Insolvency suspension under Law 85/2014 applies only to claims against the debtor, preserving the insolvent party’s counterclaim rights in ordinary appellate proceedings

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 14 ianuarie 2021 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub numărul de dosar x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 342.706,13 RON, T.V.A. inclus, reprezentând contravaloarea lucrărilor pentru care a fost emisă factura nr. x/22.07.2020, a sumei de 36.795,96 RON, reprezentând rest de plată din factura nr. x/12.12.2018, a dobânzii penalizatoare aferente acestor sume, de la data sesizării instanţei şi până la data plăţii efective, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1556, art. 1777 şi urm. C. civ.

La data de 02.04.2021, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova - respinsă de prima instanţă prin încheierea din 25.05.2021, dar şi o cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 147.857,49 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, potrivit facturii nr. x/28.08.2020, şi a sumei de 33.302 euro, în echivalent RON la data plăţii, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin executarea cu întârziere a obligaţiilor asumate prin contractul de execuţie de lucrări nr. x/15.06.2018.

Prin sentinţa nr. 27 din 11 martie 2022, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea principală, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 342.706,13 RON, T.V.A. inclus, indicată în factura nr. x/22.07.2020, a sumei de 36.795,96 RON, reprezentând rest de plată conform facturii nr. x/12.12.2018 şi a dobânzii penalizatoare, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective, a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.480,2 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 25.05.2021, pârâta B. S.R.L. a declarat apel, solicitând anularea încheierii, admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale şi, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii cererii principale şi admiterii cererii reconvenţionale.

La 22.09.2022, A. S.R.L., prin administrator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvenţă C., a adus la cunoştinţa instanţei că împotriva sa, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a deschis, prin încheierea din 17.08.2022, dată în dosarul nr. x/2022, procedura generală a insolvenţei.

Prin încheierea din 17.11.2022, la solicitarea apelantei-pârâte, curtea de apel a încuviinţat administrarea probei cu expertiză tehnică în specialitatea construcţii.

La 22.09.2023, reclamanta a solicitat instanţei să constate suspendarea de drept a apelului declarat de pârâtă în legătură cu dispoziţia de respingere a cererii reconvenţionale, iar la 26.09.2023, a cerut, în temeiul art. 338 C. proc. civ., efectuarea unei noi expertize, solicitări respinse de instanţa de prim control judiciar prin încheierea de şedinţă pronunţată la 28.09.2023.

Prin decizia nr. 342 din 24 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea principală şi a admis cererea reconvenţională, obligând reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a penalităţilor de întârziere în cuantum de 147.857,49 RON; a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 26.656 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în calea de atac.

3. Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 28.09.2023, societatea A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea lor şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1859 din 16 octombrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul reclamantei, fiind casate decizia din apel şi încheierea recurate şi trimisă cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată.

4. În rejudecare dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă sub nr. x/2021*, care, prin decizia nr. 134 pronunţată la 6 mai 2025 a constatat încetată de drept acţiunea principală a reclamantei-pârâte A. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă C., cât şi cererea reconvenţională a pârâtei-reclamante, B. S.R.L., fiind anulată sentinţa nr. 27/2022 a Tribunalului Prahova.

5. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.. prin care a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, reţinerea spre rejudecare.

Memoriul de recurs a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. proc. civ., întrucât această normă de procedură nu conferă posibilitatea instanţei de judecată să constate încetată de drept acţiunea principală, fără a pronunţa o soluţie asupra apelului declarat de parte.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că decizia atacată conţine raţionamente contradictorii, întrucât în primul ciclu procesual s-a reţinut că suspendarea acţiunilor instituită de art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu operează atunci când căile de atac sunt declarate de debitor, iar când acestea sunt formulate atât de debitor, cât şi de pârât, judecata va continua pentru a nu se îngrădi dreptul acestora de acces la justiţie. Ulterior însă, în al doilea ciclu procesual, s-a reţinut că desfiinţarea integrală a soluţiei pronunţate la fond răspunde atât exigenţelor procedurale privind soluţionarea unitară a căii de atac, cât şi intereselor particulare ale părţilor, care îşi pot valorifica separat pretenţiile.

Potrivit recurentei, contradictorii sunt şi argumentele instanţei de apel prin care, deşi a reţinut iniţial că cele două acţiuni (principală şi reconvenţională) nu pot fi judecate separat, întrucât derivă din modul de executare al aceluiaşi contract de execuţie, solicitările ambelor părţi fiind formulate "în oglindă", o parte din argumente fiind comune, ulterior, ca remediu juridic, a confirmat că fiecare dintre pretenţii trebuie valorificate prin proceduri de sine stătătoare. În ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei, instanţa de apel a reţinut că acestea trebuie valorificate printr-o acţiune în pretenţii, de drept comun.

A mai susţinut recurenta că acţiunea sa în pretenţii, întemeiată pe dreptul comun, este formulată împotriva unei persoane juridice solvabile, iar împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă nu a declarat nicio cale de atac.

În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, art. 264, art. 335 şi art. 338 C. proc. civ., art. 1350, art. 1862 alin. (2) C. civ.

De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat Decizia pronunţată de instanţa supremă în interesul legii nr. 22/2024, precizând că apelul în cauză nu a fost declarat de debitor pentru a fi incidente ipotezele dezlegate prin decizia invocată. Astfel, întrucât apelul pârâtei a vizat soluţia primei instanţe pronunţate atât cu privire la cererea principală, cât şi cu privire la cea reconvenţională, în raport cu dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 se impunea suspendarea căii de atac promovate împotriva dispoziţiei date cu privire la cea din urmă, intimata urmând să îşi valorifice pretenţiile în procedura insolvenţei.

În continuare, recurenta a susţinut că în primul ciclu procesual instanţa de apel a încălcat prevederile art. 338 C. proc. civ., prin faptul că a respins cererea de efectuare a unui nou raport de expertiză, având în vedere pretinsa încălcare de către expert a dispoziţiilor art. 335 din acelaşi act normativ.

Recurenta a mai reclamat încălcarea dispoziţiilor art. 348 şi art. 349 C. proc. civ., precum şi ignorarea de către instanţa de apel a împrejurării că, prin răspunsul la interogatoriu, intimata a achiesat parţial la pretenţiile care formau obiectul celui de-al doilea capăt al cererii principale.

Printr-o altă critică autoarea recursului a invocat aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1516 C. civ. şi art. 249 C. proc. civ. în ceea ce priveşte soluţia dată primului capăt de cerere, ignorând că, odată ce s-a demonstrat existenţa obligaţiei care revenea pârâtei, acesteia din urmă îi revenea sarcina dovedirii executării ei.

Sub un alt aspect, recurenta a arătat că decizia instanţei de apel a fost dată cu nesocotirea prevederilor art. 1350 C. civ., întrucât a analizat eronat clauzele contractului de execuţie nr. x/2018, din materialul probator administrat în cauză rezultând prestarea de către reclamantă a serviciilor la care s-a obligat, fiind remediate şi deficienţele semnalate.

S-a mai invocat de către recurentă şi încălcarea art. 1862 alin. (2) C. civ., prin faptul că instanţa de apel a ignorat convocările pentru recepţia lucrărilor pe care le-a adresat intimatei, fiind astfel nesocotite şi prevederile art. 264 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit recurentei, cererea reconvenţională se impune a fi disjunsă pentru a fi judecată separat, eventualele pretenţii putând fi valorificate în procedura insolvenţei reclamantei.

Titulara memoriului de recurs a mai subliniat că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia dată cererii reconvenţionale pe dispoziţiile art. 1539 alin. (1) C. civ., dar a omis să observe că, prin art. 19.1 din contractul nr. x/2018, părţile au convenit activarea clauzei penale numai în ipoteza unei neexecutări a obligaţiilor contractuale, nu şi a executării lor cu întârziere.

În final, recurenta a criticat calculul penalităţilor contractuale, reliefând că acesta trebuie realizat nu în raport cu preţul total al contractului, ci cu valoarea lucrărilor neexecutate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 8 iulie 2025.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin rezoluţia din 3 septembrie 2025 a fost stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la 11 noiembrie 2025, cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, apreciază că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-reclamantă îşi întemeiază calea extraordinară de atac pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii în legătură cu soluţia instanţei de apel de încetare a acţiunii principale a reclamantei (debitoarea aflată în procedura insolvenţei), prin aplicarea greşită a art. 75 din Legea nr. 85/2016 şi a art. 480 C. proc. civ.

Criticile din memoriul de recurs al aceleiaşi recurente, referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate în raport cu statuările instanţelor din primul ciclu procesual încadrate de parte în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind în legătură cu nerespectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., vor fi analizate tot în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aspectele semnalate prin memoriul de recurs vizează nereguli de ordin procedural încadrate, într-adevăr, în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă se verifică în cauză.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 din C. proc. civ. care vizează efectele acesteia. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actul de procedură al instanţei, respectiv hotărârea atacată.

Pentru început, sintetizând parcursul procesual al cauzei, se reţine că în primă instanţă, prin sentinţă s-a admis cererea principală a reclamantei (recurenta în cauză) şi a fost obligată pârâta la plata preţului lucrărilor executate şi a daunelor interese moratorii. Prin aceeaşi hotărâre, s-a respins cererea reconvenţională prin care pârâta-reclamantă solicitase obligarea reclamantei-pârâte la plata de daune-interese pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contractul dintre părţi.

Prin unicul apel declarat în cauză, pârâta-reclamantă a solicitat schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe, în sensul respingerii cererii principale şi admiterii cererii reconvenţionale.

În paralel cu judecata căii de atac, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a deschis prin încheierea din 17 august 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2022, procedura insolvenţei împotriva reclamantei (recurenta în cauză), hotărâre definitivă prin decizia civilă nr. 1695/A din 15 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Decizia recurată este pronunţată în al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere dispusă de instanţa supremă prin decizia nr. 1859 din 16 octombrie 2024.

În rejudecarea apelului pârâtei-reclamante, instanţa era ţinută de dezlegările asupra problemelor de drept ale instanţei de recurs ce priveau incidenţa dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, în temeiul dispoziţiilor imperative ale art. 501 C. proc. civ.

În legătură cu soluţionarea apelului, instanţa supremă a statuat, prin decizia de casare, că decizia nr. 19/2022 pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii care prevede soluţionarea ambelor căi de atac de reformare formulate de debitor şi de creditor nu sprijină soluţionarea cauzei pendinte. Astfel, se reţine că premisa era în cauză una fundamental diferită, întrucât creditorul (pârâta-reclamantă) tinde prin singura cale de atac declarată la recunoaşterea unei creanţe împotriva debitorului aflat în insolvenţă, dar cererea principală (a debitorului) şi cererea reconvenţională (a creditorului) privesc creanţe distincte.

Conform principiilor de drept procesual civil, instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate de apelant.

Instanţa nu poate răspunde criticilor prin hotărâri separate, pronunţate la momente diferite. Toate criticile care vizează nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii primei instanţe trebuie soluţionate prin aceeaşi decizie finală, nefiind posibilă disjungerea în această etapă procesuală.

Incidenţa dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind suspendarea temporară până la rămânerea definitivă a hotărârii de intrare în procedura insolvenţei împiedica analiza instanţei de apel asupra motivelor căii de atac privind respingerea cererii reconvenţionale.

Prin urmare, instanţa de casare a reţinut că, dat fiind caracterul unitar al judecăţii apelului, în mod greşit s-a respins de către prima instanţă de apel cererea de suspendare a judecăţii căii de atac prin care se aduceau şi critici soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale (a creditorului), pe lângă criticile adresate soluţiei de admitere a acţiunii principale (a debitorului), în mod firesc măsura suspendării operând asupra cauzei şi faţă de toate părţile din proces.

Instanţa subliniază, prin decizia de casare, că suspendarea era justificată în legătură cu obiectul şi părţile cererii reconvenţionale, pentru că se urmărea realizarea creanţei împotriva debitorului (reclamanta-pârâtă) intrat în procedura insolvenţei.

Totodată, soluţia instanţei de apel după casarea cu trimitere spre rejudecare urma să fie în concordanţă cu stadiul procedurii insolvenţei reclamantei la data pronunţării.

Instanţa de casare a mai reţinut că imperativul soluţionării unitare a apelului nu justifica respingerea cererii debitorului de aplicare a art. 75 din Legea nr. 85/2014, în pofida conexităţii axiomatice a cererii principale şi a cererii reconvenţionale, cele două acţiuni la care se refereau criticile din calea de atac urmând să îşi păstreze individualitatea, deşi urmau să primească dezlegare prin acelaşi act jurisdicţional.

Revenind la recursul pendinte, recurenta-reclamantă reproşează ignorarea dispoziţiilor art. 480 C. proc. civ. privind soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel, critici care sunt fondate.

Prin dispozitivul deciziei atacate, instanţa de apel a încetat atât acţiunea principală, cât şi cererea reconvenţională, fără nicio referire la calea de atac cu care a fost învestită, în sensul admiterii acesteia, unica modalitate de reformare a sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Or, instanţa de casare a făcut o distincţie clară între soluţionarea apelului care, având ca obiect sentinţa, este caracterizat de principiul unicităţii şi trebuie să primească o singură soluţie şi anume, una dintre cele menţionate în art. 480 C. proc. civ., pe care le-a trecut în revistă ca variante teoretice, în raport cu criticile împotriva dispoziţiilor primei instanţe asupra fiecărei cereri cu care a fost învestită şi, pe de altă parte, cele două cereri principală şi reconvenţională.

Faţă de acestea din urmă s-a reţinut explicit că efectele art. 75 din Legea nr. 85/2014 se produc diferenţiat, fiind incident numai în privinţa uneia dintre acestea.

Instanţa de casare a decis că substanţa dreptului de creanţă apărat prin cererea reconvenţională nu este afectată de încetarea de drept a judecăţii acesteia, pârâta-reclamantă având dreptul să îl pretindă în cadrul procedurii concursuale, prin formularea unei declaraţii de creanţă împotriva debitorului (recurenta-reclamantă).

În analiza memoriului de recurs, Înalta Curte reţine că în procedura insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2014, regula suspendării/încetării acţiunilor judiciare vizează doar acţiunile îndreptate împotriva debitorului, nu şi pe cele pornite de acesta, acţiunile în pretenţii formulate de debitor pentru recuperarea unor creanţe continuând, în vederea maximizării averii debitorului.

Prin urmare, dacă debitorul în insolvenţă a câştigat procesul în primă instanţă, cum este situaţia în speţă, soluţia de admitere a acţiunii principale putea fi atacată de către pârâtă în temeiul dispoziţiilor din C. proc. civ.. Procesul continuă la instanţele de drept comun fără a fi afectat de încetarea prevăzută de Legea insolvenţei, fiind exclusă posibilitatea încetării căii de atac a apelului ce nu se limitase la atacarea soluţiei date cererii reconvenţionale.

Rezultă că limitarea dreptului creditorului (pârâta-reclamantă) de a-şi finaliza acţiunea judiciară îndreptată împotriva debitorului de la data deschiderii procedurii insolvenţei, prin prevederea măsurii încetării ex lege a acţiunii de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, impunea instanţei tratarea diferenţiată a criticilor formulate prin cererea de apel, în sensul înlăturării, făra a mai fi analizate în fond, a celor care priveau soluţia primei instanţe de respingere a cererii reconvenţionale, dar nu şi a celor care priveau admiterea acţiunii principale, acestea urmând a primi dezlegarea instanţei învestite cu apelul.

În acest context procedural, soluţia instanţei de apel pronunţate prin decizia recurată, sub pretextul că solicitările ambelor părţi litigante sunt formulate "în oglindă" şi derivă din modul de executare al aceluiaşi contract de execuţie de lucrări, de încetare unitară a judecării cauzei, inclusiv a acţiunii reclamantei (debitoare în procedura insolvenţei), contravine dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Înalta Curte constată că instanţa a aplicat în mod greşit art. 75 din Legea nr. 85/2014 într-o situaţie de excepţie, în care măsura încetării de drept nu se aplica, adică cererii debitorului pentru recuperarea unei creanţe, care, astfel, este lipsit de posibilitatea obţinerii unui titlu executoriu şi a accesului la instanţă.

Hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, pentru aceste considerente, nu mai este utilă analiza celorlalte motive de recurs care privesc fondul cauzei şi Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Ca atare, prin raportare la prevederile art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel urmează ca în judecarea apelului pârâtei-reclamante să dea eficienţă incidenţei dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 asupra cererii reconvenţionale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei nr. 134 din 6 mai 2025 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 11 noiembrie 2025.