Recourse inadmissible for insurance matters: statutory exclusion of cassation review under Article 483(2) CPC.

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 mai 2022, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 379.803,18 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul expirării termenului de 30 de zile în care pârâtul avea obligaţia de a soluţiona cererile de plată formulate de reclamantă şi momentul plăţii efective a sumelor solicitate prin cererile de plată.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 329.068,11 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul împlinirii unui an de la data înregistrării cererilor de plată şi momentul plăţii efective a sumelor solicitate prin cererile de plată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile din art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 1 alin. (1), art. 13 şi art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 2 alin. (1) lit. a) şi h) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1994 din 16 iulie 2024, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune invocată de pârât, ca neîntemeiată, şi a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 329.027,59 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată asupra perioadei de timp cuprinse între împlinirea termenului de 1 an de la data înregistrării cererilor de plată şi momentul plăţii efective a sumelor solicitate, precum şi la plata sumei de 14.764,27 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 424 din 13 martie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelantul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1994/16.07.2024, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A. S.A., pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă cererea privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare pentru perioada cuprinsă între momentul expirării unui termen de 30 de zile de la depunerea cererilor de plată, respectiv de la momentul împlinirii termenului de un an de la data înregistrării cererilor de plată şi până la data de 02.05.2019, ca prescrisă.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 936.497 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, pentru perioada 03.05.2019-29.04.2021.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.756,83 RON cheltuieli de judecată în fond.

A fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, în contradictoriu cu apelantul-pârât Fondul de Garantare a Asiguratilor, ca rămas fără interes.

A fost obligată apelanta-reclamantă la plata către apelantul-pârât a sumei de 2.951,36 RON cheltuieli de judecată în apel şi respinsă cererea apelantei-reclamante de obligare a apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

4. Recursul declarat

Împotriva acestei decizii civile, la data de 2 mai 2025, a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul art. 497 şi art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei recurate, exclusiv sub aspectul soluţiei pronunţate pe excepţia prescripţiei, şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.

5. Apărarea formulată în cauză

La data de 24 iunie 2025, a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care, pe cale de excepţie, a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia, ca fiind nefondat.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 22.05.2025 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 14.07.2025, s-a fixat termen de judecată la data de 18.11.2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 18.11.2025, după dezbateri contradictorii, instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul, sub aspect formal, din perspectiva excepţiei inadmisibilităţii, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 129 din Constituţia României, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", iar, conform art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

În raport cu dispoziţiile constituţionale şi legale citate, admisibilitatea unei căi de atac şi provocarea controlului judiciar al unei hotărârii judecătoreşti sunt condiţionate de exercitarea acesteia în condiţiile legii.

În cauză, Înalta Curte reţine că obiectul recursului pendinte îl constituie decizia civilă nr. 424 din 13.03.2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2022, obiectul cauzei vizând cererea reclamantei, în calitate de creditoare în urma falimentului unor societăţi de asigurare, privind obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata dobânzii legale penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul expirării termenului de 30 de zile în care pârâtul avea obligaţia de a soluţiona cererile de plată formulate de reclamantă şi momentul plăţii efective a sumelor solicitate prin cererile de plată.

Este relevant faptul că pretenţiile formulate de reclamantă s-au întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, dar şi pe prevederile Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, act normativ prin care este justificată legitimitatea procesuală pasivă a pârâtului chemat în judecată.

Din analiza art. 12 şi următoarele din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor reiese că interpunerea Fondului în raportul juridic de garantare existent între creditorul de asigurări şi asigurător intervine în situaţia insolvabilităţii sau falimentului asigurătorului şi urmăreşte satisfacerea creanţei de asigurări din disponibilităţile Fondului.

Totodată, trebuie reţinut că natura juridică a pretenţiilor solicitate de recurenta-reclamantă prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor este una civilă - drept de creanţă izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat.

Faptul că, în cazul specific al insolvabilităţii sau falimentului asigurătorului, creanţa rămasă nesatisfăcută beneficiază de o garanţie legală, fiind acoperită din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, nu are drept semnificaţie naşterea unui raport juridic nou, între creditor şi Fond, distinct de raportul primar, concluzia în acest sens fiind susţinută atât de jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, relevantă în acest sens fiind Decizia nr. 270/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770/09.08.2021, cât şi de jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020).

Prin urmare, având în vedere că între creditorii de asigurări şi Fond nu se naşte un raport juridic distinct de cel originar, natura dreptului pe care îl dobândeşte creditorul de asigurări este cea a unui drept subiectiv patrimonial, iar plata despăgubirii de către Fond se efectuează în aplicarea dispoziţiilor legale în materie de asigurări şi interpretarea contractului de asigurare încheiat de părţi.

Mai mult decât atât, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, indicată de reclamantă drept temei al pretenţiilor sale, face trimitere explicită la definiţiile legale cuprinse la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, prevederi care, la pct. 2, conţin definiţia activităţii de asigurare ca fiind "activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, distribuţia, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată". Prin urmare, conform voinţei legiuitorului, activitatea de asigurare nu este limitată la noţiunea de "contract de asigurare", cum nejustificat a susţinut recurenta, ci include activitatea de regres şi de recuperare, ceea ce înseamnă că litigiile în materia asigurărilor nu includ numai formularea unor pretenţii pe temeiul răspunderii civile contractuale, putând viza şi acordarea unor despăgubiri pe teren delictual, cu condiţia ca acestea să fie pretinse în legătură cu domeniul asigurărilor.

Prin urmare, câtă vreme formularea acţiunii în despăgubiri în cauza de faţă îşi are izvorul în contractele de asigurare invocate de recurenta-reclamantă, iar chemarea în judecată a intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015, faţă de obiectul cauzei şi natura raporturilor juridice litigioase, Înalta Curte reţine că acţiunea de faţă se circumscrie materiei asigurărilor.

Totodată, Înalta Curte constată că prezenta cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantă în considerarea calităţii ei de asigurător, a fost înregistrată pe rolul instanţelor judecătoreşti la data de 02.05.2022, temeiul de drept invocat reprezentându-l prevederile art. 13 şi art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 2 alin. (1) lit. a) şi h) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

În raport de cele arătate, sunt relevante prevederile art. 27 din C. proc. civ., conform cărora "hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul".

În temeiul acestui text de lege, regimul juridic al căilor de atac este determinat de legea în vigoare la data începerii procesului.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., sunt supuse recursului "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege".

Alin. (2) al aceluiaşi text, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, în forma în vigoare la data începerii procesului, prevede, printre altele, că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în materia asigurărilor.

Interpretarea acestor dispoziţii legale relevă că legiuitorul a suprimat, prin Legea nr. 310/2018, calea de atac a recursului, după criteriul materiei, pentru hotărârile date în apel în litigiile având ca obiect cereri în materia asigurărilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 se aplică proceselor pornite începând cu data de 01.01.2019, conform art. XVIII din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 95/08.12.2016.

Aşa cum rezultă din actele de procedură aferente judecăţii în primă instanţă, prezentul proces a fost început la 02.05.2022, data depunerii cererii de chemare în judecată, şi reprezintă un litigiu vizând materia asigurărilor, din moment ce chiar reclamanta a înţeles să indice temeiul de drept al cererii sale ca fiind reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 213/2015.

Or, în acest context, rezultă că hotărârea pronunţată în apel de către Curtea de Apel Bucureşti este definitivă de la pronunţare, întrucât prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. înlătură expres posibilitatea atacării cu recurs a hotărârilor pronunţate în cereri din această materie.

Calea de atac astfel declarată, câtă vreme este exclusă în mod expres de către legiuitor, este inadmisibilă, reclamanta, în cauză, neavând deschisă calea procesuală a recursului pe care a înţeles să o folosească.

Aşa cum s-a arătat mai sus, acţiunea ce face obiectul litigiului pendinte a fost introdusă de reclamantă, în considerarea calităţii sale de creditoare în urma falimentului unei societăţi de asigurare, aceasta fixând limitele învestirii instanţei prin indicarea actului normativ incident, respectiv a prevederilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Se mai reţine că instanţa nu are posibilitatea de a considera ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părţi netemeinică sau nelegală, ci are obligaţia de a analiza căile de atac în limitele şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenţei dreptului, recunoscut în preambulul Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, implicit, a principiului securităţii raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres şi limitativ stabilite de lege.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Recunoaşterea unei căii de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii

Pentru considerentele prezentate, constatându-se că excepţia inadmisibilităţii este întemeiată, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte o va admite şi va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 424 din 13 martie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 424 din 13 martie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2025.