reţine că, în esenţă, art. 35 C. proc. civ. este o normă de procedură care protejează interesele jurisdicţiei statale, contribuind la o mai bună administrare a acesteia. S-a pronunţat, în acest sens, Curtea Constituţională, prin Deciziile nr. 754/2010 şi nr. 662/2010, reţinând după cum urmează: "Caracterul subsidiar şi limitat al acestei acţiuni constituie expresia voinţei legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiţie să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încărcate cu două acţiuni paralele: una în constatare şi una în realizarea dreptului." Totodată, printr-o decizie mai recentă, instanţa de contencios constituţional a reconfirmat faptul că "Dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. încurajează partea să uzeze de acestea şi să urmărească însăşi realizarea dreptului, nu doar constatarea existenţei acestuia, care ar permite perpetuarea acelor situaţii conflictuale care sunt de natură să necesite intervenţia instanţelor de judecată. Or, o astfel de atitudine procesuală ar conduce la încărcarea inutilă a rolului instanţelor şi la trenarea clarificării situaţiilor potenţial litigioase." (Decizia nr. 140/2020)

Înalta Curte impune, astfel, concluzia că principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare, deşi instituit printr-o normă imperativă, căreia trebuie să i se dea eficienţă de către instanţele judecătoreşti în cadrul procedurii de drept comun, nu se aplică în arbitraj, aspect reţinut atât de tribunalul arbitral raportat la regulile care au guvernat procedura arbitrală enunţate la pct. 6 al hotărârii arbitrale, cât şi de prima instanţă prin prisma dispoziţiilor din C. proc. civ., în mod corect fiind înlăturat motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., care sancţionează încalcarea ordinii publice, a bunelor moravuri şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

De altfel, sfera acestui motiv de anulare este extrem de restrânsă, raportat la împrejurarea că ordinea publică în arbitraj nu coincide cu ordinea publică în procedura judiciară, circumscriindu-se, spre exemplu, încălcării principiilor fundamentale ale litigiului arbitral şi garanţiilor procesuale, a autorităţii de lucru judecat, întrucât reprezintă efectul ataşat oricărui act jurisdicţional, menit să asigure securitatea raporturilor juridice, ori nerespectării normelor de competenţă exclusivă, prevăzute de dispoziţii cu caracter imperativ. Acest motiv este menit să asigure că, în cazul în care cele opt motive anterioare de la lit. a)-g) nu ar sancţiona încălcarea vreunei dispoziţii de ordine publică, atare încălcare nu rămâne fără urmări, şi nu să deschidă calea invocării oricăror motive de nelegalitate a hotărârii arbitrale.

Tot din perspectiva motivului de recurs vizat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că prima instanţă a avut în vedere, în cadrul considerentelor sale, şi criticile referitoare la încălcarea Legii nr. 31/1990, a Codul fiscal, precum şi a dispoziţiilor art. 6, art. 56, art. 109 şi art. 155 C. proc. civ., reţinând că acestea au fost invocate formal, întrucât vizează netemeinicia hotărârii arbitrale, şi nu nelegalitatea acesteia din perspectiva motivului de anulare invocat, care nu poate fi extins dincolo de limitele textului de lege.

Pentru a conchide, motivarea curţii de apel răspunde criticilor şi apărărilor formulate în cauză, cuprinde argumentele pentru care s-a înlăturat cazul de anulare vizat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. şi este conformă exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod şi art. 6 din Convenţia Pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Individuale. Subsecvent, susţinerile privind nesocotirea dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil se dovedesc a fi pur formale.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu considerentele primei instanţe nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a sentinţei şi nu poate determina casarea hotărârii potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, faţă de împrejurarea că obiectul recursului îl constituie sentinţa pronunţată de curtea de apel, şi nu hotărârea arbitrală propriu-zisă, vor fi reîncadrate din oficiu şi examinate tot din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. criticile care vizează neanalizarea susţinerilor privind aplicarea greşită de către tribunalul arbitral a dispoziţiilor H.G. nr. 773/2019, O.U.G. nr. 77/1999 şi Ordinului Ministerului Finanţelor nr. 1862/2014.

Prin acţiunea în anulare, recurenta-reclamantă a criticat analiza compensaţiei legale din perspectiva acestor prevederi legale, aplicabile compensaţiei convenţionale, şi nu a normei de drept comun cuprinse la art. 1.617 C. civ., aşa cum s-ar fi impus.

Pentru argumentele care vor fi expuse în continuare, Înalta Curte arată că omisiunea invocată nu are aptitudinea de a conduce la casarea hotărârii pentru nemotivare, chiar dacă raţionamentul expus de prima instanţă nu reflectă examenul acestor critici.

Astfel, se constată că, având de analizat apărările părţii cu privire la pretenţiile deduse prin cererea de arbitrare, tribunalul arbitral a reţinut că nu a operat compensaţia convenţională, întrucât nu s-a întrunit acordul părţilor iar, în ceea ce priveşte compensaţia legală, tribunalul nu s-a oprit numai la analiza respectării dispoziţiilor H.G. nr. 773/2019, O.U.G. nr. 77/1999 şi Ordinului Ministerului Finanţelor nr. 1862/2014 reglementând modul de executare a compensaţiei convenţionale.

Dimpotrivă, au fost examinate şi argumentele părţii adverse referitoare la neîndeplinirea condiţiei ce decurge a contrario din art. 1.617 alin. (3) C. civ., anume ca părţile să nu fi renunţat expres sau tacit la beneficiul compensaţiei. Astfel, deşi compensaţia legală operează automat, de drept, ea se consideră rezolvită, dacă părţile sau numai una dintre ele au săvârşit acte incompatibile cu stingerea, prin compensaţie, a datoriilor reciproce.

Tribunalul arbitral a reţinut că, atât titulara acţiunii, care a refuzat în mod expres compensaţia legală, cât şi recurenta-reclamantă, în calitate de debitoare a obligaţiilor stabilite prin hotărârea finală ICC 20727, care, prin manifestarea sa de voinţă tacită, faţă de conduita exhibată, inclusiv plăţile parţiale efectuate, a renunţat tacit la beneficiul legii, au eliminat posibilitatea stingerii obligaţiilor prin acest mijloc prevăzut de lege. Aşadar, şi pentru aceste motive, ignorate de recurenta-reclamantă, s-a reţinut că nu între părţi nu a operat compensarea legală.

Or, prin acţiunea în anulare nu s-au criticat considerentele tribunalului arbitral sub aspectul renunţării ambelor părţi la beneficiul compensaţiei legale, această chestiune intrând sub puterea lucrului judecat.

În acest context, este lipsit de relevanţă că analiza tribunalului arbitral asupra compensaţiei legale din perspectiva respectării H.G. nr. 773/2019, O.U.G. nr. 77/1999 şi Ordinului Ministerului Finanţelor nr. 1862/2014 este deficitară.

Chiar dacă prima instanţă ar fi reţinut că actele normative evocate nu sunt aplicabile compensaţiei legale, ci celei convenţionale, nu s-ar fi schimbat cu nimic situaţia juridică a recurentei-reclamante, câtă vreme s-a stabilit de către tribunalul arbitral, iar recurenta-reclamantă nu a contestat, că ambele părţi au renunţat la acest beneficiu legal, în cauză neputând interveni stingerea datoriilor reciproce prin compensaţie.

În final, se reţine că susţinerile referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de H.G. nr. 773/2019 şi la încălcarea dispoziţiilor art. 1 şi art. 43 din Legea nr. 31/1990, art. 7 pct. 29-31 din Codul fiscal respectiv art. 6 alin. (2), art. 56 alin. (2), art. 109, art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. constituie critici aduse hotărârii arbitrale, şi nu sentinţei primei instanţe, neputând face obiectul analizei în recurs.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele nelegalitate vizate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 33 din 19 martie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinţei civile nr. 33 din 19 martie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2025.