Evidentiary weight of unchallenged audit reports and contractual assignment limits in public procurement disputes

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30.12.2019 pe rolul Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ - COMUNA EŞELNIŢA, prin Primar, a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 1.151,946,02 RON reprezentând contravaloare lucrări de execuţie, cât şi garanţie de bună execuţie în baza contractului de execuţie lucrări nr. x/06.07.2011 şi a contractului de cesiune nr. x/20.02.2013.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 53 şi următoarele din Legea nr. 101/2016, coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi art. 194 C. proc. civ., raportate la art. 1350, art. 1552 C. civ. şi O.U.G. nr. 34/2006.

La data de 10.01.2020 reclamanta a depus precizări, în sensul că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este de 1.151.946,02 RON reprezentând contravaloarea facturii nr. x/29.12.2017 în sumă de 1.083.828 RON, o parte aferentă restului de plată la facturile emise în baza contractului de execuţie lucrări nr. x/16.05.2012 şi o parte din contravaloarea garanţiilor de bună execuţie ce trebuiau deblocate ca urmare a încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/01.09.2015.

Având în vedere faptul că între reclamanta A. S.R.L. şi pârâta B. S.R.L., asociaţi la achiziţia publică în urma căreia s-a încheiat contractul de execuţie lucrări nr. x/06.07.2011, a intervenit ulterior contractul de cesiune nr. x/20.02.2013, toate lucrările executate de către A. S.R.L. fiind facturate către pârâta B. S.R.L., şi faptul că este vorba despre un litigiu având ca obiect o desocotire a asociaţilor (potrivit contractului de asociere nr. x/09.05.201 1), un litigiu între profesionişti, în calitate de pârâtă urmând să stea doar B. S.R.L.

Prin sentinţa nr. 29/2024 din 26 iunie 2024, Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei şi ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

2. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar C. Filiala Timiş, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 157/2025 din 26 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul reclamantei.

3. La 16 mai 2025 reclamanta a formulat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Memoriul de recurs a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinându-se, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel nu este motivată, nefiind analizate în integralitate motivele de apel invocate, soluţia pronunţată fiind dată cu interpretarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 204 din O.U.G. nr. 34/2006 şi art. 1315 C. civ.

Într-o primă critică, s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a statuat faptul că nu pot fi reţinute criticile din apel ce vizează aspectele cuprinse în Raportul de audit financiar nr. x/2012 al Curţii de Conturi Mehedinţi, întrucât acest raport nu a fost contestat. În acest sens, a arătat recurenta că instanţa de apel nu a analizat apărările sale cu privire la inopozabilitatea acestui raport, act administrativ cu caracter individual, care nu a fost comunicat societăţii reclamante şi împotriva căruia nu a putut formula niciun fel de apărări. Mai mult, a menţionat că Raportul de audit al Curţii de Conturi Mehedinţi contrazice Nota nr. 693 a Curţii de Conturi a României, neputând fi reţinut astfel ca mijloc de probă.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel nu a analizat în concret fondul problemei, motivându-şi soluţia exclusiv pe concluziile Raportului de audit, deşi în cauză au fost puse în discuţie aspecte tehnice legate de executarea şi neexecutarea contractului. Potrivit recurentei, lucrările au fost executate în conformitate cu clauzele contractuale şi dispoziţiile de şantier atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ, fiind recepţionate de către achizitor fără niciun fel de obiecţiuni potrivit procesului-verbal de recepţie încheiat la terminarea lucrărilor nr. x/01.09.2015. Astfel, instanţa de control judiciar devolutiv nu a făcut nicio analiză a clauzelor contractuale şi a modalităţii în care acestea au fost îndeplinite de către părţile implicate în derularea lui şi nu a realizat o analiză a preţurilor şi sumelor încasate raportate la oferta financiară. În acest sens, a precizat recurenta că, aşa cum rezultă din oferta financiară depusă la dosarul cauzei, reclamanta nu a depăşit pragurile stabilite în ofertă, fiind irelevant de unde şi la ce preţ a achiziţionat branşamentele puse în operă.

În opinia titularei memoriului de recurs Nota nr. 693 a Curţii de Conturi trebuia să aibă caracter obligatoriu faţă de Raportul de audit al Curţii de Conturi Mehedinţi, acesta din urmă încălcând prescripţiile Curţii de Conturi a României cu privire la legea aplicabilă pentru calculul preţului bunurilor şi serviciilor antreprenorilor în cazul contractelor de achiziţie publică.

Printr-o altă critică, s-a susţinut că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că apărarea privind necomunicarea Dispoziţiei de şantier nr. 2 este un motiv nou, invocat direct în apel, deşi în faţa instanţei de fond a arătat că societatea reclamantă a executat contractul potrivit Dispoziţiei de şantier nr. 1, în contextul în care Dispoziţia de şantier nr. 2 nu a fost niciodată comunicată, aceasta fiind cunoscută doar de către proiectant şi beneficiar.

De asemenea, s-a mai criticat şi faptul că instanţa de control judiciar devolutiv nu s-a pronunţat cu privire la apărările reclamantei ce au vizat interzicerea cesiunii integrale a unui contract de achiziţie. Potrivit recurentei, puteau fi cesionate integral doar obligaţiile de plată ale autorităţii contractante în calitate de beneficiar, nu şi obligaţiile de executare a serviciilor/construcţiilor, aşa cum este prevăzut de art. 2041 din O.U.G. nr. 34/2006 prin raportare la art. 1315 C. civ.

Prin memoriul de recurs s-a mai susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat nici cu privire la faptul că nu s-a examinat existenţa culpei contractuale în sarcina reclamantei, deşi din întregul probatoriu administrat în cauză a rezultat fără echivoc faptul că lucrările au fost executate de către societatea reclamantă în conformitate cu clauzele contractuale şi Dispoziţia de şantier nr. 1, nefiind contestate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 2 iunie 2025.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, în principal, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., anularea recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.

Prin rezoluţia din 22 iulie 2025 a fost stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la 11 noiembrie 2025, cu citarea părţilor în şedinţă publică.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine caracterul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta contestă legalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, prin care a fost menţinută soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii în pretenţii. Prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.083.828 RON, reprezentând contravaloarea facturii emise în temeiul contractului de execuţie lucrări nr. x/16.05.2012 şi al contractului nr. x/20.02.2013, precum şi a sumei de 68.118,02 RON, cu titlu de parte din garanţia de bună execuţie.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă nemotivarea deciziei atacate, susţinând că instanţa de apel ar fi omis analiza unor motive de apel pe care le apreciază ca fiind esenţiale pentru soluţionarea cauzei.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancţionează încălcarea obligaţiei de motivare a hotărârii judecătoreşti, obligaţie care constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel cum aceasta este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, având rolul de garanţie a legalităţii raţionamentului judiciar.

Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora, în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, cu indicarea atât a argumentelor pentru care cererile au fost admise, cât şi a celor pentru care au fost înlăturate.

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti presupune realizarea unui raţionament logic, coerent şi inteligibil, care să permită părţilor înţelegerea soluţiei pronunţate şi exercitarea controlului judiciar, fără a impune însă instanţei obligaţia de a răspunde exhaustiv tuturor argumentelor invocate, ci doar acelora care, prin natura şi conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia cauzei.

Din această perspectivă, instanţa supremă constată că decizia atacată respectă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea conţinând în considerentele sale argumentele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, având legătură directă cu aceasta şi reflectă cu claritate punctul de vedere al instanţei asupra problemelor examinate, fiind posibilă realizarea controlului judiciar în recurs şi evidenţiind faptul că au fost cercetate chestiunile esenţiale ale cauzei.

În ceea ce priveşte valoarea probatorie a Raportului Curţii de Conturi, Înalta Curte constată că, spre deosebire de susţinerile recurentei, instanţa de apel a procedat la o analiză proprie a acestui aspect, reţinând că apărările formulate împotriva legalităţii concluziilor Curţii de Conturi nu pot fi examinate în cadrul prezentului litigiu, câtă vreme Raportul de audit nu a fost supus controlului pe calea contenciosului administrativ, fiind, în consecinţă, un act administrativ prezumat valabil. Pe acest temei, instanţa de apel a apreciat că raportul poate fi valorificat ca mijloc de probă în cadrul procesului civil, nefiind formulate alte critici privind admisibilitatea probelor.

Prin urmare, nu se poate susţine existenţa unei nemotivări în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme instanţa de apel a expus raţiunea pentru care a valorificat concluziile acestui act în cadrul probatoriului administrat.

Mai mult, criticile recurentei vizează, în realitate, distincţia dintre valoarea probatorie şi opozabilitatea Raportului Curţii de Conturi, precum şi posibilitatea de a combate constatările acestuia. Or, asemenea susţineri nu se circumscriu motivului de recurs indicat, ci ar fi presupus invocarea unei nelegalităţi procedurale, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aspect care nu a fost valorificat în mod corespunzător de către titulara căii extraordinare de atac pendinte, recursul neputând fi completat deductiv de instanţă.

În plus, caracterul pretins esenţial al acestei apărări nu este justificat în recurs, întrucât soluţia de respingere a acţiunii nu s-a fundamentat în mod determinant pe concluziile Raportului Curţii de Conturi, ci, în principal, pe conduita contractuală a reclamantei, întemeiată pe analiza întregului material probatoriu.

Din considerentele deciziei atacate, rezultă că instanţa de apel a reţinut practic că Raportul Curţii de Conturi necontestat avea valoarea unui mijloc de probă judiciară în legătură cu regularitatea utilizării fondurilor publice în executarea contractului de achiziţie încheiat cu beneficiarul care nu e parte în proces, fiind analizat alături de celelalte probe din dosar, respectiv raportul de expertiză contabilă întocmit în dosarul penal cu care se coroborează apreciindu-se şi că Nota nr. 693 a Curţii de Conturi de care s-a prevalat reclamanta în apel nu are relevanţă în raport cu natura pretenţiilor deduse judecăţii pe calea acţiunii în răspundere, constatări care privind temeinicia şi valorificarea probelor nu pot fi cenzurate în recurs.

Tot în cadrul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin memoriul de recurs se arată şi că în mod greşit instanţa de apel nu ar fi analizat apărarea privind necomunicarea Dispoziţiei de Şantier nr. 2.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel nu a reţinut încălcarea limitelor judecăţii în apel prevăzute prin art. 478 alin. (1) C. proc. civ., prin formularea unui nou petit de către apelantă, ci nesocotirea dispoziţiilor art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. sub un alt aspect. Instanţa de apel, analizând cauza acţiunii introductive, astfel cum a fost reconfigurată procesual de reclamantă la prima instanţă, a reţinut că prin invocarea unui alt motiv al culpei contractuale a pârâtului, s-ar fi procedat nepermis la modificarea cererii de chemare în judecată sub aspectul cauzei acţiunii în răspundere, ceea ce contravine regulii că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.

Recurenta nu a formulat o critică distinctă privind aplicarea greşită a acestor norme procedurale, întemeiată pe motivul de casare corespunzător prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a putea combate valabil raţionamentul instanţei de apel privind limitele judecăţii în calea de atac. În lipsa unei asemenea critici prin care să se combată considerentele deciziei atacate în substanţa acestora, soluţia instanţei de apel nu poate fi cenzurată sub aspectul legalităţii.

De asemenea, nici susţinerea privind neanalizarea interdicţiei cesiunii contractului de achiziţie publică nu este de natură să atragă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Pretinsa încălcare a art. 2041 din O.U.G. nr. 34/2006 în forma în vigoare la data încheierii contractului nu a fost valorificată de reclamantă sub forma unei cauze de nulitate a contractului de cesiune dedus judecăţii, care, dimpotrivă, a fundamentat pretenţiile reclamantei împotriva pârâtei.

Recurenta-reclamantă face referire la fraudarea legii cu privire la atribuirea contractului de achiziţie publică şi la interdicţia transmiterii obligaţiilor născute în sarcina părţilor contractante, însă cadrul procesual a fost reconfigurat în virtutea principiului disponibilităţii de către reclamantă, prin excluderea beneficiarului cu care s-a încheiat contractul de execuţie de lucrări şi deci, a incidenţei dispoziţiilor speciale privind achiziţiile publice.

Litigiul a avut ca obiect desocotirea asociaţilor la achiziţia publică, potrivit contractului de asociere şi contractului de cesiune încheiat între aceştia, prin urmare analiza instanţei de apel în drept fiind subsumată corect dispoziţiilor de drept comun ale răspunderii contractuale, în conformitate cu obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, în limitele stabilite de reclamantă.

În fine, nu poate fi reţinută nici critica referitoare la neanalizarea culpei contractuale, întrucât instanţa de apel a confirmat şi a reanalizat, atât în fapt, cât şi în drept, concluziile instanţei de fond, care a respins petitul privind plata garanţiei de bună execuţie. Prin urmare, nu se poate reţine existenţa unei omisiuni de a se analiza un aspect esenţial al cauzei.

În continuarea criticilor formulate, deşi recurenta-reclamantă reiterează prevederile art. 2041 din O.U.G. nr. 34/2006 şi art. 1315 C. civ., însă nu indică în mod concret în ce constă pretinsa încălcare a normelor de drept material de către instanţa de apel, astfel încât criticile formulate să poată fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în mod formal.

În concluzie, Înalta Curte reţine că susţinerile dezvoltate prin memoriul de recurs nu sunt apte să fundamenteze constatarea nelegalităţii deciziei atacate.

Pentru raţiunile expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar C. Filiala Timiş, împotriva deciziei nr. 157/2025 din 26 martie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2025.