Unjust enrichment claim barred where assignment of public procurement debt lacked statutory consent

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6 octombrie 2021 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritoriala Cornu prin Primar, a solicitat să se constate îmbogăţirea fără just temei a pârâtei cu suma de 225.881,4 RON, cu consecinţa obligării acesteia la restituire.

Prin sentinţa civilă nr. 783 din 26 iunie 2024, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel principal reclamanta A. S.R.L. De asemenea, împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierilor din 10 decembrie 2021 şi respectiv din 9 martie 2022, prin care s-au respins excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi inadmisibilităţii cererii, a formulat apel incident pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Cornu prin Primar.

Prin decizia civilă nr. 36 din 30 ianuarie 2025, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L. MIZIL, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

După expunerea în detaliu a situaţiei de fapt şi a istoricului litigiului, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea art. 9 alin. (2) şi art. 14 C. proc. civ.. Dezvoltând această critică, s-a susţinut nerespectarea limitelor judecăţii, astfel cum au fost trasate prin cererea de chemare în judecată şi faptul că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât instanţa de apel şi-a întemeiat argumentaţia pe dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006, care nu au fost invocate de părţi şi nu au fost puse în discuţia acestora, contrar principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii.

De asemenea, s-a imputat instanţei de apel încălcarea art. 10 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a refuzului nejustificat de a obliga intimata-pârâtă să depună la dosarul cauzei factura pe baza căreia a înregistrat în evidenţele contabile imobilul edificat de recurenta-reclamantă, deşi s-a formulat şi o cerere de înscriere în fals cu privire la acest înscris.

Circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.345-1.348 C. civ., arătând că îmbogăţirea fără justă cauză rezultă din faptul că, urmare a hotărârilor definitive pronunţate în dosarele nr. x/2015 şi y/2015, recurenta-reclamantă a fost obligată să restituie suma reprezentând contravaloarea parţială a lucrărilor executate în beneficiul intimatei-pârâte, datorată conform contractului de cesiune de creanţă nr. x şi facturii nr. x/21.05.2014.

În aprecierea recurentei-pârâte, raportat la condiţiile îmbogăţirii fără justă cauze şi faţă de probele dosarului, din care rezultă înregistrarea în evidenţele fiscale a contractului de cesiune nr. x/11.10.2013 şi plata parţială a sumei de 125.881,32 RON, intimata-pârâtă este ţinută să restituie suma cu care s-a îmbogăţit fără justă cauză.

Intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Cornu prin Primar, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

La termenul din 18 noiembrie 2025, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată prin concluziile scrise formulate de intimata-pârâtă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., reţine următoarele considerente:

Recursul reclamantei este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., care prevăd că se poate cere casarea unei hotărâri când au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii ori dacă au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material.

Criticile circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se susţine, în esenţă, încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi art. 14 din acelaşi cod, întrucât instanţa de apel şi-a fundamentat considerentele pe dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006, fără ca aceste prevederi legale să fi fost invocate în cauză ori puse în discuţia prealabilă a părţilor, sunt neîntemeiate, în raport cu cauza cererii de chemare în judecată.

Dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor" . Astfel, potrivit principiului disponibilităţii, părţile determină conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual din perspectiva părţilor, obiectului şi cauzei. Or, aceste elemente esenţiale al cererii nu pot fi schimbate în căile de atac, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Aşa fiind, se reţine că, în cadrul prezentul litigiu s-a urmărit să se constate îmbogăţirea fără justă cauză a intimatei-pârâte, cu consecinţa obligării acesteia la restituirea sumei de 225.881,4 RON, cu care a fost a fost micşorat patrimoniul recurentei-reclamante, ca efect al admiterii acţiunii părţii adverse având ca obiect plata nedatorată, în dosarul nr. x/2015.

În motivarea cererii, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că, deşi a dobândit prin cesiune creanţa de 225.881,4 RON împotriva intimatei-pârâte, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de cedent în beneficiul acesteia din urmă în temeiul unui contract de achiziţie publică, prin sentinţa nr. 1248 din 26 septembrie 2019, rămasă definitivă, instanţa de contencios administrativ a stabilit caracterul nedatorat al creanţei, faţă de neregulile constatate de Curtea de Conturi şi a dispus restituirea plăţii parţiale nelegal încasate. Acest complex faptic a condus, în opinia părţii, la îmbogăţirea fără justă cauză a intimatei-pârâte cu suma de 225.881,4 RON, valoare cu care s-a diminuat patrimoniul recurentei-reclamante.

Or, din perspectiva limitelor învestirii instanţei şi, mai cu seamă, a cauzei cererii, se constată că, deşi temeiul de drept invocat în fundamentarea pretenţiilor deduse judecăţii l-a constituit art. 1.345 C. civ., care reglementează faptul juridic licit ca izvor de obligaţii extracontractual, situaţia de fapt calificată juridic are ca premisă existenţa unui raport juridic grefat pe dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006, recurenta-reclamantă prevalându-se de calitatea de cesionar al dreptului de creanţă având ca obiect contravaloarea lucrărilor de execuţie aferente unui contract de achiziţie publică al cărui beneficiar a fost intimata-pârâtă.

În privinţa situaţiei de fapt expuse prin cererea de chemare în judecată, văzute ca fundament al dreptului ce se solicită a fi stabilit, se impune a se arăta că reclamantul este suveran, instanţa fiind obligată să aplice normele de drept incidente la faptele alegate.

În acest context, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, instanţa de apel a analizat incidenţa instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, raportat la susţinerile concrete ale autoarei demersului judiciar, prilej cu care a statuat asupra caracterului ilicit al faptului juridic invocat în sprijinul cererii. Astfel, s-a stabilit că recurenta-reclamantă nu se poate prevala în mod valabil de calitatea de creditor al unităţii administrativ teritoriale, din moment ce O.U.G. nr. 34/2006 reglementează modalităţile de atribuire şi de încheiere a contractelor de achiziţie publică, dispoziţii care au fost eludate prin încheierea cesiunii de creanţă dintre executantul lucrărilor şi recurenta-reclamantă.

Prin urmare, se constată că instanţa de apel, întemeindu-şi considerentele pe dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006, nu a depăşit limitele judecăţii, cu consecinţa încălcării principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii, consacrate prin dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 14 C. proc. civ., aşa cum greşit s-a criticat, ci, dimpotrivă, s-a raportat la cauza cererii, care impunea verificarea îndeplinirii condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză, ceea ce determină concluzia că nu au fost nesocotite drepturile şi interesele legitime ale părţilor litigante. Consecutiv, pentru aceleaşi raţiuni, vor fi înlăturate şi susţinerile privind caracterul străin al motivelor care au fundamentat soluţia respingerii apelului.

Cât priveşte pretinsul refuz al instanţei de apel de a obliga partea adversă să depună la dosar un înscris considerat ca fiind relevant de către recurenta-reclamantă în susţinerea poziţiei sale procesuale, se reţine că instanţele devolutive au libertate deplină de apreciere sub aspectul pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor solicitate de părţi. De altfel, art. 10 alin. (2) C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, nu este relevant din perspectiva criticii formulate, întrucât are în vedere exclusiv dreptul instanţei de a dispune, la cerere, înfăţişarea unui mijloc de probă, părţilor revenindu-le obligaţia corelativă de a se supune dispoziţiilor instanţei.

Aşadar, măsura respingerii probei nu poate fi cenzurată în recurs, critica cu acest obiect nefiind aptă a fi încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de argumentele expuse, se concluzionează că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancţionează nerespectarea regulilor de desfăşurare a procesului civil, prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În continuare, din perspectiva motivului de recurs vizat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţine caracterul generic, lipsit de acoperire argumentativă al susţinerilor privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.345 - art. 1.348 C. civ.

În cauză, pe baza probelor, inclusiv a hotărârilor pronunţate în dosarele nr. x/2015 şi y/2015, ale căror considerente, bucurându-se de autoritate de lucru judecat, au facilitat probaţiunea în prezentul litigiu, servind, practic, la stabilirea situaţiei de fapt, s-a reţinut, în esenţă, că cesiunea creanţei născute din contractul de achiziţie publică s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, fiind ignorată modalitatea de încheiere a contractelor de achiziţie publică, având în vedere că nu au fost îndeplinite formalităţile de asigurare a opozabilităţii cesiunii, prin obţinerea acordului prealabil al autorităţii contractante.

Prin urmare, instanţa de apel a decelat, în esenţă, că faptele deduse judecăţii nu se circumscriu dispoziţiilor art. 1.345 C. civ., neputându-se reţine existenţa faptului juridic licit invocat, din moment ce recurenta-reclamantă nu poate opune în mod valabil intimatei-pârâte cesiunea încheiată cu încălcarea legii, neavând dreptul să încaseze contravaloarea lucrărilor de execuţie de care a beneficiat autoritatea. Rezultă, implicit, că între conduita părţii, care a încălcat legea cu prilejul încheierii cesiunii şi soluţiile aferente litigiilor judecate definitiv între aceleaşi părţi există o legătură cauzală ce nu poate fi ignorată, la baza restiturii plăţilor parţiale nelegal efectuate stând culpa recurentei-reclamante înseşi.

Reţinând, astfel, că recurenta-reclamantă a acţionat pe riscul şi răspunderea sa cu ocazia preluării informe a creanţei, în calitate de profesionist fiind prezumată că a cunoscut precaritatea situaţiei sale juridice, instanţa de apel a conchis că partea nu este îndreptăţită la restituirea pretinsă, în cauză fiind incidentă ipoteza vizată de art. 1.346 lit. c) C. civ., potrivit căreia îmbogăţirea este considerată justă când rezultă dintr-un act îndeplinit de cel păgubit pe riscul său, ce exclude de plano aplicarea dispoziţiilor art. 1.345 din acelaşi cod.

Or, aceste dezlegări în drept ale instanţei de apel, pe care Înalta Curte, de altfel, le găseşte judicioase, nu sunt combătute prin expunerea unor argumente de drept care să poată fi cenzurate în recurs.

Dimpotrivă, deşi afirmă încălcarea dispoziţiilor care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză, recurenta-reclamantă se mărgineşte, în esenţă, să reitereze cauza acţiunii sale, în sensul legitimităţii dreptului său de a încasa suma de 225.881,4 RON, în calitate de cesionar al acestei creanţe, ca urmare a stabilirii caracterului nedatorat al creanţei şi a dispunerii restituirii plăţilor parţiale nelegal efectuate, în cadrul litigiilor deja soluţionate, cu trimitere la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi la probele dosarului, contrar exigenţelor impuse de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, câtă vreme recurenta-reclamantă nu se raportează, prin criticile formulate, la considerentele instanţei de apel şi nu arată în ce modalitate au fost înfrânte dispoziţiile art. 1.345 - art. 1.348 C. civ., a căror încălcare o pretinde, rezultă că motivul de nelegalitate vizat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, urmând a fi înlăturat ca atare.

Pentru aceste considerente, constatând că nu au fost dovedite vicii de nelegalitate care să reclame casarea hotărârii din perspectiva motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. MIZIL împotriva deciziei nr. 36 din 30 ianuarie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. MIZIL împotriva deciziei nr. 36 din 30 ianuarie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2025.