Cassation appeal annulled for lack of legal grounds: contractual commission exigibility and suspension condition versus mere factual re-evaluation

Şedinţa publică din data de 23 octombrie 2025

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 27.07.2023, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 377.847,02 RON, reprezentând debit restant, şi de 75,493.83 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate până la 17.07.2023 RON, precum şi în continuare până la data plăţii efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 590/21.03.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 138/05.02.2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia deoarece instanţa de apel nu a analizat efectiv susţinerile, probele şi apărările formulate referitoare la îndeplinirea condiţiei şi exigibilităţii obligaţiei la momentul achiziţionării imobilului, prin raportare la art. 1.405 C. civ., şi nici motivele pentru care a fost respinsă apărarea potrivit căreia obligaţiile de diligenţă nu pot fi asumate sub condiţie suspensivă faţă de natura contractului, deşi acestea erau relevante pentru soluţionarea cauzei.

În opinia recurentei, numai o hotărâre clar motivată, coerentă şi fundamentată asigură transparenţa actului de justiţie şi posibilitatea unui control real al legalităţii acestuia, în lipsa unei asemenea motivări actul jurisdicţional fiind incomplet şi afectând încrederea în justiţie, context în care a evocat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, recurenta a evidenţiat că a dedus judecăţii chestiunea vizând interpretarea contractului în sensul că obligaţia de plată a preţului devine exigibilă la momentul aprobării creditului, aspect rezultat din natura contractului (asistenţă financiară) şi din natura obligaţiilor (de diligenţă). Or, instanţa nu a arătat motivul pentru care a respins această apărare.

Recurenta a mai subliniat că ulterior a prezentat argumente referitoare la "momentul creditării contului" şi de ce nu poate fi considerat moment al exigibilităţii obligaţiei, întrucât, pe de o parte, obligaţiile de diligenţă nu pot fi asumate sub condiţie suspensivă - chestiune neanalizată sau antamată de către instanţă - iar, pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera existenţa unei condiţii suspensive simple, se impunea analiza art. 1.405 C. civ., care însă nu a fost examinată.

În continuare, recurenta a susţinut că apărările sale privind incidenţa art. 1405 C. civ. erau relevante, întrucât, în măsura în care instanţa ar fi considerat condiţia ca fiind potestativă simplă, aceasta trebuia analizată sub aspectul întrunirii ei, debitoarea fiind, în opinia recurentei, cea care a împiedicat realizarea condiţiei prin refuzul semnării contractului de credit şi prin achiziţionarea unui alt imobil decât cel avut în vedere iniţial la solicitarea finanţării, împrejurare dedusă din înscrisurile depuse, inclusiv extrasele de carte funciară. Din această perspectivă, recurenta a susţinut că momentul achiziţiei imobilului din strada x, identificat în preambulul actului adiţional, trebuia considerat drept moment al îndeplinirii condiţiei, însă instanţa de apel nu a făcut nicio precizare cu privire la această apărare.

Recurenta a mai invocat, de asemenea, faptul că, prin cererea de apel şi prin răspunsul la întâmpinare, a arătat că obligaţiile sale asumate sunt de diligenţă, iar o astfel de obligaţie este considerată îndeplinită şi devine exigibilă atunci când prestatorul demonstrează că a acţionat conform standardelor; or, nici în privinţa acestei critici instanţa de apel nu a fi oferit un răspuns motivat, recurenta susţinând că nu a putut înţelege raţiunile pentru care argumentele sale au fost respinse.

În final, a arătat că instanţa nu a răspuns nici apărării referitoare la incidenţa clauzei de la art. 6.1.3 din contractul de consultanţă.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material prevăzute de art. 1.266-1.268 C. civ.

Recurenta a arătat că instanţa a interpretat eronat contractul, considerând că dreptul la comision depinde de tragerea efectivă a creditului, deşi natura obligaţiilor asumate era una de diligenţă, iar nu de rezultat. Astfel, evocând art. 1.266 alin. (2) C. civ., a susţinut că din contract rezultă că a avut un rol consultativ şi că nu răspunde de aprobarea creditului şi nici nu poate influenţa decizia băncii în acest sens; în cauză, scopul său a fost acela de a acorda asistenţa pentru identificarea unei bănci şi obţinerea aprobării creditului, obligaţie îndeplinită, chiar dacă beneficiarul a ales ulterior să nu tragă efectiv fondurile.

Potrivit recurentei, interpretarea instanţei, care a legat exigibilitatea comisionului de tragerea efectivă a fondurilor, contravine regulilor de interpretare sistematică prevăzute de art. 1.267-1.268 C. civ., plasând naşterea dreptului la remuneraţie exclusiv la discreţia beneficiarului, ceea ce legea interzice.

Un alt set de critici se referă la aplicarea greşită a art. 1.400, art. 1.403 şi art. 1.405 C. civ., privind condiţiile suspensive.

Astfel, deşi contractul stipulează că plata comisionului urmează să fie realizată după "creditarea contului" beneficiarului, această formulare prin raportare la art. 1.400 şi art. 1.401 alin. (2) C. civ. configurează o veritabilă condiţie suspensivă, întrucât scadenţa de plată este subordonată unui eveniment viitor şi incert. În aceste condiţii, se conturează caracterul pur potestativ al condiţiei, în sensul art. 1.403 C. civ., iar o astfel de stipulaţie este lipsită de efecte juridice, neputând fi opusă pentru a suspenda executarea obligaţiei de plată. În plus, conform art. 1.405 C. civ., partea care, cu rea-credinţă, împiedică realizarea condiţiei nu poate invoca neîndeplinirea ei, iar în cauză este cert că beneficiarul a ales să nu semneze contractul de credit, deşi acesta fusese aprobat, împiedicând astfel realizarea condiţiei.

La 30.06.2025, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 22.07.2025, recurenta a răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reţine următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, autoarea căii de atac a indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentei nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deşi a indicat motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulţumirea sa faţă de modul în care instanţa de apel a administrat probele şi a stabilit situaţia de fapt. Or, examinarea instanţei de recurs este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Din perspectiva primului motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel nu ar fi analizat apărările sale legate de îndeplinirea condiţiei şi exigibilităţii obligaţiei la momentul achiziţionării imobilului, raportat la art. 1.405 C. civ., şi nici pe cele referitoare la imposibilitatea asumării unei obligaţii de diligenţă sub condiţie suspensivă faţă de natura contractului, astfel că, în opinia sa, hotărârea ar fi nemotivată întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, considerând că nu au fost respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Or, sub aparenţa incidenţei acestui motiv şi invocarea sa în mod formal şi de această dată se pun în discuţie chestiuni ce ţin de evaluarea situaţiei de fapt de către instanţa de apel, în raport cu probele administrate.

De altfel, toate argumentele expuse în cadrul criticilor din recurs urmăresc doar o reevaluare a materialului probator şi a situaţiei de fapt, atât timp cât instanţa de apel a analizat, în mod efectiv şi motivat, atât aspectele legate de exigibilitatea obligaţiei de plată a comisionului aferent facilităţii III - reglementată de art. 6.1.1 din contractul de consultanţă - prin raportare la regulile de interpretare a contractelor, cât şi apărările aduse în sprijinul caracterului pur potestativ al condiţiei care guverna scadenţa respectivei obligaţii.

Nemulţumirea părţii faţă de silogismul instanţei generat de reţinerea unei anumite stări de fapt, care a atrenat implicit şi analizarea doar a normelor incidente în raport cu aceasta şi impuse de necesitatea fundamentării soluţiei adoptate, nu echivalează cu nemotivarea din perspectiva motivului de recurs invocat.

Cât priveşte textele legale evocate în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă constată că acestea sunt invocate doar formal, fără a se aduce, în concret, critici de nelegalitate hotărârii recurate. Autoarea căii de atac nu evidenţiază modul concret în care instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit normele de drept material, ci urmăreşte, prin expunerea propriei variante a situaţiei de fapt, să afirme că plata comisionului se corelează cu momentul aprobării creditului, iar nu cu utilizarea efectivă a fondurilor; în acest context, recurenta se prevalează de pretinsul caracter pur potestativ al condiţiei şi lipsirea de efecte juridice a clauzei, fără a combate în mod efectiv raţionamentul şi considerentele care au fundamentat soluţia curţii de apel.

În consecinţă, criticile recurentei nu se circumscriu ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta limitându-se la argumente ce propun o altă interpretare a clauzelor contractuale şi la a solicita, în mod indirect, o reconfigurare a situaţiei de fapt, aspecte care excedează competenţei instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată exclusiv la legalitatea hotărârii atacate.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate apte să poată fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 138/05.02.2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2025.