Annulment of cassation appeal for failure to identify valid grounds of illegality in corporate liability dispute over excessive travel allowances

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 09.05.2023 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2023, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "TRANSELECTRICA" S.A., în contradictoriu cu pârâţii A., în calitate de fost membru al Consiliului de Supraveghere numit prin Hotărârea A.G.A. nr. 1/10.01.2018, B., în calitate de fost membru al Consiliului de Supraveghere numit prin Hotărârea A.G.A. nr. 12/09.11.2017, C., în calitate de fost membru al Consiliului de Supraveghere numit prin Hotărârea A.G.A. nr. 12/09.11.2017, D., în calitate de fost membru al Consiliului de Supraveghere numit prin Hotărârea A.G.A. nr. 4/29.03.2018, E., în calitate de fost membru al Consiliului de Supraveghere numit prin Hotărârea A.G.A. nr. 4/29.03.2018, F., în calitate de fost membru al Consiliului de Supraveghere numit prin Hotărârea A.G.A. nr. 7/29.05.2018, G., în calitate de fost membru al Consiliului de Supraveghere numit prin Hotărârea A.G.A. nr. 4/29.03.2018, şi H. S.A. şi I. S.R.L., a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei totale de 9.551,99 RON, cu titlu de despăgubiri, compusă din:

- 78 RON, reprezentând indemnizaţie de deplasare peste limita neimpozabilă achitată de reclamantă în luna septembrie 2018, conform clauzei 5.2 din contractul de mandat nr. x/17.09.2018, încheiat cu fostul membru de directorat J.;

- 4.496 RON, reprezentând indemnizaţie de deplasare peste limita neimpozabilă, achitată de către Companie în lunile septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie 2018, conform clauzei 5.2 din Contractele de Mandat nr. x/11.05.2018 şi y/17.09.2018 încheiate cu fostul membru de directorat K.;

- 1.040 RON, reprezentând indemnizaţie de deplasare peste limita neimpozabilă achitată de Companie, în lunile iulie, august, septembrie şi noiembrie 2018, conform clauzei 5.2 din contractele de mandat nr. x/18.06.2018 şi y/17.09.2018, încheiate cu fostul membru de directorat L.;

- 1.396 RON, reprezentând indemnizaţie de deplasare peste limita neimpozabilă achitată de către Companie în lunile iulie, august, septembrie şi octombrie 2018, conform clauzei 5.2 din contractele de mandat nr. x/16.07.2018 şi y/17.09.2018, încheiate cu fostul membru de directorat M.;

- 1.552 RON, reprezentând indemnizaţie de deplasare peste limita neimpozabilă achitată de Companie în lunile iulie, august, septembrie, octombrie şi decembrie 2018, conform clauzei 5.2 din contractele de mandat nr. x/16.07.2018 şi y/17.09.2018, încheiate cu fostul membru de directorat N.;

- 280 RON, reprezentând indemnizaţie de deplasare peste limita neimpozabilă, achitată de către Companie în lunile februarie şi mai 2019, conform clauzei 5.2 din contractul de mandat nr. x/21.12.2018, încheiat cu fostul membru de directorat O.;

- 140 RON, reprezentând indemnizaţie de deplasare peste limita neimpozabilă achitată de către Companie în lunile ianuarie şi februarie 2019, conform clauzei 5.2 din contractele de mandat nr. x/04.01.2019, încheiat cu fostul membru de directorat P.;

- 569,99 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 pentru debitul principal anterior menţionat, de la data constatării prin PV CFG, respectiv data de 30.09.2021, până la data formulării prezentei acţiuni, respectiv data de 16.05.2022.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 pentru debitul principal, de la data de 16.05.2022 şi până la momentul plăţii efective şi integrale a sumei datorate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1350, art. 1270, art. 1535, art. 2523 C. civ., prevederile Legii nr. 31/1991, O.U.G. nr. 109/2011, O.G. nr. 13/2011 şi prevederile contractelor de mandat, Regulamentului de Organizare şi Funcţionare al Consiliului de Supraveghere al Q. S.A. şi Actul Constitutiv al Q. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 306 din 20 februarie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "TRANSELECTRICA" S.A.

2. Apelul reclamantei declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 1380A pronunţată la 7 octombrie 2024.

3. Împotriva acestei decizii, la 26 mai 2025, a formulat recurs reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "TRANSELECTRICA" S.A., prin care a solicitat casarea în întregime a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, rejudecarea pe fond cu admiterea acţiunii şi obligarea intimaţilor la repararea prejudiciului produs prin acordarea nelegală a indemnizaţiilor peste plafonul neimpozabil.

De asemenea, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat criticile formulate prin memoriul de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material

În esenţă, recurenta a precizat că instanţa de apel a interpretat eronat clauzele contractelor de mandat încheiate cu intimaţii, foşti membri provizorii ai Consiliului de Supraveghere, precum şi dispoziţiile relevante din Legea nr. 31/1990, O.G. nr. 26/2013, O.U.G. nr. 109/2011 şi O.G. nr. 119/1999.

În acest sens a susţinut titulara memoriului de recurs că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că membrii provizorii ai Consiliului de Supraveghere nu aveau atribuţii privind controlul legalităţii activităţii consiliilor de supraveghere anterioare, că reclamanta nu a individualizat fapta săvârşită de fiecare dintre pârâţi şi că nu a fost depus niciun înscris din care să rezulte că intimaţii au produs prejudiciul dedus judecăţii prin încălcarea obligaţiilor asumate prin contractul de mandat.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta ar fi solicitat recuperarea integrală a indemnizaţiei de deplasare, deşi obiectul cauzei l-a constituit exclusiv suma care depăşea limita neimpozabilă.

De asemenea, în mod greşit a reţinut instanţa că reclamanta nu a probat că indemnizaţia de deplasare a fost acordată peste limitele remuneraţiei membrilor directoratului stabilite de adunarea generală a acţionarilor.

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel a procedat nelegal raportându-se la valoarea maximă a indemnizaţiei prevăzute prin Hotărârea nr. 4/2013, fără a avea în vedere apărările formulate de reclamantă şi constatările Curţii de Conturi.

În opinia titularei memoriului de recurs, instanţa de apel a concluzionat eronat că neînregistrarea cheltuielilor cu indemnizaţiile de deplasare în contul contabil corespunzător ar putea fi remediată ulterior printr-o corectă înregistrare contabilă.

De asemenea, recurenta a reproşat instanţei de apel că în mod greşit a reţinut că este neîntemeiată cererea de obligare a membrilor Consiliului de Supraveghere la repararea prejudiciului echivalent cu valoarea indemnizaţiei de deplasare, întrucât neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 39 din O.U.G. nr. 109/2011 nu a cauzat un astfel de prejudiciu, în condiţiile în care indemnizaţiile de deplasare erau datorate de societate în baza contractelor de mandat, fiind acordate în limitele generale stabilite prin pct. 6 din Hotărârea nr. 4 din 30 mai 2013 a Adunării Generale a acţionarilor, fără a avea în vedere apărările reclamantei şi constatările Curţii de Conturi.

Printr-o altă critică s-a invocat încălcarea prezumţiei de lucru judecat a Deciziei nr. 139 din 7 martie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021, prin care s-a confirmat legalitatea constatărilor Curţii de Conturi privind caracterul nelegal al acestor plăţi.

Totodată, recurenta a criticat interpretarea greşită a contractele de asigurare profesională încheiate cu H. S.A. şi I., întrucât în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că Transelectrica nu ar fi notificat asigurătorul cu privire la faptele ce au generat prejudiciul, deşi contractele nu prevedeau o asemenea sancţiune şi nu excludeau răspunderea asigurătorului pentru prejudiciile produse. Mai mult, a menţionat recurenta că intimaţii nu au contestat sumele solicitate cu titlu de despăgubiri.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 5 iunie 2025.

Prin întâmpinarea înregistrată la 4 august 2025, intimata-pârâtă H. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate.

Prin rezoluţia din 11 august 2025 a fost stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la 11 noiembrie 2025, cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) Cod procedură civilă, cu prioritate va analiza excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu, excepţie care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar se impune a se arăta că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate anume prevăzute de lege.

Sub acest aspect, prevederile art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ. permit ca pe calea recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ca urmare a faptului că instanţele de fond au asigurat deja situaţia premisă pentru judecata în recurs, stabilind starea de fapt pe baza probelor administrate.

Faptele aşa cum au fost determinate de instanţele devolutive se consideră câştigate cauzei, astfel că instanţa de recurs este învestită să verifice numai dacă normele de drept procesual sau material au fost corect alese, interpretate şi aplicate la faptele deja constatate, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia situaţia de fapt sau probele administrate, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii atacate.

Prin urmare, în aceste limite trasate de lege vor fi analizate criticile formulate în cauză de recurenta-reclamantă.

În cadrul memoriului de recurs s-a invocat, în esenţă, interpretarea eronată a obligaţiilor contractuale şi legale ale membrilor consiliului de supraveghere, recurenta reproşând instanţei de apel că ar fi ignorat conţinutul concret al contractelor de mandat şi obligaţia expresă a pârâţilor de a-şi exercita atribuţiile cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator, inclusiv în ceea ce priveşte verificarea legalităţii remuneraţiilor şi menţinerea indemnizaţiilor de deplasare acordate peste plafonul valoric, fără aprobarea adunării generale a acţionarilor şi în afara limitelor bugetare. Totodată, recurenta a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, O.U.G. nr. 109/2011, O.G. nr. 26/2013 şi O.G. nr. 119/1999, apreciind că instanţa de apel ar fi ignorat constatările esenţiale ale Curţii de Conturi şi ar fi concluzionat nejustificat că prejudiciul nu ar fi fost dovedit. De asemenea, s-a susţinut încălcarea prezumţiei de lucru judecat a deciziei nr. 1319/07.03.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respinsă definitiv contestaţia formulată de Transelectrica împotriva măsurilor dispuse de Curtea de Conturi. În final, se contestă aplicarea greşită a clauzelor contractelor de asigurare, prin respingerea acţiunii faţă de asigurător în absenţa unei sancţiuni contractuale pentru neîndeplinirea obligaţiei de notificare.

Argumentele formulate de autoarea căii de atac se doresc a fi subsumate formal motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Totuşi, Înalta Curte constată că din cuprinsul memoriului de recurs nu se desprind veritabile critici de nelegalitate susceptibile a fi analizate în cadrul motivelor de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Argumentele invocate în susţinerea căii extraordinare de atac vizează, în realitate, reiterarea unor aspecte de fond ale cauzei, care excedează controlul de legalitate specific recursului, prezentate în conţinutul cererii de chemare în judecată.

Recurenta nu demonstrează în ce constă pretinsa nelegalitate a deciziei recurate, prin raportare la raţionamentul logico-judiciar al instanţei de apel, ci contestă modul de apreciere a probelor şi situaţia de fapt stabilită de aceasta, care, validând concluziile sentinţei, a confirmat deficitul probatoriu sub aspectul dovedirii faptelor ilicite imputabile fiecărui pârât, vinovăţiei şi legăturii de cauzalitate faţă de prejudiciul pretins de reclamantă.

Prin urmare, ceea ce se critică, în mod real, nu este interpretarea sau aplicarea normelor de drept material, aşa cum s-a afirmat, susţinerile recurentei vizând cenzurarea interpretării conţinutului contractelor de mandat, valorificarea concluziilor Curţii de Conturi confirmate într-un dosar cu alt cadru procesual şi a probelor administrate în cauză, reprezentând toate aspectele de netemeinicie ale hotărârii atacate şi o încercare de readucere în discuţie a chestiunilor de fond tranşate de instanţa de apel.

Prin expunerea acestor argumente, recurenta-reclamantă pretinde, de fapt, o cenzurare a aprecierii în sensul neîndeplinirii condiţiilor răspunderii contractuale a pârâţilor însă nu prin prisma unei interpretări ori aplicări greşite a normelor de drept substanţial, cum se pretinde.

O astfel de abordare este incompatibilă cu natura căii extraordinare de atac a recursului, în cadrul căreia controlul exercitat vizează exclusiv legalitatea hotărârii atacate, fiind exclusă orice reanalizare a temeiniciei sau a aspectelor factuale ale cauzei.

Atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor aparţine în mod exclusiv instanţelor devolutive, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul şi scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Tot astfel, nici critica referitoare la pretinsa încălcare a prezumţiei de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti nu reprezintă un motiv de nelegalitate în accepţiunea art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu priveşte limitele autorităţii de lucru judecat în sensul art. 430 Cod procedură civilă, ci vizează exclusiv valoarea probatorie pe care recurenta o atribuie deciziei invocate, neavând aptitudinea de a forma conţinutul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

De asemenea, susţinerile formulate în legătură cu intimatul-pârât asigurător vizează exclusiv elemente factuale din sfera răspunderii civile, respectiv stabilirea momentului efectuării controlului şi lipsa notificării în perioada de valabilitate a poliţei, fără a se evidenţia o încălcare a normelor de drept material.

Prin urmare, întrucât modalitatea de redactare a recursului de către recurenta-reclamantă nu se circumscrie rigorilor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, se impune sancţiunea nulităţii căii extraordinare de atac.

Pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "TRANSELECTRICA" S.A. împotriva deciziei civile nr. 1380A din 7 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2025.