Corporate Representative Standing and Liability Claims: Recourse Admitted, Appellate Decision Quashed and Remanded

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 19 iulie 2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. - filială a B. S.A. a chemat în judecată pârâtul C., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 163.687 RON, reprezentând cuantumul veniturilor brute indexate pentru perioada octombrie 2020 - aprilie 2022 achitate de societate cu titlu de despăgubiri ca urmare a deciziei civile nr. 1254/2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2020; la plata sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată achitate în dosarul nr. x/2020; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1350 C. civ., Legea nr. 31/1990, O.U.G. nr. 109/2011.

Prin sentinta civilă 2391 din 13 octombrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. S.A. - filială a B. S.A., invocată din oficiu, şi a respins acţiunea ca fiind promovată de o persoană fără calitate procesuală activă.

2. Apelul reclamantei formulat împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1488 din 17 octombrie 2024.

3. La 30 aprilie 2025, reclamanta A. S.A. - filială a B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, solicitând, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel, iar în subsidiar, admiterea recursului formulat, casarea deciziei recurate şi rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată pentru motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură.

După expunerea pe scurt a istoricului litigiului, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât motivarea se bazează pe simple presupuneri, contrar prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv pe ceea ce ar conţine un act pretins necunoscut, în speţă Decizia nr. 20/21.09.2023.

Autoarea căii de atac a arătat că, prin Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor nr. 5/31.08.2023, Consiliul de Administraţie al societăţii a fost împuternicit să analizeze situaţia şi să iniţieze demersurile judiciare necesare pentru atragerea răspunderii persoanelor considerate responsabile de prejudiciile generate de concedierea domnului D.. În executarea acestui mandat, prin Decizia Consiliului de Administraţie nr. 20/21.09.2023 s-a hotărât împuternicirea directorul general E. pentru demararea procedurii privind atragerea răspunderii domnului C..

Recurenta-reclamantă a subliniat că, la data sesizării instanţei, a avut în vedere prevederile Actului constitutiv al societăţii, care nu impuneau în mod expres obţinerea autorizării AGA pentru introducerea unei astfel de acţiuni. De asemenea, în calitate de director general, cu contract de mandat încheiat cu societatea, acesta avea obligaţii de diligenţă şi prudenţă în administrarea societăţii, conform dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, inclusiv responsabilitatea recuperării oricărui prejudiciu suferit de societate.

Prin memoriul de recurs s-a susţinut, totodată, că instanţele de fond au respins acţiunea reţinând pretinsa lipsă a calităţii procesuale active a societăţii, pe motivul inexistenţei unui mandat expres prealabil emis de Adunarea Generală a Acţionarilor, considerând că demersul judiciar nu putea fi ratificat ulterior, deşi au fost respectate cerinţele art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990.

Recurenta a mai precizat că instanţa de apel nu a examinat actele din dosar, respectiv Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor nr. 5/31.08.2023, prin care Consiliul de Administraţie a fost delegat să analizeze şi să decidă asupra iniţierii acţiunii în justiţie împotriva domnului C.. În executarea acestui mandat, Consiliul a emis Decizia nr. 20/21.09.2023, prin care l-a autorizat pe directorul general, E., să introducă acţiunea. Potrivit recurentei, exista aşadar un mandat valabil pentru chemarea în judecată a pârâtului, fiind acoperită calitatea de reprezentant legal al societăţii în promovarea acţiunii.

În ceea ce priveşte petitul 2 al cererii de chemare în judecată recurenta a expus pe larg situaţia de fapt, prezentând argumentele în susţinerea temeiniciei acţiunii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 8 mai 2025.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin rezoluţia din 1 iulie 2025 a fost stabilit, pentru soluţionarea recursului, termen de judecată la 11 noiembrie 2025 cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Preliminar, cu privire la susţinerile formulate în şedinţă publică de reprezentantul convenţional al intimatului, referitoare la schimbarea denumirii şi a formei juridice a societăţii recurente ca urmare a fuziunii prin absorbţie de către F. S.A., Înalta Curte constată că nu s-au depus şi dovezi care să ateste înregistrarea la registrul comerţului a procesului de reorganizare a persoanei juridice, în vederea reconfigurării cadrului procesual actual.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, apreciază că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-reclamantă invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ. şi arată că instanţa de apel a interpretat eronat regimul juridic al voinţei societare în legătură cu desemnarea persoanei însărcinate cu introducerea acţiunii în răspunderea administratorului şi regularitatea acesteia din urmă prin prisma reprezentării procesuale, aspectele semnalate privind nereguli de ordin procedural şi aplicarea greşită a unor norme de drept material confirmând incidenţa motivelor de casare menţionate anterior.

Privind cadrul judecăţii în recurs, se reţine că, prin cererea de chemare în judecată, societatea reclamantă A. S.A., reprezentată de directorul general în funcţie, a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a fostului director general, pentru prejudiciul cauzat societăţii.

Prima instanţă a respins acţiunea formulată de directorul general al societăţii reclamante, persoană fără calitate procesuală activă, în raport cu art. 32 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea societăţilor nr. 31/1990 cu modificările ulterioare, întrucât adunarea generală a acţionarilor a votat atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului abia după promovarea acţiunii.

Prin cererea de apel, societatea reclamantă a susţinut că exista mandatul pentru chemarea în judecată a pârâtului, iar calitatea de reprezentant legal a directorului general care a semnat cererea de chemare în judecată era acoperită.

În raport cu motivele căii de atac, instanţa de apel era obligată să procedeze la delimitarea clară a excepţiei lipsei calităţii procesuale active pe care şi-a întemeiat prima instanţă soluţia de respingere a acţiunii fără a mai intra în fond, de aspectele în litigiu din apel care configurau conţinutul altor excepţii legate de capacitatea de exerciţiu şi de reprezentarea procesuală, având un regim juridic distinct.

Limitele judecăţii în apel sunt determinate de ceea ce s-a supus judecăţii, la prima instanţă, potrivit art. 478 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanţa de apel este obligată să procedeze la rejudecarea cauzei, potrivit art. 477 alin. (2) C. proc. civ., atunci când se tinde la anularea hotărârii atacate.

Prima instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza potrivit art. 476 alin. (3) C. proc. civ., a verificat aplicarea normelor legale de către prima instanţă de fond, în raport de care, deşi a menţinut soluţia de respingere a acţiunii, a procedat la schimbarea considerentelor pe care se sprijină aceasta.

Instanţa de apel avea de verificat legalitatea sentinţei în legătură cu îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 32 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., privind identitatea dintre titularul acţiunii şi subiectul raportului juridic litigios, concluziile sale infirmând că partea care figurează în proces ar fi fost reprezentantul în nume propriu şi nu cel reprezentat, în dispută fiind dovada mandatului.

Contrar primei instanţe, instanţa de apel reţine, prin considerentele deciziei recurate, că obţinerea hotărârii adunării generale a acţionarilor ulterior sesizării primei instanţe nu a afectat valabilitatea actului de procedură, acesta putând fi ratificat.

Astfel, instanţa de apel se referă, în virtutea art. 57 C. proc. civ., la posibilitatea obţinerii confirmării, în vederea acoperirii nulităţii actului de procedură determinată de lipsa capacităţii de exerciţiu.

Acţiunea fiind introdusă prin directorul general al societăţii reclamante, instanţa de apel apreciază că nu este dovedită calitatea de reprezentant al titularului din raportul juridic material.

Astfel, instanţa de apel reţine că prin hotărârea adunării generale a fost desemnat consiliul de administraţie pentru a promova acţiunea în justiţie în numele societăţii reclamante. Cererea de chemare în judecată fiind făcută prin directorul general, acesta nu şi-ar fi dovedit calitatea de mandatar, fie în forma unei împuterniciri din partea consiliului de administraţie, fie din partea adunării generale, pentru a acţiona în numele consiliului de administraţie.

Cu alte cuvinte, instanţa constată în temeiul altei dispoziţii şi anume a art. 82 C. proc. civ., absenţa unei dovezi a calităţii de reprezentant în forma unui mandat ad litem, care să îndreptăţească exercitarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale societăţii reclamante şi care să aibă ca obiect deschiderea procesului în numele societăţii-parte în proces.

Constatând că sunt întemeiate criticile societăţii reclamante, Înalta Curte poate aprecia cu privire la semnificaţia juridică a chestiunilor de fapt deja stabilite de instanţele de fond.

Înalta Curte reţine că persoana juridică dobândeşte capacitatea de exerciţiu, potrivit art. 209 C. civ., de la data constituirii legale a organelor de administrare, iar drepturile se exercită şi obligaţiile se îndeplinesc prin organele de administrare ale persoanei juridice desemnate prin actele constitutive şi lege, apte să reprezinte persoana juridică în raporturile cu terţii.

Or, societatea este reprezentată de administratorii care nu au fost acţionaţi în răspundere.

Având ca premisă aceste consideraţii de natură teoretică, dar şi de reglementare, Înalta Curte constată că directorul general al societăţii, potrivit actelor constitutive, face parte din consiliul de administraţie, cel care a fost însărcinat de adunarea generală să exercite acţiunea în justiţie în răspundere, conform art. 155 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi exercită atributele de reprezentare ale acestuia în relaţiile cu terţii.

Prin urmare, directorul general este mandatarul convenţional şi legal al consiliului de administraţie, iar acţiunea introductivă se încadrează în limitele mandatului organului de administrare din care acesta face parte.

Directorul general dispune de prerogativa reprezentării societăţii inclusiv în raporturile juridice de reprezentare procesuală, nefiind necesară o dovadă suplimentară a mandatului pentru semnarea cererii de chemare în judecată, atâta timp cât instanţa de apel constată că voinţa socială de a promova acţiunea a fost valabil exprimată de organul statutar prevăzut de lege, în conformitate cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din lege, iar cererea de chemare în judecată a fost susţinută fără echivoc de societatea reclamantă, parte în proces, în vederea admiterii de către instanţa sesizată, inclusiv prin promovarea recursului.

Finalitatea art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990 este protejarea patrimoniului societăţii prin exercitarea efectivă a acţiunii în răspundere împotriva administratorului care a produs prejudicii şi nu blocarea unor astfel de demersuri printr-un formalism excesiv.

Prin urmare, respingerea acţiunii pe motivul lipsei unui mandat expres acordat directorului general de a acţiona în numele consiliului de administraţie echivalează cu nesocotirea mecanismului legal al reprezentării societare şi finalitatea normei speciale, deturnând procedura de la scopul ei esenţial.

Pentru raţiunile înfăţişate, reţinând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 155 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în legătură cu reprezentarea procesuală, Înalta Curte, în temeiul art. 497 coroborat cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, nemaifiind cazul unei analize şi a motivelor ce privesc fondul cauzei.

Această soluţie procedurală se impune, întrucât se constată că, deşi în apel reclamanta a solicitat trimiterea cauzei primei instanţe, în virtutea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în calea de atac a recursului a renunţat la acest drept, solicitând în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel şi nu primei instanţe.

În rejudecare, vor fi avute în vedere prevederile art. 501 C. proc. civ., cu luarea în considerare a dezlegărilor obligatorii din prezenta decizie, ocazie cu care instanţa va aprecia şi asupra cererilor accesorii privind cheltuielile de judecată, care nu pot fi acordate în această etapă procesuală, dată fiind soluţia de casare cu trimitere pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. - filială a B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1488 din 17 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2025.