Revindicatory action for printing equipment: irrelevance of lease vs. leasing classification where contractual term expired

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2025

Asupra recursului de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 29 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie bunurile proprietate proprie, constând în echipamente tipografice respectiv: sistem x + procesare online + flux operaţional - serie x, x, x, x -1 buc; maşină de tipărit Speedmaster CD102-4+L, inclusiv accesorii (IMAGECONTROL) - serie x-1 buc; x - serie x-1 buc; ECO105-2,6pkt - serie x.70130 - 1 buc; KAMA TS 105 (HOTFOIL) - serie x - 1 buc; Polar 115XT + pile turner x -1 buc.

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a echipamentului, începând cu data de 27.07.2020 (data notificării pârâtei prin executor judecătoresc) şi până la data predării efective (reclamantul evaluând contravaloarea lipsei de folosinţă la suma de 32.500 Euro/luna).

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 563 şi urm. C. civ.

La data de 27.04.2021 pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, iar, pe cale reconvenţională, obligarea reclamantului-pârât să lase în deplină proprietate şi posesie echipamentele tipografice

La termenul din data de 15.10.2021, instanţa a admis excepţia netimbrării cererii reconvenţionale.

La termenul din data de 14.10.2022, tribunalul a dispus disjungerea capătului de cerere prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la achitarea contravalorii lipsei de folosinţă şi a revenit asupra probei cu expertiză.

Prin sentinţa civilă nr. 2887 din 25.11.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea principală şi a obligat pârâta-reclamantă să lase reclamantului-pârât în deplină proprietate şi posesie bunurile precizate în acţiune şi a anulat cererea reconvenţională ca netimbrată.

Totodată, a fost obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamantul-pârât a sumei de 12.098,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 15.10.2021 a formulat apel pârâta B. S.R.L., prin administrator judiciar C.., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate şi respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, iar în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, a solicitat anularea încheierii din 15.10.2021 şi a sentinţei civile nr. 2887/2022 şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Prin încheierea din 26.05.2023, instanţa de apel a anulat cererea de recuzare a domnului judecător D..

Prin decizia civilă nr. 873 din 30.05.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de pârâtă, a anulat în parte încheierea din 15.10.2021 şi sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

3. Împotriva încheierii din 26.05.2023 pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, iar împotriva deciziei din apel, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 164 din 31.01.2024 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei atacate, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Totodată, s-a respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâtă împotriva încheierii din 26.05.2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2020*.

Prin decizia nr. 1480 din 17 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V - a civilă, s-a respins apelul pârâtei ca nefondat.

5. Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei şi respingerea pe fond a cererii de chemare în judecată.

Cu titlu prealabil, recurenta a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, deşi, potrivit art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate trimite cauza spre rejudecare decât o singură dată, întrucât instanţa supremă ar fi pusă în situaţia reanalizării situaţiei de fapt prin recalificarea faptelor şi readministrarea probatoriului.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât instanţa de apel a procedat din oficiu la consultarea Dicţionarului "Cambridge" şi a constatat că în fondul lexical englez există atât cuvântul "lease" cât şi "leasing", fără a pune în discuţia părţilor o astfel de verificare pentru ca pârâta să poată formula apărări.

Potrivit recurentei, contractul în discuţie este unul de leasing contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Totodată, se arată că instanţa de prim control judiciar nu a verificat definiţia termenului "lease" şi în Dicţionarul "Black’s Law Dictionary", probă administrată de recurentă şi din care rezultă că acest termen este folosit atât pentru contractul de închiriere, cât şi pentru cel de leasing.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a susţinut că instanţa de apel nu a procedat la o veritabilă analiză a contractului în raport de dispoziţiile O.G. nr. 51/1997.

Sub acest aspect, autoarea recursului a arătat că în cuprinsul contractului se regăsesc clauze specifice contractului de leasing, respectiv clauzele privind preţul, chiria, valoarea de intrare a bunului, clauza de asigurare, modificări intervenite în derularea contractului şi mutarea echipamentelor.

În opinia recurentei, contractul nr. x/2011 este un contract de leasing financiar care se încadrează în dispoziţiile art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, conţinând elementele minime reglementate de acest text de lege. S-a arătat că este irelevant faptul că părţile nu au definit contractul, câtă vreme instanţele au fost chemate să analizeze natura juridică a contractului pe baza clauzelor inserate în contract şi anexele acestuia.

În continuare, recurenta prezintă situaţia de fapt care a condus la încheierea contractului şi susţine că potrivit art. 1266 C. civ., din voinţa concordantă a părţilor, rezultă că acest contract este unul de leasing. Natura juridică a contractului nu este determinată de denumirea dată de părţi ci de cuprinsul acestuia.

S-a mai invocat şi faptul că nu a încetat contractul, întrucât au fost încheiate acorduri de rescadenţare în anii 2017 şi 2018.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a invocat excepţiile lipsei de interes şi a nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Cauza a fost înregistrată la 22 mai 2025 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr, iar prin rezoluţia din 11 septembrie 2025s-a fixat termen la 13 noiembrie 2025.

Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, solicitarea recurentei privind trimiterea cauzei spre rejudecare în situaţia casării hotărârii nu va fi analizată faţă de soluţia de respingere a recursului ca nefondat.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată cuprinde motive străine deoarece instanţa de apel a motivat soluţia consultând, din oficiu, Dicţionarul Cambridge în ceea ce priveşte termenul de "lease", fără însă a pune în discuţia părţilor această consultare pentru a putea să-şi pregătească apărarea.

Instanţa supremă constată că aceste critici se referă practic la încălcarea unor norme de procedură, respectiv a dispoziţiilor art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. privind principiul contradictorialităţii procesului civil şi art. 22 din acelaşi cod referitor la rolul activ al judecătorului, astfel încât acestea urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 14 alin. (5) şi (6) Cod procedură civilă, instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Totodată, art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prevede că "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Principiul contradictorialităţii în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuţia părţilor, iar actele de procedură şi înscrisurile să fie comunicate între acestea, cu respectarea prevederilor legale, astfel încât să aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanţial sau procedural ori de fapt din dezbatere.

Înalta Curte constată că recurenta prin susţinerile privind consultarea din oficiu de către instanţa de prim control judiciar a Dicţionarului Cambridge pentru termenul de "lease", fără însă a pune în discuţia părţilor această consultare, critică de fapt natura juridică a contractului nr. x/2011.

Or, din actele dosarului rezultă că, atât în faţa primei instanţe cât şi a instanţei de apel, în ambele cicluri procesuale, natura juridică a contractului nr. x/2011 a făcut obiectul dezbaterii părţilor, în acest sens părţile au administrat probe şi au prezentat explicaţii oral şi în scris.

Prin urmare, Înalta Curte nu identifică o nesocotire de către instanţa de apel a principiilor rolului activ al judecătorului şi al contradictorialităţii, în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă.

Aşadar, nefiind încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Criticile recurentei, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel în mod greşit a interpretat clauzele contractului nr. x/2011 şi a stabilit că este un contract de închiriere, în condiţiile în care acesta conţine elementele minime ale unui contract de leasing prevăzute la art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1997.

În opinia recurentei, din interpretarea clauzelor contractului nr. x/2011 potrivit voinţei concordante a părţilor rezultă că este un contract veritabil de leasing.

Verificând decizia recurată se constată că instanţa de apel a analizat natura juridică a contractului nr. x/2011 şi a stabilit că intenţia reală a părţilor a fost acea de a încheia un contract de locaţiune şi nu unul de leasing. În acest sens, instanţa de apel a analizat termenii contractului şi a constatat că părţile nu au cuprins nicio clauză în care să definească contractul ca fiind unul de leasing şi nu au inserat nicio menţiune privind valoarea totală a contractului de leasing şi a avansului.

Totodată, este de subliniat faptul că instanţa de apel a reţinut că din perspectiva acţiunii formulate de reclamant, în revendicarea bunurilor, nu prezintă relevanţă natura juridică a contractului nr. x/2011, câtă vreme în orice variantă termenul contractual este expirat. În concluzie, instanţa de prim control judiciar a constatat că în mod corect a fost admisă acţiunea în revendicare, întrucât reclamantul, în calitate de proprietar al bunurilor potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 12.06.2020, nu a intrat în posesia acestora, cu toate că pârâta nu poate opune un titlu valabil.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o interpretare a contractului în vederea stabilirea naturii juridice a acestuia deşi, ulterior a reţinut că acest aspect nu este relevant pentru pronunţarea soluţiei din apel.

Este de menţionat că, în cauză, reclamantul a învestit instanţele de judecată cu o acţiune în revendicare a unor bunuri justificând dreptul de proprietate asupra acestora prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 12.06.2020, în timp ce pârâta, în calitate de posesoare a bunurilor revendicate, opune contractul nr. x/2011, încheiat cu societatea E. S.R.L., care i-a vândut bunurile reclamantului potrivit contractului de mai sus şi solicită calificarea acestuia ca fiind un contract de leasing.

Însă, instanţa supremă constată că indiferent de natura juridică a contractului nr. x/2011, chiar şi în situaţia în care pârâta ar avea calitatea de utilizator şi nu de locatar, acţiunea în revendicare formulată de reclamant este întemeiată, întrucât pârâta nu a opus acestuia un titlu valabil, contractul nr. x/2011 nefiind în vigoare.

Totodată, Înalta Curte constată că aspectele dezlegate de instanţa de apel privind faptul că nu prezintă relevanţă analiza naturii juridice a contractului nr. x/2011 în pronunţarea soluţiei din apel, nu au fost criticate de către recurentă prin memoriul de recurs, astfel că au intrat în puterea lucrului judecat.

În consecinţă, criticile recurentei privind încălcarea regulilor de interpretare a contractului nr. x/2011 în stabilirea naturii juridice a contractului, nu prezintă relevanţă în pronunţarea soluţiei din apel, urmând a fi înlăturate.

Criticile recurentei referitoare la faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că a încetat contractul nr. x/2011, întrucât din interpretarea acordurilor de rescadenţare ar rezultă că acesta a fost prelungit, nu pot fi primite, întrucât se solicită practic reaprecierea situaţiei de fapt prin reanalizarea probelor administrate, aspecte de netemeinicie ce nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea extraordinară a recursului.

Aşadar, în mod just instanţa de prim control judiciar a respins apelul pârâtei, constatând temeinicia acţiunii în revendicare a proprietarului neposesor împotriva posesorului fără drept, întrucât pârâta nu a putut opune reclamantului un titlu legal pentru a justifica posesia şi folosinţa bunurilor.

Prin urmare, nefiind încălcate sau aplicate greşit dispoziţiile legale invocate de recurenta-pârâtă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Pentru considerentele evocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 1480 din 17 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatului-reclamant A. privind obligarea recurentei-pârâte în solidar cu administratorul judiciar al acesteia la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă nu a depus dovezi privind cheltuielile de judecată efectuate în recurs.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatului-reclamant privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 1480 din 17 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2025.