Admissibility of civil action challenging insolvency secured-credit enforcement vs. exclusive jurisdiction of bankruptcy procedure

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04.04.2023 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2023, reclamanta STRADAL S.A., prin lichidator judiciar A.., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. (B.), C. S.R.L., D.., E. S.A. şi F. S.R.L., a solicitat instanţei: în principal, a) să constate că actul adiţional nr. x/29.04.2011 este un nou contract de credit, act juridic distinct faţă de Contractul de credit ipotecar bancar nr. DFI/4657 din 24.07.2008; b) să constate, pe cale de consecinţă, inexistenţa dreptului de ipotecă asupra imobilului teren în suprafaţă de 40.544,01 mp, situat în Municipiul Bucureşti, str. x, şi a construcţiei viitoare - blocuri de locuinţe cu un regim de înălţime P + 14E + etaj tehnic, denumită "G."; c) să constate nulitatea absolută a actului adiţional nr. x/29.04.2011 pentru lipsă de consimţământ în ceea ce o priveşte pe reclamanta STRADAL S.A. şi a contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/05.08.2008 conform principiului accessorium sequitur principale;

În subsidiar, să constate încetarea efectelor contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/05.08.2008 după modificarea Contractului de credit ipotecar bancar pentru persoane juridice nr. DFI 35/4657 din 24.07.2008 prin actul adiţional nr. DFI 35/4657/AG/29.04.2011; cu consecinţa constatării nulităţii absolute a contractului de cesiune intervenit între B. şi D.. pentru lipsă de obiect strict cu privire la transmiterea dreptului de ipotecă constituit prin contractul nr. x/05.08.2008; constatării nulităţii absolute a contractului de cesiune intervenit între D.. şi E. S.A. pentru lipsă de obiect strict cu privire la transmiterea dreptului de ipotecă constituit prin contractul nr. x/05.08.2008; constatarea nulităţii absolute a procesului-verbal de adjudecare din 21.11.2016 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.12. 2016 pentru obiect ilicit; constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.03.2019 pentru lipsă obiect; obligarea pârâtei F. S.R.L. la restituirea terenului cu privire la imobilul situat în str. x, Bucureşti înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Bucureşti Sector 1, având număr cadastral x, în suprafaţă de 10.912 m.p. către E. S.A.; obligarea E. S.A la lăsarea terenului în suprafaţă de 40.544,01 m.p., situat în strada x nr. 22-44 (fostă Şoseaua x, fost 22-44) în deplină proprietate şi liniştită posesie a STRADAL S.A.; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1776 alin. (1), art. 948 C. civ. de la 1864, art. 1225 din C. civ.

Prin sentinta civilă 1184 din 14 mai 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia netimbrării ca neîntemeiată, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

2. Apelul reclamantei STRADAL S.A., prin lichidator judiciar A.. formulat împotriva acestei sentinţe a fost admis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 298/2025 din 27 februarie 2025.

Instanţa de apel a anulat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii, fiind menţinută în rest hotărârea atacată.

3. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele B. S.A., D.., E. S.A. şi F. S.R.L.

3.1. Pârâta B. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului declarat, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta B. a susţinut că excepţia inadmisibilităţii invocată în faţa primei instanţe s-a bazat pe două argumente. Astfel, primul a vizat inadmisibilitatea capetelor 1 şi 2 de cerere prin raportare la prevederile art. 35 C. proc. civ., iar al doilea argument a avut în vedere inadmisibilitatea acţiunii prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 85/2006. A precizat recurenta că niciuna dintre instanţele de fond nu s-a pronunţat asupra primului argument, instanţa de fond respingând acţiunea prin raportare la normele speciale ale legii insolvenţei.

Recurenta a criticat soluţia instanţei de apel prin care s-a respins excepţia inadmisibilităţii şi s-a dispus trimiterea cauzei la prima instanţă pentru continuarea judecăţii, susţinând că instanţa de control judiciar a ignorat caracterul special al procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, permiţând reclamantei STRADAL S.A. să eludeze dispoziţiile imperative ale acesteia prin promovarea unei acţiuni de drept comun, ulterior consolidării definitive a tabelului de creanţe şi în afara termenelor prevăzute de legea specială. Potrivit recurentei, o asemenea soluţie conduce, în mod nepermis, la repunerea în discuţie a unor aspecte deja tranşate definitiv în cadrul procedurii de insolvenţă, fiind încălcate principiile celerităţii, securităţii juridice şi competenţei exclusive a judecătorului-sindic.

Recurenta a considerat nefondate argumentele instanţei de apel potrivit cărora respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată ar echivala cu o limitare a dreptului de acces la o instanţă. Aceasta a arătat că reclamanta avea la dispoziţie mijloacele procedurale speciale prevăzute de Legea nr. 85/2006 pentru valorificarea pretenţiilor sale. Întrucât reclamanta nu a formulat contestaţia prevăzută de art. 73 din legea insolvenţei, recurenta a susţinut că aceasta a decăzut din dreptul de a critica ulterior existenţa dreptului de preferinţă al B. S.A.

Potrivit titularei memoriului de recurs, existenţa, întinderea şi garanţiile aferente creanţelor împotriva reclamantei, precum şi legalitatea procesului de valorificare a imobilului ipotecat şi de distribuire pot fi puse în discuţie şi contestate doar în cadrul procedurii de insolvenţă.

3.2. Prin recursul formulat, pârâta D.., a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În esenţă, recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat soluţia primei instanţe, considerând că respingerea acţiunii ca inadmisibilă ar reprezenta o restrângere a liberului acces la justiţie al reclamantei STRADAL S.A., deşi în realitate aceasta a urmărit să eludeze cadrul procedural special instituit prin Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Recurenta a subliniat că prin acţiunea introdusă, reclamanta a încercat să conteste, pe calea dreptului comun, existenţa şi valabilitatea garanţiei aferente creanţei B. (ulterior cesionată către recurentă), confirmată în cadrul dosarului de insolvenţă nr. x/2013 de Tribunalul Călăraşi. Prin urmare, demersul Stradal echivalează cu o contestare indirectă a înscrierii creanţei garantate în tabelul de creanţe, precum şi a legalităţii actelor de valorificare şi distribuire efectuate de lichidatorul judiciar în cadrul procedurii.

Potrivit titularei memoriului de recurs, astfel critici puteau fi formulate doar prin căile de atac şi în termenele prevăzute expres de Legea nr. 85/2006, nu printr-o acţiune de drept comun introdusă la aproape nouă ani de la deschiderea procedurii de faliment. Admiterea unui astfel de demers ar însemna ignorarea principiului caracterului special şi exclusiv al procedurii insolvenţei, precum şi a normelor imperative de ordine publică privind termenele de decădere şi competenţa judecătorului-sindic.

S-a mai arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că judecătorul-sindic nu ar fi analizat validitatea actelor juridice care au stat la baza înscrierii creanţei. Potrivit recurentei, judecătorul-sindic verifică legalitatea actelor ori de câte ori este învestit cu o contestaţie la tabelul de creanţe, putând analiza inclusiv eventualele cauze de nulitate ale contractelor din care derivă creanţa.

Concluzionând, autoarea recursului a menţionat că reclamanta nu a uzat de căile legale specifice prevăzute de legea insolvenţei şi că prezenta acţiune, formulată pe calea dreptului comun, este inadmisibilă, fiind corectă soluţia primei instanţe.

3.3. Pârâtele E. S.A. şi F. S.R.L., prin recursul formulat, au solicitat casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, respingerea apelului promovat de reclamantă ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de prima instanţă şi obligarea intimatei-reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurentele-pârâte au susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. În opinia acestora, instanţa de apel a apreciat eronat că acţiunea formulată de STRADAL S.A. ar fi admisibilă, deşi prin conţinutul său reclamanta tinde la contestarea existenţei garanţiei aferentă creanţei deja verificate şi confirmate în cadrul procedurii de insolvenţă, aspecte care pot fi analizate exclusiv de judecătorul-sindic, potrivit legii speciale.

Recurentele au arătat că Legea nr. 85/2006 instituie căi procesuale proprii şi termene de decădere specifice pentru formularea contestaţiilor cu privire la creanţele garantate, reglementând un cadru procedural complet. În aceste condiţii, acţiunea pe dreptul comun este inadmisibilă, întrucât urmăreşte o rejudecare indirectă a unor aspecte ce ţin de procedura de insolvenţă.

De asemenea, recurentele au precizat că solicitarea de a recalifica un act adiţional ca fiind un contract de credit nu are fundament juridic, întrucât nu constituie o veritabilă acţiune în constatare în sensul art. 35 C. proc. civ., neavând ca obiect stabilirea sau recunoaşterea existenţei unui drept subiectiv.

Astfel, admiterea unei asemenea acţiuni ar echivala cu ignorarea principiului specialia generalibus derogant, prin care normele speciale ale insolvenţei prevalează asupra celor generale de drept comun.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 24 aprilie 2025.

Prin întâmpinarea depusă la recursul declarat de B. S.A., intimata-reclamantă STRADAL S.A., în faliment, prin lichidatorul judiciar A.., a solicitat, în principal, anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., precum şi respingerea ca inadmisibilă a criticii referitoare la pretinsa nepronunţare a instanţelor de fond asupra încălcării art. 35 C. proc. civ., întrucât aceasta ar fi fost formulată omisso medio.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei instanţei de apel ca fiind legală.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimata-reclamantă a precizat că recurenta B., deşi a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., nu a indicat punctual care sunt regulile de procedură încălcate prin hotărârea recurată şi nici care sunt normele de drept material presupus a fi încălcate ori aplicate greşit de instanţa de apel, ceea ce atrage incidenţa art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, intimata-reclamantă a menţionat că, dată fiind similitudinea cererilor de recurs, apărările formulate în cuprinsul întâmpinării cu privire la recursul B., nu îşi pierd eficienţa nici în ceea ce priveşte căile de atac declarate de pârâtele D.., E. S.A. şi F. S.R.L., inclusiv în ceea ce priveşte excepţia nulităţii.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă D.. a solicitat respingerea apărărilor formulate de reclamanta STRADAL S.A., inclusiv a excepţiei nulităţii, susţinând că recursul formulat este motivat atât în fapt, cât şi în drept, decizia atacată fiind pronunţată cu interpretarea greşită a prevederilor Legii nr. 85/2006.

Prin rezoluţia din 11 august 2025 a fost stabilit, pentru soluţionarea recursului, termen de judecată la 11 noiembrie 2025 cu citarea părţilor în şedinţă publică, când instanţa supremă a respins excepţia nulităţii recursurilor pentru considerentele expuse în practicaua prezentei hotărâri.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, apreciază că recursurile sunt fondate, pentru considerentele comune celor trei căi extraordinare de atac formulate în cauză, ce se vor arăta în continuare:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este invocat formal de recurente, nefiind expuse critici privind aplicarea ori interpretarea greşită a unor norme de drept material.

Recursurile sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind încălcarea regulilor de procedură care atrag sancţiunea nulităţii şi au ca obiect decizia instanţei de apel prin care s-a constatat admisibilitatea acţiunii introductive, s-a anulat sentinţa şi s-a trimis cauza primei instanţe pentru continuarea judecăţii.

Pentru început, Înalta Curte reţine că potrivit art. 2 alin. (1) din cod, procedura civilă de drept comun permite normelor de drept substanţial să dobândească eficienţă şi aplicabilitate practică. Normele sale se aplică în acele materii de drept care nu sunt însoţite de reglementări procedurale specifice, menite să le asigure caracterul funcţional.

Potrivit principiului juridic "Specialia generalibus derogant" au prioritate la aplicare prevederile care derogă de la cele generale. Aceasta implică faptul că atunci când o situaţie juridică se încadrează atât într-o lege generală, cât şi în una specială se aplică legea specială.

Insolvenţa persoanei juridice se caracterizează prin aceea că, odată deschisă procedura de către judecătorul sindic, societatea debitoare se supune regulilor prevăzute de lege. Actul normativ, în speţă Legea nr. 85/2006, se aplică prioritar, fiind unul special şi derogatoriu.

Potrivit dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 85/2006, dispoziţiile acestei legi se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale C. proc. civ. şi ale C. civ.

Instanţa de apel îşi motivează soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii introductive prin lipsa unor norme în cuprinsul Legii insolvenţei care să prevadă limitări legale ale dreptului la acţiune ori interzicerea de plano a dreptului la acţiune al reclamantei debitoare în faliment prin lichidatorul judiciar, în temeiul dispoziţiilor de drept comun, faţă de care accesul nu poate fi îngrădit.

Instanţa supremă reţine că doctrina juridică a oferit instrumente de interpretare în soluţionarea concursului dintre norma specială şi norma generală, pornindu-se de la ideea de bază a unităţii logice a ordinii de drept.

Legea insolvenţei cuprinzând atât norme de drept substanţial, cât şi norme de drept procesual, admisibilitatea acţiunii reclamantei presupune verificarea dacă demersul procesual întemeiat pe dispoziţiile de drept comun reprezintă sau nu o eludare a regulilor instituite în cuprinsul acestui act normativ şi dacă acţiunea de drept comun este sau nu absorbită de acţiunea specială.

Înalta Curte subliniază că un concurs între dispoziţiile procedurii insolvenţei şi normele de drept comun în materie trebuie să fie soluţionat astfel încât interpretarea să nu aducă atingere principiilor de bază ale procedurii insolvenţei, principii care îşi justifică legal scopul şi raţiunea, repere teoretice care sunt nesocotite prin decizia recurată, criticile recurentelor-pârâte fiind fondate.

Mecanismele de contestare a creanţelor şi a valorificării garanţiilor care le însoţesc sunt guvernate de cadrul normativ special, concursual şi colectiv.

Existenţa posibilităţii unor acţiuni paralele de drept comun pentru reconfigurarea masei credale este de natură să producă incertitudine şi insecuritate juridică, legea instituind, sub acest aspect, principiul exclusivităţii procedurii insolvenţei.

Întreaga procedură a insolvenţei se desfăşoară sub controlul judiciar al judecătorului sindic. Legea stabileşte atribuţiile acestuia, enumerarea nefiind exhaustivă, astfel cum se reţine şi prin considerentele deciziei de recurs în interesul legii nr. 5 din 19 ianuarie 2009 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.

Instanţa supremă reţine prin această decizie că atribuţiile sale privesc cererile care au ca obiect analiza actelor şi măsurilor dispuse în cadrul procedurii insolvenţei de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, creditori ori alţi participanţi la procedură, litigii, procese şi cereri care au legătură directă cu această procedură, astfel cum sunt reglementate de lege.

Criteriul "intensităţii legăturii cu procedura insolvenţei" în pofida temeiurilor de drept comun ale acţiunii se desprinde şi din jurisprudenţa CJUE. Prin considerentele hotărârii pronunţate în care C - 111/08-SCT Industri AB i likvidation v. Alpenblume AB, instanţa europeană reţine că o acţiune este conexă unei proceduri de insolvenţă atunci când decurge direct din aceasta şi este strâns legată de procedura de lichidare a activelor, în legătură cu un litigiu care privea exclusiv proprietatea şi revendicarea unor acţiuni ale societăţii, transferate în cadrul unei proceduri de faliment de către administratorul judiciar, în temeiul unor dispoziţii precum cele din legea naţională privind procedurile de insolvenţă şi care stabilea că administratorul judiciar trebuie să administreze bunurile falimentare în numele creditorilor, inclusiv operaţiunile de vânzare necesare.

Revenind la recursurile pendinte, se observă din conţinutul petitelor formulate că acţiunea a fost subordonată fără echivoc interesului procesual clar exprimat al readucerii în patrimoniul reclamantei-debitoare a unui imobil care - constituind garanţia unui contract de credit, în temeiul căruia creditoarea-recurentă B. S.A. şi, ulterior, cesionarii au fost îndreptăţiţi să participe la procedură în calitate de creditori garantaţi - a şi fost valorificat în cadrul procedurii insolvenţei, preţul vânzării fiind distribuit.

Astfel, reclamanta a solicitat anularea procesului-verbal de adjudecare din 21 noiembrie 2016 şi a actelor de vânzare subsecvente şi obligarea pârâtelor la restituirea imobilului şi lăsarea acestuia în deplină proprietate şi liniştită posesie.

Procesul-verbal şi actul juridic de înstrăinare sunt întocmite în procedura insolvenţei în temeiul art. 25 lit. i) din Legea nr. 85/2006, în cadrul căruia sunt enumerate atribuţiile lichidatorului judiciar.

Art. 39 din Legea nr. 85/2006 consacră în raport cu dispoziţiile art. 36 din lege regimul special al creanţelor garantate cu garanţii reale, în virtutea căruia valorificarea bunurilor supuse garanţiilor reale se desfăşoară potrivit regulilor care guvernează lichidarea averii debitorului, urmărindu-se protecţia şi satisfacerea prioritară a creanţei garantate, sub controlul judiciar al judecătorului sindic.

Or, în privinţa vânzărilor de bunuri din averea debitorului efectuate de lichidatorul judiciar, judecătorul sindic poate fi sesizat de către participanţii la procedura insolvenţei prin contestaţie în temeiul art. 21 alin. (2), art. 118 şi art. 120 din lege, ceea ce exclude incidenţa instituţiilor procedurale de drept comun.

Înainte de a proceda la analiza următoarei critici, Înalta Curte va înlătura apărarea intimatei-reclamante privind invocarea omisso medio de către recurenta-pârâtă B. S.A. a greşitei soluţionări a excepţiei inadmisibilităţii din perspectiva art. 35 C. proc. civ.

Pe de o parte, recurenta-pârâtă a precizat că referirile la dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. sunt legate de clarificarea obiectului acţiunii care are mai multe petite şi, în consecinţă şi a normelor procedurale incidente care nu sunt cele de drept comun, iar pe de altă parte, se observă că încălcarea aceleiaşi reguli de drept este valorificată şi prin memoriul de recurs al pârâtelor E. S.A. şi F. S.R.L.

Înalta Curte reţine că acest motiv de recurs se referă la aspectele de nelegalitate sesizate în legătură cu raţionamentul juridic expus prin considerentele deciziei recurate, prin care s-a admis apelul reclamantei şi s-a anulat sentinţa primei instanţe, nefiind cazul încălcării de către recurente a interdicţiei instituite prin art. 488 alin. (2) C. proc. civ. privind limitele judecăţii în recurs.

Recurentele-pârâte susţin că acţiunea în constatare reglementată de art. 35 C. proc. civ. poate avea ca obiect constatarea existenţei/inexistenţei unui drept, neputând fi utilizată în situaţia în care există o acţiune în realizare ori în situaţia în care legea conferă reclamantului o altă cale procesuală.

Recurentele arată că pe calea prevăzută de art. 35 C. proc. civ., reclamanta repune de fapt în discuţie realitatea voinţei exprimate prin actele juridice încheiate cu banca creditoare, în vederea recunoaşterii altor efecte juridice decât cele stabilite prin înscrierea în tabel, critici care sunt fondate.

Prin acţiunea introductivă, reclamanta a solicitat instanţei de drept comun să constate că actul adiţional din 29 aprilie 2011 constituie un nou contract de credit ipotecar, distinct de cel încheiat cu banca creditoare din 24 iulie 2008, de asemenea, inexistenţa dreptului de ipotecă şi, în subsidiar, încetarea efectelor ipotecii după modificarea contractului de credit ipotecar prin acelaşi act adiţional, deci reaprecierea asupra unor chestiuni legate de interpretarea şi efectele obligaţionale ale convenţiei care, constituind titlul de creanţă şi garanţia creditoarei înscrise în tabel, puteau fi valorificate exclusiv prin mijloacele procesuale prevăzute de Legea insolvenţei.

Înalta Curte reţine că răspunderea juridică contractuală a generat cererea de admitere a creanţei formulate de banca creditoare - recurenta-pârâtă B. S.A., iar ca efect al cesiunilor subsecvente se păstrează caracteristicile creanţei originare.

Debitorul are instrumentele specifice puse la dispoziţie de Legea insolvenţei pentru a contesta creanţa fundamentată pe raportul juridic obligaţional, precum şi dreptul de preferinţă ce au fost trecute în tabel, în acest sens fiind art. 73 şi art. 75 din lege, drept care a şi fost valorificat de societatea debitoare.

Contestaţia împotriva creanţei şi a modalităţii în care a fost acceptată la masa credală este asimilată de lege unei căi de atac specifice acestei materii care înlătură de la aplicare acţiunea întemeiată pe art. 35 C. proc. civ., reglementată, la rândul său, ca o acţiune subsidiară.

Procedura insolvenţei este efectivă şi funcţională, garantând accesul reclamantei debitoare la instanţa judecătorească.

În virtutea legii, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar efectuează o cercetare amănunţită a dreptului de creanţă pretins de creditoare, pentru a-i verifica legitimitatea sub aspectul temeiului juridic ce îi atestă existenţa, prioritatea care determină existenţa cauzelor de preferinţă cum este şi ipoteca, rolul său activ privind verificarea realităţii creanţei înscrise la masa credală fiind deţinut pe întreg parcursul derulării procedurii.

Astfel, dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 85/2006 permit exercitarea dreptului de a contesta un drept de creanţă înscris în tabel, în situaţia aducerii la masa credală a unei creanţe cu o cauză nereală sau inexistentă, inclusiv în vederea acoperirii lipsei de diligenţă a debitorului, care deşi are cunoştinţă de situaţia naşterii raportului juridic faţă de creditor, nu îşi exercită apărările corespunzătoare, în condiţiile prevăzute de lege.

Procedura de verificare a creanţei nu este o simplă operaţiune de înregistrare formală a cuantumului acesteia în tabel, ci are caracterul unei proceduri judiciare de valorificare a drepturilor de creanţă, care garantează contradictorialitatea şi exercitarea dreptului de apărare, stabilizarea masei credale având efecte juridice definitive şi faţă de debitor.

Debitorul de bună-credinţă are tot interesul ca procedurile să se desfăşoare cu celeritate, iar reglementarea condiţiilor pentru formularea obiecţiunilor şi contestaţiilor are în vedere situaţia specifică a procedurii, care prevede termene scurte menite să crească, implicit, şansele de recuperare a creanţelor.

Raţiunea normelor din legea specială care instituie anumite sancţiuni precum decăderea, pentru neexercitarea într-un anumit termen, are în vedere protecţia intereselor generale ale procedurii, iar normele de drept comun nu pot fi interpretate în sensul posibilităţii afectării acestei raţiuni a legiuitorului.

Dreptul de acces la instanţa judecătorească, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu este absolut, putând fi limitată exercitarea drepturilor procesuale şi de fond.

Reclamanta a mai solicitat, prin acţiunea introductivă, în temeiul art. 948 şi art. 1776 din C. civ. de la 1864 şi art. 1225 C. civ. anularea actului adiţional din 29 aprilie 2011, pentru lipsă de consimţământ, negând intenţia sa de a produce efecte juridice, iar în virtutea principiului "accesorium sequitur principale" s-a cerut şi anularea contractului de ipotecă, precum şi, subsecvent, anularea transmiterii dreptului de ipotecă cesionarilor creanţei.

În legătură cu cauzele de nulitate a titlului din care s-a născut o creanţă sau o garanţie, în cuprinsul Legii nr. 85/2006 nu se regăseşte o dispoziţie expresă în sensul exclusivităţii invocării pe calea contestaţiilor prevăzute de lege ori al motivelor ce pot fi valorificate, într-o prezentare exhaustivă, pentru evitarea oricărui paralelism judiciar şi pentru a se putea extrage concluzia unei interdicţii absolute a acţiunii judiciare în nulitatea de drept comun. Nulitatea unor acte juridice încheiate de părţi anterior deschiderii procedurii insolvenţei transcende această procedură.

Înalta Curte observă că instanţa de apel îşi întemeiază soluţia de admitere a căii de atac pe necesitatea garantării dreptului la instanţă, deci pe art. 3, art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, principiu al cărui scop nu este însă protecţia unor drepturi teoretice sau iluzorii, astfel cum se reţine constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Or, deşi teoretic nu e cazul lipsei dreptului la acţiune, instanţa de apel recunoaşte explicit lipsa de eficienţă a acţiunii introductive, în sensul că o eventuală soluţie de admitere nu poate conduce şi la repunerea părţilor în situaţia anterioară şi la invalidarea actelor juridice din procedura insolvenţei, altfel decât prin uzitarea căilor procesuale prevăzute de Legea insolvenţei, fiind confirmată teza susţinută şi prin recursurile pendinte ale pârâtelor, considerente neatacate de reclamantă.

Prin urmare, constatând că sunt fondate criticile întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre soluţionare la aceeaşi instanţă, urmând a se face aplicarea art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâta D.., pârâta B. S.A. şi de pârâtele E. S.A., F. S.R.L. împotriva deciziei nr. 298/2025 din 27 februarie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 11 noiembrie 2025.