Unilateral salary modification in labor disputes; finality of appellate judgments and inadmissibility of cassation under the Social Dialogue Law

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2025

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 18 februarie 2022 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Regia Autonomă de Servicii Publice R.A. la plata drepturilor salariale restante ca urmare a recalculării salariului tarifar conform punctului 1 din dispozitivul sentinţei civile nr. 796 din 07.03.2017 a Tribunului Prahova, rămasă definitivă.

De asemenea, reclamantul a solicitat actualizarea drepturilor salariale restante cu rata inflaţiei, calculată de la scadenţa lunară până la plata efectivă, şi acordarea dobânzii legale, calculate asupra drepturilor salariale restante de la data pronunţării instanţei de fond până la plata efectivă.

În temeiul art. 166 alin. (4) din Codul muncii, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Regia Autonomă de Servicii Publice Ploieşti R.A. să-i acorde despăgubiri de 0,1%/zi întârziere din salariul tarifar calculat de la data pronunţării deciziei nr. 1163 din 16.04.2019 de către Curtea de Apel Ploieşti (data soluţionării definitive a contestaţiei la titlu) până la data încheierii unui act adiţional la contractul individual de muncă

În subsidiar, reclamantul a solicitat instanţei anularea deciziei nr. 6 din 28.01.2022, prin care s-a modificat în mod unilateral salariul tarifar, corespunzător salariului minim brut pe economie - coeficient de salarizare 1.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 17 alin. (5), art. 41, art. 166 şi art. 274 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, art. 429, art. 430, art. 431 şi art. 628 C. proc. civ., art. 1528 şi art. 2537 alin. (1), (2) şi (4) C. civ., art. 6 alin. (2) şi art. 26 alin. (3) şi (4) din contractele colective de muncă valabile la nivelul angajatorului, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentinţa civilă nr. 1352 din 17.05.2022, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe reclamantul A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea cererii de apel, anularea sentinţei pronunţate de prima instanţă şi rejudecarea fondului.

Prin decizia civilă nr. 353 din 22 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în dosarul x/2022, s-a admis apelul, a fost anulată în parte sentinţa în privinţa petitului prin care s-a solicitat anularea deciziei nr. 6 din 28.01.2022 şi s-a reţinut cauza pentru evocarea fondului. Totodată, s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

3. Împotriva acestei decizii reclamantul A. a formulat cerere de revizuire în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 1 şi 8 C. proc. civ., iar prin decizia 2043 din 11 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023, a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii de reviziuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi a fost respinsă ca tardivă cererea formulată în temeiul art. 509. alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs care a fost anulat prin decizia civilă nr. 47 din 10 februarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători.

4. Prin decizia nr. 525 din 04 aprilie 2024, pronunţată Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a respins cererea de revizuire la nefondată.

5. De asemenea, împotriva deciziei civile nr. 353 din 22 februarie 2023, reclamantul A. a formulat contestaţie în anulare, care a fost respinsă ca tardiv formulată prin decizia nr. 795 din 28 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2024.

6. Prin decizia nr. 576 din 16 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în evocarea fondului, s-a respins ca nefondată acţiunea.

7. Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate.

În considerarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a analizat probele administrate în cauză.

Totodată, recurentul a susţinut că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii deoarece instanţa de apel nu a explicat modalitatea în care o decizie prin care nu s-a consemnat nicio sancţiune disciplinară poate produce efecte retroactive şi să înlăture de la aplicare dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi (5), art. 41 alin. (1) şi (3) lit. e) şi art. 162 alin. (2) din Codul muncii.

De asemenea, recurentul a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 796 din 07.03.2017 a Tribunalului Prahova şi a deciziilor nr. 1616/2017, nr. 1163/2019, nr. 2372/2014 şi nr. 386/2025 ale Curţii de Apel Ploieşti.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta susţine că nu au fost respectate dispoziţiile din Codul Muncii şi ale Anexei nr. 8 a Contractului colectiv de muncă.

În opinia recurentului instanţa de apel a încălcat efectul devolutiv, întrucât instanţa a analizat nulitatea absolută prevăzută de art. 252 din Codul Muncii, fără a examina pe fond legalitatea modificării unilaterale a salariului.

De asemenea, recurentul a invocat existenţa unei practici neunitare la nivelul Curţii de Apel Ploieşti, întrucât într-o cauză identică, prin decizia nr. 386 din 19.03.2025, pronunţată în dosarul nr. x/2023, aceeaşi instanţă a anulat o decizie similară de modificare unilaterală a salariului.

8. De asemenea, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva încheierii din 2 aprilie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2022, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 din C. proc. civ., prin care s-a respins, ca nefondată cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamant.

În esenţă, a susţinut că instanţa de apel a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, fără a motiva clar şi fără a analiza hotărârile definitive incidente, menţinând un paragraf inserat eronat, care contravine autorităţii de lucru judecat.

Intimata-pârâtă Regia Autonomă de Servicii Publice R.A. a depus întâmpinare la 17 iulie 2025, prin care a solicitat instanţei să constate nul recursul, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare.

Cauza a fost înregistrată la 10 iunie 2025 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 25 august 2025, s-a fixat termen de judecată la 13 noiembrie 2025.

Înalta Curte, stabilind o ordine de soluţionare a excepţiilor invocate, a luat în examinare, cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursurilor, invocată din oficiu, urmând a respinge recursurile ca inadmisibile, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

I. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 576 din 16 aprilie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al legalităţii căilor de atac şi acesta presupune faptul că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel încât nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în C. proc. civ. la art. 457.

Recursul de faţă are ca obiect decizia nr. 576 din 16 aprilie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în apel, într-o cauză având ca obiect drepturi salariale.

Având în vedere faptul că instanţele de judecată au fost învestite cu soluţionarea unui conflict de muncă, în cauză este aplicabilă legislaţia privind jurisdicţia muncii.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii".

Totodată, conform art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată şi modificată, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal", iar, potrivit art. 214 din acelaşi act normativ, "hotărârile instanţei de fond sunt supuse numai apelului".

Conform art. 216 din Legea dialogului social nr. 62/2011, dispoziţiile acestui act normativ, referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă, se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

În acelaşi sens, se constată că legiuitorul a prevăzut la art. 483 alin. (2) C. proc. civ. că "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în [...] conflictele de muncă şi asigurări sociale [...]. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive [...] 4. hotărârile date în apel fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs", iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol "hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării".

Din textele de lege evocate, rezultă că hotărârea pronunţată într-un conflict de muncă este supusă doar apelului, decizia pronunţată în calea ordinară de atac a apelului nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Pe de altă parte, conform principiului legalităţii căilor de atac, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Astfel, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

În considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv recalcularea drepturilor salariale, hotărârea împotriva căreia a fost formulat recursul are caracter definitiv, de la pronunţarea sa, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ. din acelaşi cod.

Drept urmare, decizia pronunţată în apel nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, întrucât aceasta nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

În consecinţă, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 576 din 16 aprilie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

II. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 2 aprilie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă:

În cauză, se constată că prin hotărârea recurată, respectiv încheierea din 2 aprilie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondată, cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamantul A..

Conform dispoziţiilor art. 446 C. proc. civ., hotărârile pronunţate în temeiul art. 442-443 C. proc. civ., precum şi hotărârea pronunţată potrivit art. 444 din acelaşi cod, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea dispozitivului.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile în primă instanţă sunt supuse numai apelului.

În consecinţă, astfel cum Înalta Curte a reţinut anterior cu ocazia examinării recursului îndreptat împotriva deciziei nr. 576 din 16 aprilie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, hotărârea pronunţată de instanţa de apel într-un conflict individual de muncă este, prin efectul legii, o hotărâre definitivă, nefiind susceptibilă de recurs, în temeiul art. 214 din Legea nr. 62/2011 şi art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Aceeaşi concluzie se impune, în mod necesar, şi cu privire la cererea de îndreptare a erorii materiale, întrucât, raportat la natura juridică a hotărârii principale, dispoziţiile art. 446 C. proc. civ. prevăd că hotărârile pronunţate asupra unor astfel de cereri sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care s-a formulat cererea.

Or, întrucât decizia instanţei de apel este, prin efectul legii, definitivă de la data pronunţării, nefiind susceptibilă de recurs, rezultă că nici încheierea prin care s-a soluţionat cererea de îndreptare a erorii materiale nu poate fi atacată pe această cale extraordinară.

A admite contrariul ar însemna ca hotărârea de îndreptare a erorii materiale să beneficieze de un regim juridic superior celei principale, ceea ce ar contraveni atât normelor speciale, cât şi principiului legalităţii căilor de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Simplul fapt că partea apreciază că hotărârea ar cuprinde erori ori omisiuni nu legitimează exercitarea unei căi de atac inadmisibile, câtă vreme legiuitorul a stabilit expres limitele exercitării acesteia.

Prin urmare, recursul declarat împotriva încheierii din 2 aprilie 2025 apare ca fiind lipsit de suport legal, exercitat împotriva unei hotărâri definitive, care nu poate fi atacată decât în măsura în care legea prevede în mod expres o cale de atac, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din 2 aprilie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. împotriva încheierii din 2 aprilie 2025 şi a deciziei nr. 576 din 16 aprilie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, ca inadmisibile.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2025.