Appeal rejected: Damages claim for blocked railway wagons fails as loss unproven against non-contractual third party.

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2025

Asupra recursului de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 01 iulie 2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2022, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă C.F.R. MARFĂ S.A. a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 300.677,48 RON, echivalentul a 60.755,20 euro, reprezentând despăgubire pentru privarea dreptului de utilizare a nouă vagoane, proprietate a reclamantei, în perioada 28.02.2020-30.09.2021.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1170, art. 1270 şi art. 1350 C. civ., precum şi cele ale contractului nr. x din 01.01.2020.

Prin sentinţa civilă nr. 768 din 30.03.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă C.F.R. MARFĂ S.A. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 285A din 21 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

3. Împotriva acestei decizii, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă C.F.R. MARFĂ S.A. a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Recurenta critică sentinţa pronunţată de prima instanţă, susţinând că aceasta a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1351 C. civ. privind existenţa cazului fortuit, deşi pârâta nu a invocat o astfel de apărare.

Recurenta a susţinut că starea de coroziune a podului nu este cauzată de producerea cazului fortuit şi nu este imputabilă niciuneia dintre părţi, întrucât din raportul de expertiză tehnică a rezultat că deteriorarea podului a fost produsă în timp, de deraierea vagoanelor.

În continuare, recurenta prezintă situaţia de fapt referitoare la blocarea celor nouă vagoane rămase indisponibilizate pe linia industrială a B. S.A.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia din apel nu este motivată deoarece în considerentele hotărârii nu se regăseşte raţionamentul instanţei care a condus la soluţia dispusă în cauză.

Recurenta a subliniat faptul că instanţa de apel nu a analizat apărările acesteia privind încadrarea greşită reţinută de prima instanţă referitoare la existenţa cazului fortuit, pârâta nefiind ţinută astfel de obligaţia prevăzută la art. 3.2 din contract, referitoare la înştiinţarea reclamantei cu o lună înainte de închiderea liniei pentru efectuarea lucrărilor.

Totodată, recurenta a susţinut că instanţa de prim control judiciar a stabilit o altă situaţie de fapt din cuprinsul notei interne nr. T2.1/187 din 03.03.2020, adresei nr. x din 03.07.2020 şi notificărilor din 26.05.2021 şi 08.10.2021, emise de către reclamantă, precum şi din borderoul în care sunt menţionate convoaiele tranzitate pe linia pârâtei.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii, întrucât din nota internă nr. T2.1/187 din 03.03.2020 şi ultimul borderou privind convoaiele care au tranzitat linia pârâtei, instanţa a reţinut în mod corect situaţia de fapt pentru ca ulterior să constate că reclamanta nu a sesizat imediat blocarea vagoanelor.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel în mod greşit nu a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale.

În acest sens, autoarea recursului a subliniat că prin imobilizarea celor nouă vagoane în incinta B. S.A. reclamanta a înregistrat un prejudiciu prin imposibilitatea de a mai folosi aceste vagoane, prejudiciul fiind cuantificat prin modalitatea de calcul prevăzută la Anexa nr. 6 din Contractul uniform de utilizare a vagoanelor.

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel a aplicat greşit principiile relativităţii efectelor contractului prevăzut la art. 1280 C. civ. şi obligativităţii efectelor acestuia de la art. 1281 din acelaşi cod.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă C.F.R. MARFĂ S.A. a depus răspuns la întâmpinare.

Cauza a fost înregistrată la 24 aprilie 2025 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr, iar prin rezoluţia din 7 iulie 2025 s-a fixat termen la 13 noiembrie 2025.

Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În prealabil, este de subliniat faptul că autoarea căii de atac a susţinut nelegalitatea sentinţei primei instanţe, formulând critici privind incidenţa dispoziţiilor art. 1351 C. civ. referitoare la existenţa cazului fortuit şi solicitând reanalizarea probelor administrate la prima instanţă.

Or, susţinerile recurentei sunt străine de obiectul şi natura căii extraordinare de atac exercitate, care în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu poate viza decât hotărârea instanţei de apel nu şi a primei instanţe.

Mai mult, prin invocarea unor critici îndreptate împotriva sentinţei primei instanţe prin prisma cărora autoarea căii de atac apreciază nelegalitatea acestei hotărâri, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a cauzei sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi o a treia cale devolutivă de atac.

Criticile recurentei referitoare la nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că decizia recurată nu este motivată deoarece, pe de o parte, în considerente nu se regăseşte raţionamentul instanţei care a condus la respingerea apelului reclamantei, iar, pe de altă parte, instanţa de apel nu a analizat apărările acesteia privind încadrarea greşită reţinută de prima instanţă referitoare la existenţa cazului fortuit şi la lipsa obligaţiei pârâtei de a notifica închiderea liniei de transport cu o lună înainte.

Examinând decizia recurată, se constată că instanţa de prim control judiciar, analizând condiţiile angajării răspunderii civile contractuale a pârâtei, a reţinut că nu este îndeplinită cerinţa privind caracterul cert al prejudiciului. Totodată, având în vedere că sunt cumulative condiţiile răspunderii civile contractuale, instanţa de apel a respins acţiunea pentru neîndeplinirea uneia dintre acestea, respectiv nedovedirea cuantumului prejudiciului de către reclamantă.

Instanţa supremă constată că, în mod just, instanţa de apel nu a mai analizat celelalte condiţii ale răspunderii civile contractuale, inclusiv criticile privind obligaţia contractuală încălcată de către pârâtă, câtă vreme a reţinut neîndeplinirea uneia dintre condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii referitoarea la caracterul cert al prejudiciului.

Aşadar, Înalta Curte constă că decizia recurată este motivată, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia de respingere a apelului.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că instanţa de apel, analizând probele administrate în cauză, a relevat considerente contradictorii privind situaţia de fapt a blocării vagoanelor acesteia.

Verificând decizia recurată se constată că aceste critici sunt străine de considerentele deciziei recurate, întrucât instanţa de apel nu a reţinut în motivare faptul că recurenta-reclamantă nu ar fi sesizat imediat blocarea vagoanelor.

Mai mult, prin aceste critici se solicită reanalizarea probelor administrate de instanţele devolutive, aspecte de temeinicie care nu mai pot fi repuse în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, unde sunt supuse controlului judiciar exclusiv aspecte de legalitate potrivit art. 483 alin. (3) C. civ.

În consecinţă, reţinând că decizia instanţei de apel cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, reflectată în dispozitivul hotărârii, că argumentaţia instanţei este cursivă şi că nu există elemente contradictorii în silogismul juridic al instanţei, Înalta Curte constată că au fost respectate exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod, nu este fondat.

Criticile recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 1350 C. civ. privind îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei şi a prevederilor art. 1280 şi art. 1281 din acelaşi cod, referitoare la relativitatea şi opozabilitatea contractului, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit art. 1350 alin. (1) C. civ., răspunderea civilă contractuală presupune existenţa unor raporturi juridice anterioare între păgubită şi autoarea faptei, născute prin acordul de voinţă şi îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unei fapte ilicite, care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale (neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere), existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia debitorului.

În cauză, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru nerespectarea obligaţiei privind efectuarea intervenţiilor necesare pentru restabilirea circulaţiei feroviare, cu informarea prealabilă a celeilalte părţi despre lucrările de intervenţie şi închiderea liniei cu cel puţin o lună înainte, prevăzute la art. 3.2 şi 4.1 din contractul nr. x din 01.01.2020 de utilizare a liniilor industriale, încheiat între părţi.

Sub acest aspect, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru privarea dreptului de utilizare a celor nouă vagoane, pentru perioada 28.02.2020 -30.09.2021, utilizând modalitatea de calcul a prejudiciului prevăzută în Anexa nr. 6 a Contractului General pentru Utilizarea Vagoanelor.

Examinând decizia recurată, se constată că instanţa de prim control judiciar a analizat condiţia certitudinii prejudiciului şi a constatat că singurele probe administrate în dovedirea cuantumului acestuia sunt Anexa nr. 6 a Contractului General pentru Utilizarea Vagoanelor şi factura fiscală emisă de reclamantă pentru suma pretinsă, neacceptată în mod expres de către pârâtă.

În ceea ce priveşte modalitatea de calcul indicată de reclamantă, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu este parte în Contractul General pentru Utilizarea Vagoanelor şi, astfel, dispoziţiile privind cuantificarea prejudiciului nu produc efecte faţă de pârâtă, care are calitatea de terţ.

Prin urmare, instanţa de prim control judiciar a constatat că reclamanta nu a dovedit întrunirea condiţiei certitudinii prejudiciului şi că nu este întemeiată acţiunea în răspunderea civilă contractuală a pârâtei pentru neîndeplinirea uneia dintre condiţiile cumulative.

Aşadar, Înalta Curte subliniază că pentru a putea fi acordată despăgubirea solicitată de reclamantă este necesar ca prejudiciul invocat să fie cert, atât din punct de vedere al existenţei sale, actuale sau viitoare, cât şi al posibilităţii concrete de evaluare şi să nu fi fost reparat.

În cauză, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită condiţia certitudinii prejudiciului, întrucât reclamanta nu a dovedit în concret cuantumul acestuia.

Referitor la Contractul General pentru Utilizarea Vagoanelor, invocat de reclamantă în justificarea modalităţii de calcul a prejudiciului, instanţa supremă constată că potrivit principiului "res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest"(" un lucru încheiat sau judecat între unii nu poate nici vătăma nici folosi altora") consacrat la art. 1280 C. civ., drepturile şi obligaţiile din acest contract produc efecte faţă de părţile semnatare nu şi faţă de pârâtă, care are calitatea de terţ. Totodată, instanţa supremă constată că nu este incidentă în cauză niciuna dintre excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului.

În egală măsură, este de menţionat că potrivit art. 1281 C. civ. contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din acesta. Practic, este o obligaţie generală negativă de a nu face care incumbă terţilor în legătură cu existenţa drepturilor şi obligaţiilor contractuale între părţi, terţii respectând contractul, ca fapt juridic, atâta timp cât nu aduce atingere drepturilor sau intereselor lor legitime. A doua componentă a opozabilităţii vizează situaţia în care terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, atunci când contractul a fost încheiat în interesul acestora.

În esenţă, constată că părţile din prezenta cauză au perfectat o convenţie de utilizare de către reclamantă, a unor linii de cale ferată industrială proprietatea pârâtei. În atare situaţie, reclamanta nu putea să îşi cuantifice prejudiciul pretins cauzat prin nerespectarea acestui contract, prevalându-se de o clauză de cuantificare a pagubei inclusă într-un contract standardizat pe care reclamanta îl încheie cu transportatorii, iar nu cu proprietarii de linii ferate. Altfel spus, principiul relativităţii contractului se opune ca în sarcina pârâtei să se nască obligaţii prin convenţii la care nu are calitatea de parte.

Aşadar, instanţa de apel a aplicat corect principiile relativităţii efectelor contractului şi opozabilităţii acestuia în analiza despăgubirii solicitate de reclamantă şi a constatat că nu s-a dovedit întrunirea condiţiei certitudinii prejudiciului prevăzute art. 1532 C. civ., nefiind astfel îndeplinite condiţiile cumulative ale răspunderii civile contractuale a pârâtei potrivit art. 1350 şi art. 1530 şi urm. din acelaşi cod.

Prin urmare, nefiind încălcate sau aplicate greşit dispoziţiile legale invocate de recurenta-reclamantă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Pentru considerentele evocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A. împotriva deciziei civile nr. 285A din 21 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A. împotriva deciziei civile nr. 285A din 21 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2025.