Partition of apartment annulled for illicit cause; defendants ordered to execute sale to plaintiffs.

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Pretenţia dedusă judecăţii.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30.09.2014 sub nr. x/2024 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C., D., E. şi F., obligarea pârâţilor C. şi D. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în forma autentică pentru imobilul apartament nr. x, situat în Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca Al, nr. cadastral x, compus din 1 cameră de zi, 2 dormitoare, 1 bucătărie, 2 băi, 1 hol, 1 dressing, 1 balcon, 1 logie, cu suprafaţa utilă de 126,6 mp şi suprafaţa totală de 148,31 mp, pentru preţul achitat integral în sumă de 50.000 euro, conform antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 11.12.2005, în caz contrar sentinţa ce se va da să ţină loc de act autentic notarial de vânzare-cumpărare.

Ulterior, prin cererea modificatoare şi completatoare depusă la data de 27.02.2015, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a partajului voluntar realizat de copartajanţii C. şi D., pe de-o parte, şi E. şi F., pe de altă parte, cuprins în înscrisul intitulat "Act de dezemembrare şi partaj voluntar" autentificat sub nr. x/21.08.2014, cu privire la lotul VII creat în urma dezmembrării, format din apartamentul nr. x anterior identificat; radierea din cartea funciară a înscrierii privind atribuirea cotei de 187/501 parte a pârâţilor E. în favoarea pârâţilor G. prin partajul mai sus amintit; obligarea pârâţilor să încheie cu reclamanţii contract autentic de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca, str. x, corp 3, în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 11.12.2005 cu pârâţii E. şi consimţit de pârâţii G., în caz contrar hotărârea să ţină loc de act autentic; întabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată. Motivele de nulitate invocate de reclamanţi vizează cauza ilicită şi imorală, dedusă din reaua-credinţă a pârâţilor şi din intenţia de fraudare a intereselor reclamanţilor, în calitate de promitenţi-cumpărători ai apartamentului menţionat.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 799 din 08.05.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2024 al Tribunalului Specializat Cluj, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, modificată şi completată, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi F., şi au fost obligaţi reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei F., în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 371/18 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2014, a fost respins, ca nefondat, apelul principal declarat de apelanţii reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 799 din 8.05.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj, şi a fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanta pârâtă F. împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 799/08.05.2018.

4. Hotărârea pronunţată în recurs.

Prin decizia civilă nr. 953/13.04.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2014, a fost anulat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă F. împotriva deciziei civile nr. 371/2019 din 18 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, şi a fost admis recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva aceleiaşi decizii, a fost casată în parte decizia recurată şi s-a trimis, spre o nouă judecată, apelul reclamanţilor, aceleiaşi instanţe de apel, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate cu privire la respingerea apelului incident.

5. Hotărârea pronunţată în apel, în al doilea ciclu procesual.

În vederea rejudecării apelului, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă sub nr. x/2014*, soluţionat prin decizia civilă nr. 690 din 15.12.2022, prin care s-a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 799/08.05.2018 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că s-a admis în parte acţiunea, modificată şi completată, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E. şi F. şi, pe cale de consecinţă: a fost declarat inopozabil parţial faţă de reclamanţi actul de dezmembrare şi partaj voluntar autentificat sub nr. x/21.08.2014 de BNP H., realizat de copartajanţii C. şi D., pe de o parte, şi E. şi F., pe de altă parte, cu privire la lotul VII creat în urma dezmembrării, format din apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF nr. x-Cl-U7 Cluj-Napoca Al, nr. cadastral xl-U7, compus din 1 cameră de zi, 2 dormitoare, 1 bucătărie, 2 băi, hol, 1 dressing, 1 balcon, 1 logie, cu suprafaţa utilă de 126,6 mp şi suprafaţa totală de 148,31 mp şi prin care cota de 187/501 parte a pârâţilor E. a fost atribuită în favoarea pârâţilor C. şi D..

Totodată, au fost obligaţi pârâţii C. şi D., E. şi F. să încheie cu reclamanţii contract de vânzare-cumpărare în formă autentică cu privire la imobilul apartamentul nr. x anterior menţionat, pentru preţul achitat integral în sumă de 50.000 euro, conform antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 1 1.12.2005, în caz contrar, prezenta hotărâre urmând a ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare. A fost dispusă întabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor A. şi B. asupra imobilului apartamentul nr. x, situat în Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF nr. x-Cl-U7 Cluj-Napoca Al, nr. cadastral xcl -U7, fiind păstrate restul dispoziţiilor sentinţei atacate şi fiind obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor A. şi B. suma de 36.034 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente primului ciclu procesual şi rejudecării apelului.

6. Hotărârea pronunţată în recurs, în al doilea ciclu procesual.

Prin decizia nr. 589 din 20.03.2024 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a anulat recursul incident declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 690/2022 din 15 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, şi a admis recursul declarat de recurenţii-pârâţi F., C. şi D. împotriva aceleiaşi decizii, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

7. Hotărârea pronunţată în apel, în al treilea ciclu procesual.

În vederea rejudecării apelului, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă sub nr. x/2014, soluţionat prin decizia civilă nr. 410 din 10 octombrie 2024, prin care s-a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi A. şi B., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C., D., F. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 799/2018, pronunţată la data de 08.05.2018 de Tribunalul Specializat Cluj în dosar nr. x/2014, pe care a schimbat-o în tot şi, în consecinţă, a admis cererea de chemare în judecată modificată, formulată de reclamanţii A.

şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D., F. şi E. şi, în consecinţă, a constatat nulitatea absolută parţială a înscrisului intitulat "Act de dezmembrare şi partaj voluntar" autentificat sub nr. x/21.08.2014 de notar public H., cu privire la apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF Cluj-Napoca x, nr. cadastral xl-U7, teren atribuit în proprietate în cotă de 3617/20100-a parte şi cote părţi indivize comune aferente de x a parte înscrise în CF Colectivă, obiect al Lotului VII, prin atribuirea lui către C.

şi D., ca urmare a partajului; a dispus radierea din CF Cluj-Napoca x, nr. cadastral xl-U7 a înscrierii de sub B3 privind atribuirea cotei de 187/501-a parte a pârâţilor E. şi F. în favoarea pârâţilor C. şi D. şi radierea din CF x Cluj-Napoca (privind construcţiile înscrise în CF colectivă x) a înscrierii de sub B23 privind cota de 3617/20100-a parte atribuită apartamentului 5 în favoarea pârâţilor C. şi D.; a obligat pârâţii E., F., C. şi D. să încheie cu reclamanţii A. şi B. contractul autentic de vânzare cumpărare pentru apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca, str. x, jud.

CIuj, înscris în CF Cluj-Napoca x, nr. cadastral xl-U7, şi teren atribuit în proprietate în cotă de 3617/20100-a parte înscris în CF x Cluj-Napoca (privind construcţiile înscrise în CF colectivă x), în caz contrar hotărârea urmând a ţine loc de act autentic; a dispus întabularea dreptului de proprietate pe numele şi în favoarea reclamanţilor A. şi B. asupra apartamentului nr. x situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF Cluj-Napoca x, nr. cadastral xl-U7, şi teren atribuit în proprietate în cotă de 3617/20100-a parte înscris în CF x Cluj-Napoca (privind construcţiile înscrise în CF colectivă x); a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamanţilor sunna de 47.131,16 RON reprezentând cheltuieli de judecată cuvenite în toate fazele procesuale.

8. Recursul exercitat în cauză.

Împotriva acestei decizii civile, la data de 25.11.2024, au declarat recurs pârâţii C., D. şi F., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte curţi de apel.

Recurenţii pârâţi au prezentat evoluţia litigiului, subliniind că decizia recurată este nelegală, în raport de criticile formulate, încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică invocată, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (2) C. proc. civ. vizând efectul devolutiv al apelului, precum şi la încălcarea prevederilor art. 500 alin. (1) şi art. 501 alin. (3) C. proc. civ. în privinţa efectelor casării. În dezvoltarea acestei critici s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a refuzat să rejudece fondul, răpind pârâţilor un grad de jurisdicţie, fără a pronunţa o hotărâre proprie, reţinând statuări nefondate ale instanţei de fond, contrar faptului că reclamanţii au exercitat apelul principal în legătură cu întreaga soluţie a primei instanţe, devoluţiunea specifică căii de atac a apelului fiind încălcată.

S-a subliniat că decizia instanţei de apel, pronunţată în primul ciclu procesual, a fost casată în tot prin decizia nr. 953/13.04.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce înseamnă că respectiva hotărâre casată nu are nicio putere, este nulă, ceea ce atrage şi desfiinţarea soluţiei de respingere a apelului incident formulat de pârâta F. împotriva considerentelor sentinţei pronunţate de tribunal. Deciziile instanţelor de apel, pronunţate în litigiul de faţă, au fost desfiinţate în recurs, astfel că şi-au pierdut caracterul executoriu şi obligatoriu pentru părţile litigante.

Recurenţii au arătat că în mod nelegal s-a reţinut că există autoritate de lucru judecat a considerentelor sentinţei apelate, instanţa de apel plecând practic de la prezumţia de rea-credinţă a pârâţilor şi făcând o analiză defectuoasă a cauzei, cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Convenţiei Europene şi cu încălcarea exigenţelor art. 425 alin. (2) lit. b) C. proc. civ. Instanţa de apel, în al treilea ciclu procesual, era cea care trebuia să analizeze integral toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi să cenzureze în mod efectiv sau, după caz, să confirme cele reţinute de instanţa de fond, adică să efectueze o judecată proprie, să reţină o situaţie de fapt pe baza probelor administrate, iar nu să expună mecanic situaţia de fapt reţinută de altă instanţă, refuzând exercitarea controlului judiciar.

O altă critică formulată, subsumată tot primului motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ. din perspectiva faptului că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu ignorarea statuărilor obligatorii ale instanţei de recurs. Astfel, conform deciziei de casare pronunţate de Înalta Curte, obiectul litigiului este reprezentat de o acţiune în constatarea nulităţii absolute, instanţa de apel extinzând în mod nepermis limitele judecăţii, cu încălcarea principiului disponibilităţii, atât timp cât a efectuat inutil analiza condiţiilor acţiunii pauliene.

Subsumat celui de-al doilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii pârâţi au invocat motivarea necorespunzătoare a deciziei recurate prin întemeierea acesteia pe motive străine de natura cauzei, ceea ce reprezintă, în egală măsură, şi o încălcare a principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii, atrăgând astfel şi incidenţa cazului de casare cuprins la pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenţii pârâţi au redat paragrafe ale deciziei recurate, cuprinse la pag. 17 şi 18 ale hotărârii atacate, susţinând că nu au făcut nici oral şi nici în scris niciuna dintre afirmaţiile reţinute de instanţa de apel, aceasta nearătând de unde a extras respectivele susţineri. În acest sens, s-a subliniat că, pe parcursul întregului litigiu, pârâţii au afirmat că sunt de bună-credinţă şi că nu pot fi obligaţi la executarea silită a unui antecontract încheiat fără respectarea tuturor condiţiilor de valabilitate prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii acestuia, astfel încât nu au fost de rea-credinţă la încheierea actului de partaj.

Prin a doua critică referitoare la acelaşi motiv de recurs, recurenţii pârâţi au prezentat statuările instanţei de apel cuprinse la pag. 22 din decizia recurată, cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor legale vizând asocierea în participaţiune, prevăzută de Codul comercial, susţinând că pe întreg parcursul procesual niciuna dintre părţi nu s-a referit la instituţia asocierii în participaţiune, aceasta este invocată pentru prima dată în cuprinsul deciziei, nu a fost pusă în discuţia părţilor şi nu este aplicabilă cauzei, nefiind probată prin act scris, situaţie ce a determinat convingerea recurenţilor că instanţa de apel a căutat argumente în favoarea reclamanţilor.

În privinţa celui de-al treilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii pârâţi au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1236 şi 1237 C. civ., respectiv greşita constatare a nulităţii absolute a actului de partaj pentru cauză ilicită şi imorală. Dezvoltând acest motiv de recurs, pârâţii au redat motivarea instanţei de apel cu privire la caracterul ilicit şi imoral al actului de partaj, susţinând că instanţa a plecat de la premisa relei credinţe a pârâţilor, ajungând să concluzioneze, în mod eronat, că actul de partaj a fost întocmit cu scopul expres şi calificat de a nesocoti efectele antecontractului încheiat în anul 2005.

Recurenţii au subliniat că reclamanţii nu au achitat preţul stabilit în antecontract şi nu au pus la dispoziţia pârâtului E. terenul în suprafaţă de 585 mp, în conformitate cu art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, putând solicita executarea antecontractului doar partea care şi-a îndeplinit obligaţiile. Astfel, atât timp cât chiar reclamanţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile asumate, respectiv nu au achitat preţul şi nici nu au oferit în compensare terenul în suprafaţă de 585 m.p., care a făcut obiectul convenţiei încheiate cu aceştia în anul 2004 cu pârâtul E., nu se poate susţine că actul de partaj a fost încheiat în scopul de a împiedica producerea efectelor juridice specifice ale antecontractului.

O altă critică formulată de recurenţi, subsumată aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 15, art. 1353, art. 1386, art. 1527 şi art. 1258 C. civ., prin aceea că instanţa de apel a sancţionat un pretins abuz de drept contractual şi extracontractual prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract. Recurenţii pârâţi au expus pasaje din cuprinsul deciziei recurate, subliniind că instanţa de rejudecare din al treilea ciclu procesual a statuat că existenţa pretinsului abuz de drept săvârşită de recurenţi ar putea fi remediată prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract în contradictoriu cu toţi cei patru pârâţi, în ciuda dispoziţiilor legale aplicabile şi a faptului că doar unul dintre aceştia a semnat promisiunea de vânzare. Or, chiar în ipoteza în care s-ar reţine un refuz nejustificat de a încheia contractul autentic de vânzare, tot nu s-ar putea dispune soluţia de obligare a tuturor celor patru pârâţi la perfectarea actului, nefăcându-se distincţie între executarea silită în natură a obligaţiei şi repararea în natură a prejudiciului.

În susţinerea acestei critici, recurenţii pârâţi au dezvoltat consideraţii teoretice privind abuzul de drept, subliniind că neîncheierea contractului autentic de vânzare nu poate să constituie abuz de drept pentru că nu implică săvârşirea niciunui act material sau juridic, ci, din contră, o abstenţiune. În plus, chiar dacă s-ar reţine în sarcina pârâţilor comiterea unui abuz de drept, sancţiunea incidentă este aceea a acordării de despăgubiri, în temeiul art. 15 C. civ., astfel cum a reţinut prima instanţă. În continuare, au fost redate câteva soluţii jurisprudenţiale care confirmă legalitatea soluţiei dispuse de tribunal, concluzionându-se în sensul că sancţiunea cu caracter general a exercitării abuzive a unui drept subiectiv constă în obligarea autorului abuzului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau nepatrimonial, cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său, iar din moment ce sancţiunea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract, ca urmare a existenţei unui abuz de drept, nu este prevăzută de niciun text legal în vigoare, rezultă că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 15 C. civ., impunându-se casarea acesteia.

Tot raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, precum şi ignorarea statuărilor obligatorii ale instanţei suprime din cuprinsul deciziei nr. 12 din 08.06.2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În acest sens, au fost prezentate condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru admisibilitatea acţiunii reglementate de dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, arătându-se că textul legal trebuie să vizeze un teren, iar nu alte bunuri imobile, deci norma legală nu putea fi extinsă în ipoteza unui apartament, cum s-a întâmplat în speţa de faţă. De asemenea, reclamanţii nu şi-au îndeplinit propriile obligaţii rezultate din antecontract, nu au achitat preţul stipulat şi nu au pus la dispoziţia lui E. terenul în vederea edificării unei construcţii, în cauză neexistând astfel un refuz nejustificat de a încheia contractul de vânzare cumpărare. În plus, promitentul vânzător nu era proprietar exclusiv al bunului.

Totodată, în cauză, erau incidente dispoziţiile deciziei nr. 12 din 08.06.2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, care a stabilit cu caracter obligatoriu că, în situaţia în care promitentul vânzător a promis vânzarea întregului imobil, deşi nu are calitatea de proprietar exclusiv al acestuia, promisiunea de vânzare nu poate fi executată în natură sub forma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract, în lipsa acordului celorlalţi coproprietari.

Cu privire la pretinsa invocare tardivă a nulităţii antecontractului din 2005, recurenţii au arătat că excepţia nulităţii este imprescriptibilă extinctiv.

De asemenea, cu privire la acţiunea reclamanţilor, recurenţii au apreciat că dreptul la acţiune al reclamanţilor era prescris la momentul iniţierii prezentului litigiu, în temeiul art. 18 din Decretul nr. 167/1958, instanţa având obligaţia, din oficiu, să cerceteze această situaţie.

9. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată la data de 17.01.2025, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat respingerea recursului, ca nefundat, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

10. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 09.12.2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Prin raportul întocmit la data de 18.02.2025, s-a concluzionat că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este declarat în termen legal, iar criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Raportul a fost comunicat părţilor la data de 11.03.2025 şi, respectiv, 12.03.2025, recurenţii pârâţi formulând punct de vedere în sensul exprimării acordului faţă de concluziile cuprinse în raport.

Prin încheierea din data de 10 iunie 2025, a fost admis, în principiu, recursul declarat de recurenţii pârâţi C., D. şi F., fiind stabilit termen de judecată la data de 18 noiembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 18 noiembrie 2025, după dezbateri contradictorii, instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului declarat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenţii pârâţi C., D. şi F. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată, pronunţată în al treilea ciclu procesual, a fost admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi A. şi B., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C., D., F. şi E., fiind schimbată sentinţa de respingere a cererii de chemare în judecată şi dispunându-se admiterea acesteia, constatarea nulităţii absolute parţiale a actului de dezmembrare şi partaj încheiat între pârâţi, autentificat sub nr. x/21.08.2014 la SPN H., I. şi J., cu privire la lotul VII atribuit pârâţilor C. şi D., cuprinzând apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca, str. x, jud.

Cluj, înscris în CF Cluj-Napoca x, nr. cadastral xl-U7, rectificarea corespunzătoare a cărţii funciare, obligarea tuturor pârâţilor la încheierea cu reclamanţii a contractului autentic de vânzare-cumpărare pentru apartamentul menţionat, în caz contrar hotărârea urmând a ţine loc de act autentic, întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea reclamanţilor, precum şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată cuvenite pentru toate fazele procesuale. În esenţă, instanţa de apel a reţinut că, potrivit probatoriului administrat şi îndrumărilor cuprinse în deciziile de casare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în două cicluri procesuale anterioare, este întemeiat motivul de nulitate absolută parţială constând în cauza ilicită şi imorală, conform art. 1236 şi art. 1237 C. civ., în privinţa actului de dezmembrare şi partaj încheiat între pârâţi, cât priveşte atribuirea apartamentului nr. x în lotul cuvenit pârâţilor C.

şi D., deoarece copartajanţii, în deplină cunoştinţă de cauză, au acţionat cu rea-credinţă urmărind imposibilitatea executării în natură a obligaţiei asumate de promitenţii vânzători F. şi E. de a vinde acest imobil reclamanţilor, în calitate de promitenţi cumpărători, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceştia la data de 11.12.2005. Cu privire la capătul de cerere vizând obligarea pârâţilor la încheierea contractului de vânzare şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic, instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, coroborate cu art. 1075 şi art. 1079 din vechiul C. civ., nefiind aplicabilă decizia nr. 12/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii pârâţi C., D. şi F., invocând încălcarea unor dispoziţii de drept procesual şi a unor dispoziţii de drept material, precum şi motivarea necorespunzătoare a hotărârii atacate, urmărind să obţină casarea deciziei recurate şi rejudecarea apelului, în scopul constatării lipsei de temeinicie a acţiunii deduse judecăţii.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurenţii pârâţi, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. În concret, sub un prim aspect, recurenţii pârâţi au invocat încălcarea prevederilor art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (2), art. 500 alin. (1) şi art. 501 alin. (3) C. proc. civ., prin aceea că instanţa de apel, în al treilea ciclu procesual, a refuzat se efectueze propria analiză asupra fondului cauzei şi a reţinut eronat autoritatea de lucru judecat în privinţa considerentelor cuprinse în sentinţa apelată referitoare la reaua-credinţă a pârâţilor la încheierea actului de partaj a cărui nulitate absolută parţială se solicită şi la plata preţului vânzării de către reclamanţi, în calitate de promitenţi cumpărători.

Aceste critici sunt nefondate, deoarece instanţa de apel a pronunţată decizia recurată, în al treilea ciclu procesual, ţinând seama în mod just de chestiunile litigioase tranşate în mod definitiv prin soluţiile dispuse de instanţa de recurs, în cele două cicluri procesuale derulate anterior în cauza de faţă. Altfel spus, decizia recurată reflectă respectarea de către instanţa de apel a limitelor casării, în acord cu art. 501 alin. (3) şi art. 430 C. proc. civ.

În acest sens, este necesar a se sublinia că sentinţa pronunţată de prima instanţă a fost în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reţinându-se reaua-credinţă a tuturor pârâţilor la încheierea actului de partaj contestat, deoarece aceştia cunoşteau că edificarea imobilului urma a se realiza pe terenurile aparţinând tuturor părţilor, inclusiv reclamanţilor, iar împărţirea apartamentelor între pârâţi s-a realizat într-o proporţie covârşitoare în funcţie de încheierea antecontractelor de vânzare - cumpărare de către fiecare dintre promitenţii vânzători. Cu toate acestea, acţiunea dedusă judecăţii a fost respinsă, motivat de faptul că reaua-credinţă a pârâţilor poate da dreptul reclamanţilor la plata unor despăgubiri, fiind relevant şi faptul că imobilul promis a fi vândut este proprietatea celor patru pârâţi, care nu au încheiat împreună antecontractul de vânzare de care se prevalează reclamanţii. Totodată, în privinţa preţului vânzării, s-a reţinut că această obligaţie a fost executată de către reclamanţii promitenţi vânzători, chestiune tranşată în mod definitiv prin sentinţa civilă nr. 3452/23.12.2015, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2015, definitivă prin neapelare, şi prin sentinţa civilă nr. 2227/2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia nr. 665/20.11.2017 a Curţii de Apel Cluj, arătându-se că voinţa părţilor la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 11.12.2005 a fost aceea de a compensa valoarea terenului promis de reclamanţi cu valoarea apartamentului menţionat în antecontract, astfel că plata preţului stabilit de 50.000 EUR s-a realizat prin schimbul de imobile convenit de părţi.

Sentinţa de respingere a cererii de chemare în judecată a fost atacată cu apel principal de către apelanţii reclamanţi A. şi B. şi cu apel incident de către intimata apelantă pârâtă F., în timp ce ceilalţi pârâţi C., D. şi E. nu au înţeles să exercite vreo cale de atac împotriva hotărârii pronunţate de tribunal. Apelurile exercitate de părţi au fost respinse, ca nefondate, de către instanţa de apel, în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 371/18.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2014. În esenţă, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt şi a aplicat corespunzător dispoziţiile legale incidente, precizând, cu privire la apelul incident exercitat împotriva considerentele hotărârii, că prima instanţă a reţinut în mod legal, pe baza probelor administrate, că toate părţile au avut cunoştinţă despre modalitatea de edificare a construcţiei pe un teren aparţinând tuturor pârâţilor, precum şi faptul că pârâţii G. au cunoscut că imobilul va fi edificat inclusiv pe un teren aparţinând reclamanţilor, fiind probată reaua-credinţă a tuturor pârâţilor, cu atât mai mult cu cât restul apartamentelor au revenit într-o proporţie covârşitoare în lotul fiecăruia dintre pârâţi, în funcţie de încheierea antecontractelor de vânzare-cumpărare cu promitenţii cumpărători.

Decizia instanţei de apel, pronunţată în primul ciclu procesual, a fost atacată cu recurs principal de către recurenţii reclamanţi A. şi B. şi cu recurs incident de către intimata recurentă pârâtă F., în timp ce ceilalţi pârâţi C., D. şi E. nu au înţeles să exercite vreo cale de atac împotriva hotărârii pronunţate de curtea de apel. Prin decizia nr. 953/13.04.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul principal al reclamanţilor, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe de apel pentru o nouă judecată a apelului reclamanţilor, în timp ce recursul incident al pârâtei a fost anulat pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Din cuprinsul deciziei de casare pronunţate în primul ciclu procesual se observă că limitele rejudecării au fost clar stabilite în sensul că vizează exclusiv calea de atac exercitată de reclamanţi, urmând ca instanţa de apel să analizeze criticile cu care a fost învestită, prin raportare la obiectul primului capăt de cerere, astfel cum a fost completată, respectiv acţiunea în constatarea nulităţii absolute parţiale a actului de partaj voluntar încheiat între pârâţi la data de 21.08.2014, cu privire la lotul VII atribuit pârâţilor C. şi D., în timp ce apelul incident al pârâtei F. a fost soluţionat în mod definitiv în sensul respingerii criticilor vizând reaua-credinţă a pârâţilor la încheierea actului de partaj ce formează obiectul acţiunii în constatarea nulităţii absolute parţiale.

În urma rejudecării apelului reclamanţilor, a fost pronunţată, în al doilea ciclu procesual, decizia civilă nr. 690/15.12.2022, în dosarul nr. x/2014, prin care Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul exercitat de apelanţii reclamanţi A. şi B., a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea, a declarat inopozabil parţial faţă de reclamanţi actul de partaj contestat cu privire la lotul VII şi a obligat toţi pârâţii să încheie cu reclamanţii contract de vânzare cu privire la apartamentul nr. x, în caz contrar hotărârea urmând a ţine loc de act autentic de vânzare. Conform considerentelor deciziei pronunţate în al doilea ciclu procesual, instanţa de apel a reţinut, printre altele, că au fost tranşate definitiv, cu putere de lucru judecat, chestiunea relei-credinţe a tuturor pârâţilor la încheierea actului de partaj din data de 21.08.2014 şi cea privind achitarea preţului stabilit în antecontractul de vânzare-cumpărare din 11.12.2015, prin raportare la litigiile purtate anterior între părţi şi menţionate în sentinţa apelată.

Decizia instanţei de apel, pronunţată în al doilea ciclu procesual, a fost atacată cu recurs principal de către recurenţii pârâţi C., D. şi F. şi cu recurs incident de către intimaţii recurenţi reclamanţi A. şi B.. Prin decizia nr. 589/20.03.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul principal al pârâţilor, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel, în timp ce recursul incident al reclamanţilor a fost anulat pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Din considerentele acestei decizii se observă că instanţa de recurs, în al doilea ciclu procesual, a casat decizia recurată pentru încălcarea principiului disponibilităţii procesului civil şi a limitelor casării dispuse de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, deoarece instanţa de apel, în rejudecare, trebuia să se pronunţe asupra acţiunii în constatarea nulităţii absolute parţiale a actului de partaj, iar nu asupra acţiunii revocatorii, pauliene.

În raport de cele arătate, observând hotărârile judecătoreşti pronunţate în ciclurile procesuale anterioare, în mod just a reţinut instanţa de apel limitele rejudecării în al treilea ciclu procesual, astfel cum au fost stabilite prin deciziile instanţei de recurs pronunţate în primul şi în al doilea ciclu procesual. Astfel, este relevant faptul că prima casare a fost dispusă în parte, în privinţa modului de soluţionare a apelului principal exercitat de reclamanţi, în timp ce soluţia de respingere a apelului incident s-a definitivat prin anularea recursului exercitat de pârâta F.. Acest lucru înseamnă că acele considerente favorabile reclamanţilor privind reaua-credinţă a pârâţilor la încheierea actului de partaj şi îndeplinirea de către reclamanţi a obligaţiei de achitare a preţului apartamentului, conform promisiunii de vânzare încheiate la data de 11.12.2005, au intrat în puterea lucrului judecat prin respingerea în mod definitiv a apelului exercitat împotriva respectivelor considerente de către pârâta F. şi prin neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege de către ceilalţi pârâţi C., D. şi E., în timp ce reclamanţii A. şi B. nu au criticat şi nici nu aveau interesul să critice, prin propriul apel, considerentele reţinute de prima instanţă în sprijinul apărărilor lor.

De asemenea, a doua decizie de casare, deşi conţine menţiunea de casare în tot a deciziei de apel pronunţate în al doilea ciclu procesual, nu a schimbat limitele rejudecării apelului, ci a urmărit tocmai respectarea îndrumărilor cuprinse în prima decizie de casare, în sensul analizării criticilor invocate de apelanţii reclamanţi prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată şi modificată, respectiv prin raportare la acţiunea în constatarea nulităţii absolute parţiale a actului de partaj, iar nu prin raportare la acţiunea pauliană. Faptul că a doua casare se referă la decizia instanţei de apel în întregul său este explicată prin aceea că, în al doilea ciclu procesual, obiectul judecăţii în apel l-a reprezentat exclusiv apelul reclamanţilor, fără ca instanţa de apel să se mai fi pronunţat asupra apelului incident formulat de către pârâta F., reţinându-se faptul că soluţia de respingere a acestuia s-a definitivat în urma parcurgerii primului ciclu procesual, respectiv prin anularea recursului exercitat de către această parte şi prin dispoziţia de casare în parte a deciziei de apel în primul ciclu procesual, cu consecinţa rejudecării doar a apelului reclamanţilor, respectiv a criticilor referitoare la soluţia care îi prejudiciază, nefiind contestate de către această parte considerentele care îi sunt favorabile referitoare la reaua-credinţă a pârâţilor şi la achitarea preţului vânzării.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (2) C. proc. civ. prin pronunţarea deciziei în al treilea ciclu procesual, atât timp cât a ţinut seama de efectul devolutiv al apelului în limitele deciziilor de casare pronunţate în cauză, astfel cum impun prevederile art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, pretinsa nesocotire a prevederilor art. 500 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi reţinută, deoarece instanţa de apel a acordat eficienţă acestor prevederi legale, din moment ce a constatat că hotărârile anterioare ale instanţelor de apel nu au nicio putere, în limitele în care au fost casate, conformându-se astfel dispoziţiei obligatorii de rejudecare a apelului reclamanţilor, în timp ce, în privinţa apelului pârâtei F., nu a fost dispusă vreo astfel de soluţie în sensul casării deciziei pronunţate în primul ciclu procesual în apel.

Nu este fondată critica recurenţilor în sensul că le-a fost răpit un grad de jurisdicţie prin nerejudecarea fondului în integralitate de către instanţa de apel deoarece aceasta este ţinută să judece cauza în limitele cererii de apel cu care a fost învestită, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ., şi în limitele stabilite prin decizia de casare, potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ. Or, în cauza de faţă, recurenţii pârâţi C. şi D. nu au înţeles să învestească instanţa de apel cu o cale de atac împotriva considerentelor prejudiciabile ale sentinţei, astfel încât necercetarea în apel a aspectelor vizând reaua-credinţă a pârâţilor şi achitarea preţului de către promitenţii cumpărători este consecinţa lipsei învestirii instanţei de apel cu astfel de critici. În privinţa recurentei pârâte F., necercetarea în apel, în al treilea ciclu procesual, a chestiunilor litigioase menţionate este determinată de faptul că apelul acestei părţi împotriva considerentelor sentinţei pronunţate de tribunal a fost respins în mod definitiv, ca nefondat, prin decizia instanţei de apel pronunţate în primul ciclu procesual, definitivă prin anularea recursului incident conform deciziei nr. 953/13.04.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă. Aşadar, această pârâtă a beneficiat de gradele de jurisdicţie prevăzute de lege, nefiind posibilă judecarea de două ori a aceleiaşi chestiuni litigioase tranşate în mod definitiv, astfel cum rezultă din prevederile art. 430 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Nu pot fi primite susţinerile recurenţilor în sensul că soluţia de respingere a apelului incident exercitat de pârâta F. ar fi fost desfiinţată prin decizia de casare pronunţată în al doilea recurs, din moment ce, prin prima decizie de recurs, prin care s-a anulat pentru nemotivare recursul incident exercitat de această parte, s-a definitivat soluţia pronunţată asupra apelului incident, iar casarea dispusă a fost una parţială, dispunându-se exclusiv rejudecarea apelului principal al reclamanţilor, iar nu şi a apelului incident al pârâtei. Prin urmare, respingerea apelului incident s-a produs în mod definitiv, în urma deciziei pronunţate de instanţa de recurs, astfel că autoritatea de lucru judecat a acestei decizii se opune apărării invocate de recurenţii pârâţi în sensul că a doua decizie de recurs ar fi dispus în sens contrar faţă de prima decizie de casare şi că ar fi generat o rejudecare a ambelor apeluri exercitate în cauză.

Prin urmare, atât timp cât instanţa de apel, în al treilea ciclu procesual, a soluţionat apelul reclamanţilor, ţinând seama de limitele învestirii sale şi de îndrumările conţinute în deciziile de casare pronunţate de instanţele de recurs, în cele două cicluri procesuale anterioare, nu se poate reţine vreo nesocotire a prevederilor de drept procesual invocate prin prima critică formulată de recurenţii pârâţi, ci, dimpotrivă, rezultă tocmai respectarea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, conform art. 476 şi art. 477 C. proc. civ., precum şi respectarea efectelor casării, potrivit art. 500 alin. (1) şi art. 501 alin. (3) C.pr.cicv.

Tot subsumat primului motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii pârâţi au invocat încălcarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., prin aceea că instanţa de apel, în al treilea ciclu procesual, a ignorat statuările obligatorii ale instanţei de recurs reţinând eronat că reclamanţii au înţeles să învestească instanţa judecătorească atât cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute parţiale a actului de dezmembrare şi partaj din data de 21.08.2014 pentru cauză ilicită şi imorală, cât şi, în subsidiar, cu o acţiune pauliană.

Similar recurenţilor pârâţi, instanţa de recurs constată că, într-adevăr, conform celor două decizii de casare pronunţate anterior în prezentul litigiu, îndrumările obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost clare în sensul soluţionării apelului reclamanţilor prin raportare la obiectul primului capăt de cerere, astfel cum a fost completată şi modificată, vizând constatarea nulităţii absolute parţiale a actului de partaj încheiat între pârâţi, motivul de nulitate invocat fiind reprezentat de existenţa cauzei ilicite şi imorale.

Verificând decizia recurată prin prisma acestei critici, se observă că instanţa de apel, în al treilea ciclu procesual, s-a conformat dezlegărilor obligatorii dispuse de instanţele de recurs în cele două cicluri procesuale anterioare, din moment ce dispozitivul deciziei pronunţate conţine tocmai măsura constatării nulităţii absolute a înscrisului intitulat "act de dezmembrare şi partaj voluntar", autentificat sub nr. x/21.08.2014 de notar public H., cu privire la apartamentul nr. x inclus în lotul VII, atribuit pârâţilor C. şi D., în urma partajului. De asemenea, motivul de nulitate analizat, care a determinat pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii în constatarea nulităţii absolute parţiale a actului de partaj voluntar, este reprezentat de cauza ilicită şi imorală, reţinută în baza probatoriului administrat de instanţele de fond şi apel. Prin urmare, instanţa de apel a pronunţat decizia recurată în deplină concordanţă cu dezlegările cuprinse în deciziile de casare anterioare, astfel încât exigenţele art. 501 C. proc. civ. au fost pe deplin respectate.

Faptul că instanţa de apel a efectuat o analiză subsidiară cu privire la acţiunea revocatorie a actului de partaj nu constituie o nesocotire a deciziei de casare, ci o cercetare exhaustivă a tuturor apărărilor invocate de părţi în toate fazele procesuale, reţinând caracterul subsidiar al capătului de cerere vizând declararea inopozabilităţii actului contestat. Or, atât timp cât soluţia dispusă a fost aceea de admitere a cererii principale în constatarea nulităţii absolute parţiale, în acord cu îndrumările cuprinse în deciziile de casare pronunţate în cauză, rezultă că argumentarea subsidiară vizând analiza condiţiilor legale pentru admiterea acţiunii pauliene este una lipsită de orice consecinţe juridice, instanţa de apel nemaifiind în măsură să se pronunţe asupra capătului de cerere subsidiar, ca urmare a admiterii capătului de cerere principal, astfel încât nu se pune nici problema depăşirii limitelor judecăţii sau a încălcării principiului disponibilităţii.

În aceste condiţii, criticile privind pretinsa încălcare a prevederilor art. 501 C. proc. civ. prin ignorarea statuărilor obligatorii ale instanţei de recurs sunt nefondate.

O altă critică invocată de recurenţii pârâţi, încadrată tot în primul motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează presupusa încălcare a principiului disponibilităţii şi a principiului contradictorialităţii prin atribuirea unor susţineri nereale în sensul că pârâţii ar fi acceptat că au fost de rea-credinţă la încheierea actului de partaj, făcându-se referire la prevederile art. 14 şi art. 1281 C. civ., care ar conţine norme de ordine privată, ce ar putea fi nesocotite oricând de părţile unui act juridic.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu a încălcat principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, atât timp cât a efectuat respectiva analiză în scopul de a justifica temeinicia susţinerilor reclamanţilor cu privire la existenţa cauzei ilicite şi imorale la încheierea actului de partaj. Cu alte cuvinte, aceste considerente au fost expuse de instanţa de apel în argumentarea reţinerii relei-credinţe a tuturor pârâţilor la încheierea actului atacat prin formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute parţiale, astfel încât motivul de nulitate a făcut obiectul dezbaterilor contradictorii a părţilor şi a fost invocat de reclamanţi, în acord cu principiul disponibilităţii procesului civil.

Mai mult decât atât, astfel cum s-a arătat cu prilejul analizării primei critici formulate prin cererea de recurs, chestiunea relei-credinţe a pârâţilor la încheierea actului de partaj contestat fusese deja tranşată prin judecata cererii în primul ciclu procesual, atât timp cât chiar tribunalul a reţinut acest aspect, fără ca reclamanţii să fi învestit instanţa de apel cu înlăturarea acestor considerente, în timp ce apelul pârâtei F. cu privire la această problemă a fost respins în mod definitiv, în primul ciclu procesual, iar ceilalţi pârâţi nu au exercitat apel împotriva considerentelor prejudiciabile. Or, faţă de această chestiune tranşată cu putere de lucru judecat, orice altă argumentare ulterioară, suplimentară, expusă de instanţa de apel în al treilea ciclu procesual, este lipsită de relevanţă şi nu poate afecta în vreun fel legalitatea concluziei în sensul că pârâţii au acţionat cu rea-credinţă la momentul încheierii actului de partaj voluntar din data de 21.08.2014.

De asemenea, recurenţii pârâţi au invocat încălcarea principiului disponibilităţii şi al contradictorialităţii prin aceea că instanţa de apel nu a fost sesizată şi nu a supus dezbaterii contradictorii a părţilor incidenţa dispoziţiilor art. 251 şi urm. din vechiul Codul comercial cu privire la pretinsa asociere în participaţiune a pârâţilor la edificarea imobilului în care este amplasat apartamentul nr. x. Pentru argumentele anterior expuse, aceste considerente ale instanţei de apel sunt lipsite de relevanţă şi nu pot afecta legalitatea deciziei pronunţate, atât timp cât au fost expuse pentru a susţine ideea relei-credinţe a pârâţilor, adică pentru o chestiune litigioasă ce deja a fost soluţionată în mod definitiv, prin pronunţarea primei decizii a instanţei de recurs în cauza de faţă.

Toate aceste considerente sunt suficiente pentru a reţine caracterul nefondat al primului motiv de casare invocat de recurenţii pârâţi, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., atât timp cât instanţa de apel nu a nesocotit dispoziţiile de drept procesual indicate prin cererea de recurs.

Al doilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au justificat soluţia de admitere a cererii de apel şi de admitere a cererii de chemare în judecată, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părţi. În aceste condiţii, părţile au posibilitatea de a înţelege argumentele care au determinat pronunţarea acestei soluţii, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanţa de apel.

Înalta Curte observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei în apel, astfel că hotărârea recurată conţine motivarea conformă în fapt şi în drept.

Împrejurarea că recurenţii pârâţi nu sunt de acord cu soluţia la care a ajuns instanţa de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esenţial este faptul că instanţa de apel a prezentat în clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat soluţia de admitere a apelului şi de admitere a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

În concret, recurenţii pârâţi au invocat expunerea unor motive străine de natura cauzei prin aceea că instanţa de apel a reţinut în mod nereal că pârâţii ar fi acceptat că au fost de rea-credinţă la încheierea actului de partaj şi că între aceştia ar fi intervenit o asociere în participaţiune în vederea edificării construcţiei pe terenul tuturor părţilor. Aceste critici sunt irelevante şi nu pot justifica nelegalitatea deciziei recurate pentru faptul că problema relei-credinţe a pârâţilor la încheierea actului de partaj voluntar din data de 21.08.2014 a fost reţinută prin sentinţa civilă nr. 799 din 08.05.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2024 al Tribunalului Specializat Cluj, rămasă definitivă prin neapelare în privinţa pârâţilor C. şi D. şi pin respingerea apelului incident, ca nefondat, conform deciziei civile nr. 371/18 iunie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, urmată de anularea recursului incident, prin decizia civilă nr. 953/13.04.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în privinţa pârâtei F.. Aşadar, chiar dacă s-ar reţine existenţa unor motive străine de natura cauzei, acestea sunt lipsite de relevanţă în cauza de faţă, ca urmare a rezolvării definitive a chestiunii litigioase vizând atitudinea subiectivă a pârâţilor la încheierea partajului voluntar.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluţia de admitere a apelului şi de admitere a cererii de chemare în judecată, să răspundă apărărilor ambelor părţi, să permită acestora şi instanţei de recurs să înţeleagă argumentele care au stat la baza soluţiei dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât al doilea motiv de recurs invocat este nefondat.

Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Sub un prim aspect, recurenţii pârâţi au invocat încălcarea prevederilor art. 1236 şi art. 1237 C. civ. prin reţinerea temeiniciei motivului de nulitate absolută vizând cauza ilicită şi imorală a părţilor semnatare ale actului de partaj voluntar din data de 21.08.2014.

Aceste critici au fost invocate formal, urmărindu-se, în realitate, o reinterpretare şi o reapreciere a probatoriului administrat, ceea ce instanţa de recurs nu poate realiza, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd explicit că recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Dispoziţiile legale de drept material, indicate de recurenţii pârâţi, nu au fost încălcate sau greşit aplicate de instanţa de apel, atât timp cât soluţia pronunţată se întemeiază în mod just pe probatoriul administrat, astfel încât în mod corect s-a reţinut temeinicia motivului de nulitate invocat constând în existenţa unei cauze ilicite şi imorale a tuturor pârâţilor la încheierea actului de partaj atacat.

În plus, nelegalitatea cauzei actului contestat rezultă din împrejurarea că reaua-credinţă a copartajanţilor, care au încheiat partajul voluntar în scopul nesocotirii efectelor antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi cu o parte dintre pârâţi, a fost deja stabilită cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa pronunţată de tribunal, menţinută în urma parcurgerii căilor de atac în primul ciclu procesual, astfel cum s-a reţinut mai sus. Or, o atare atitudine subiectivă a părţilor semnatare ale unui act juridic civil este contrară legii şi ordinii publice, ceea ce reprezintă tocmai reţinerea unei cauze ilicite, conform art. 1236 alin. (2) C. civ.

De asemenea, apărările recurenţilor în sensul că intimaţii reclamanţi, în calitate de promitenţi cumpărători, nu ar fi achitat preţul stipulat în antecontract şi că nu ar fi pus la dispoziţia pârâtului E. suprafaţa de teren de 585 mp, nu pot fi primite în recurs deoarece, pe de-o parte, reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii, nesusceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, condiţia referitoare la obligaţia de plată a preţului vânzării a fost reţinută ca fiind îndeplinită de către promitenţii cumpărători, astfel cum rezultă din hotărârea pronunţată de prima instanţă, rămasă definitivă în această privinţă, în urma parcurgerii primului ciclu procesual, astfel cum s-a argumentat mai sus.

Prin urmare, contrar susţinerilor expuse prin cererea de recurs, nu se poate constata o nesocotire a dispoziţiilor art. 1236 şi art. 1237 C. civ. prin pronunţarea deciziei recurate, ci, dimpotrivă, o justă interpretare şi aplicare a acestor prevederi legale, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probatoriului administrat.

În al doilea rând, tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii pârâţi au mai invocat încălcarea dispoziţiilor art. 15, art. 1353, art. 1386, art. 1527 şi art. 1258 C. civ., prin faptul că instanţa de apel a sancţionat pretinsul abuz de drept contractual şi extracontractual prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, în ciuda faptului că numai unul dintre coproprietarii imobilului, respectiv pârâtul E., a semnat promisiunea de vânzare.

Instanţa de recurs reţine caracterul nefondat al acestei critici, motivat de faptul că dispoziţia instanţei de apel de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare se întemeiază pe situaţia de fapt rezultată din probele administrate în sensul că a existat acordul tuturor coproprietarilor la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 11.12.2005, respectiv acordul expres al promitenţilor vânzători E. şi F. şi acordul implicit al celorlalţi coproprietari C. şi D.. Aşadar, reţinând consimţământul tuturor coproprietarilor imobilului la încheierea promisiunii de vânzare, în mod just a apreciat instanţa de apel posibilitatea de a pronunţa o soluţie care să reprezinte o sancţionare a refuzului nejustificat al acestora de a perfecta actul autentic de vânzare.

În privinţa coproprietarilor care au avut calitatea de promitenţi vânzători, respectiv pârâţii E. şi F., obligarea la perfectarea contractului autentic de vânzare şi suplinirea consimţământului lor la transferul dreptului de proprietate prin hotărârea judecătorească pronunţată reprezintă o modalitate de executare silită în natură a obligaţiei asumate prin încheierea antecontractului, iar în privinţa celorlalţi coproprietari C. şi D., care, deşi nu au semnat promisiunea de vânzare, au exprimat un acord implicit pentru transferul dreptului de proprietate, măsura dispusă de instanţa de apel reprezintă o reparare în natură a prejudiciului rezultat din conduita lor.

O altă critică adusă deciziei recurate se referă la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005 şi ale deciziei nr. 12 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Contrar susţinerilor recurenţilor, dispoziţiile de drept material invocate nu au fost încălcate prin pronunţarea deciziei instanţei de apel. Astfel, în primul rând, norma juridică este incidentă în cazul încheierii unui antecontract cu privire la un teren, cu sau fără construcţii, cerinţă realizată în cauza de faţă, deoarece obiectul promisiunii de vânzare a fost reprezentat nu doar de apartamentul nr. x, ci şi de terenul aferent apartamentului, în cote indivize, raportat la suprafaţa totală de 772 mp, astfel cum se menţionează la art. 1 paragraful 1 teza finală din antecontractul încheiat la data de 11.12.2005.

În orice caz, faţă de prevederile art. 1073 şi art. 1077 din vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii promisiunii bilaterale de vânzare - cumpărare deduse judecăţii, texte legale care consacră dreptul creditorului la îndeplinirea exactă a obligaţiei de a face stipulate în convenţia părţilor şi la autorizarea acestuia pentru aducerea la îndeplinire în natură a respectivei obligaţii, în cazul în care debitorul nu şi-o îndeplineşte, practica judiciară a acceptat în mod constant posibilitatea suplinirii consimţământului părţilor la încheierea actului autentic de vânzare - cumpărare în ipoteza în care antecontractul avea ca obiect un bun imobil reprezentat de o construcţie, fără nicio referire la terenul aferent.

În al doilea rând, susţinerile recurenţilor legate de neîndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005 nu pot fi primite, atât timp cât acestea reprezintă critici de netemeinicie a deciziei recurate, ce nu pot fi supuse controlului de legalitate pe care îl poate efectua instanţa de recurs, în acord cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Aşa cum s-a reţinut mai sus, instanţa de apel a constatat, în mod just, pe baza probatoriului administrat şi a dezlegărilor obligatorii efectuate în ciclurile procesuale anterioare, că promitenţii cumpărători şi-au executat obligaţia de plată a preţului convenit de 50.000 EUR, astfel că sunt îndreptăţiţi la executarea în natură a obligaţiei de a face asumate de promitenţii vânzători, cu acordul tuturor coproprietarilor imobilului.

În fine, nu este fondată nici critica legată de pretinsa nesocotire a deciziei nr. 12 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, din moment ce aceasta se referă la imposibilitatea executării în natură a promisiunii de vânzare prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare pentru întregul bun, în ipoteza în care promitentul vânzător a promis vânzarea întregului imobil, deşi nu are calitatea de proprietar exclusiv al acestuia, şi lipseşte acordul celorlalţi coproprietari. Or, în speţa de faţă, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, nesusceptibilă de cenzură în calea extraordinară de atac a recursului, este distinctă de cea avută în vedere la pronunţarea deciziei în interesul legii prin aceea că nu lipseşte acordul tuturor coproprietarilor la încheierea promisiunii de vânzare de către unul dintre coproprietari, în calitate de promitent vânzător. Întrucât antecontractul din data de 11.12.2005 a fost încheiat cu consimţământul expres al coproprietarilor E. şi F. şi cu acordul implicit al celorlalţi coproprietari C. şi D., instanţa de apel în mod just a reţinut că nu este incidentă decizia nr. 12 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nefiind în ipoteza lipsei acordului celorlalţi coproprietari care nu au participat la încheierea promisiunii de vânzare.

Nu sunt fondate nici criticile legate de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă cu privire la dreptul reclamanţilor de a obţine pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract, din moment ce prima instanţă a respins excepţia prescripţiei cu motivarea că reclamanţii promitenţi cumpărători se află în posesia imobilului ce formează obiectul prezentei judecăţi, ceea ce are semnificaţia juridică a unei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Or, împotriva acestei soluţii niciuna dintre părţi nu a exercitat apel, astfel încât aceasta a rămas definitivă prin neapelare, fără a exista posibilitatea repunerii în discuţie în al treilea ciclu procesual.

Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reţine caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurenţii pârâţi, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reţine vreo încălcare sau greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material indicate prin cererea de recurs.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii pârâţi C., D. şi F. împotriva deciziei civile nr. 410/2024 din 10 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ţinând seama de soluţia de respingere a recursului şi reţinându-se astfel culpa procesuală a recurenţilor pârâţi, instanţa îi va obliga pe aceştia să plătească intimatei reclamante B. suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocaţial, achitat cu chitanţa nr. x/13.01.2025, fiind probat caracterul real, necesar şi rezonabil al acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-pârâţi C., HxxANDRU LENUŢA şi F. împotriva deciziei civile nr. 410/2024 din 10 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenţii-pârâţi C., HxxANDRU LENUŢA şi F. să plătească intimatei-reclamante B. suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2025.