Construction payment dispute: both appeals nulled, Court of Appeal ruling stands

Şedinţa publică din data de 23 octombrie 2025

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 22.03.2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 288.721,48 RON, la care se adaugă T.V.A., reprezentând debit restant aferent facturii seria x nr. x/15.01.2021 şi de 2.044,15 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, calculate până la 15.03.2021, precum şi plata în continuare până la data achitării integrale a debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 969/23.04.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 288.721,48 de RON, plus T.V.A., reprezentând debit principal şi de 2.044,15 de RON, cu titlu de penalităţi de întârziere aferente debitului principal, calculate până la 15.03.2021, precum şi în continuare până la data achitării integrale a debitului principal datorat; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 47.047,46 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1922/11.12.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 88.239,42 RON + T.V.A., reprezentând contravaloare lucrări şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi de întârziere aferente acestei sume, începând cu 22.01.2021 şi până la data plăţii efective; a compensat cheltuielile de judecată şi, drept consecinţă, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.798,55 RON.

Împotriva acestei decizii civile, ambele părţi au declarat recurs.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei atacate.

În motivare, după o prezentare succintă a situaţiei de fapt privind necesitatea executării lucrărilor suplimentare determinate de culpa pârâtei şi diferite de cele prevăzute iniţial în contract, recurenta-reclamantă a susţinut că partea adversă nu a refuzat executarea acestora din considerente legate de preţ la momentul realizării lor, ci abia la finalul lucrărilor, când i-a fost transmisă spre plată situaţia de lucrări finală care reflecta exclusiv valoarea parţială a contractului.

Recurenta-reclamantă a subliniat că valoarea lucrărilor suplimentare reprezintă aproximativ 25% din valoarea totală a contractului, iar părţile nu au avut niciodată reprezentarea că o astfel de abatere de preţ - echivalentă cu un sfert din contract - ar putea fi inclusă în lucrările asumate iniţial de reclamantă. Totodată, a subliniat că pârâta nu a contestat niciodată executarea lucrărilor suplimentare, care i-au adus un beneficiu direct, şi că instanţa de apel a făcut o analiză greşită a situaţiilor de lucrări, aplicând greşit normele de drept material.

În acest sens, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 1.270 C. civ., a afirmat că instanţa de apel a preluat greşit raţionamentul părţii adverse, apreciind eronat că pârâta nu datorează plata lucrărilor suplimentare pe motiv că ar fi contestat valorile pretinse în cursul procesului. Sub acest aspect, recurenta a subliniat că pârâta nu a contestat niciodată lucrările executate şi nici preţurile ofertate în timpul derulării acestora, iar situaţiile de lucrări depuse la plată cuprindeau atât preţul contractual, cât şi contravaloarea lucrărilor suplimentare.

De asemenea, recurenta a mai evidenţiat că instanţa de apel nu a pus la îndoială executarea efectivă a lucrărilor, ci doar a apreciat că acestea nu ar fi datorate întrucât nu au fost identificate de expertul desemnat în cauză; în realitate, acordul pârâtei asupra lucrărilor suplimentare a fost exprimat prin solicitarea şi acceptarea executării acestora, precum şi prin efectuarea unor plăţi parţiale, pârâta datorând în continuare diferenţa reprezentând debitul principal rezultat din contract.

Recurenta a mai arătat că, în cursul procesului, expertului nu i s-a solicitat să determine preţul lucrărilor suplimentare şi nici verificarea existenţei unui eventual acord al pârâtei, întrucât aceasta din urmă a promovat o altă teză referitoare la lucrările suplimentare. În plus, faptul că respectivele lucrări au devenit ascunse nu poate constitui un motiv de refuz al plăţii, iar, pe de altă parte, raportul de expertiză şi răspunsul la obiecţiuni confirmă executarea lor fără rezerve.

În continuare, a evidenţiat că raţionamentul instanţei de apel este contrar art. 5.1 şi art. 5.2 din contract, precum şi art. 1.270 C. civ., context în care arată că au fost emise mai multe certificate de plată, relevant fiind cel cu nr. 11/18.11.2020, în valoare de 32.362,23 euro, care privea materialele şi manopera puse în operă pe şantier; precizează că, ulterior, discuţiei purtate cu pârâta, aceasta din urmă a cerut emiterea unui certificat de plată pentru suma de 9.442,89 euro, fiind emis sub nr. x/27.11.2020, fapt acceptat de recurentă sub beneficiu de compromis, doar pentru a-şi putea achita o parte din furnizorii de materiale şi din muncitori, sumă care a fost achitată de pârâtă. În acest context, a arătat că nu a renunţat niciodată la dreptul de a încasa valoarea totală a sumei de 32.362,23 euro, iar certificatul de plată nr. x reflectă valoarea finală a tuturor lucrărilor executate, inclusiv a celor suplimentare. În plus, pârâta nu a criticat valoarea lucrărilor pe durata derulării contractului, o eventuală critică fiind adusă pentru prima dată doar cu prilejul obiecţiunilor la raportul de expertiză.

În final, a arătat că instanţa de apel a intervenit în mod nepermis în contract, schimbând legea părţilor prin introducerea unui mecanism ce nu a fost avut în vedere de părţi nici la momentul încheierii, nici în parcursul executării acestuia, încălcând astfel principiul forţei obligatorii a contractului consacrat de art. 1.270 C. civ.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă, prin memoriul de recurs, a solicitat casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, precizând că recursul său vizează exclusiv soluţia de acordare a contravalorii pretenţiilor.

În motivare, după prezentarea pe scurt a situaţiei de fapt şi a parcursului procesual, a arătat că reclamanta a încălcat unele obligaţii contractuale asumate, ca urmare a neconformării planurilor de arhitectură, iar ulterior a solicitat contravaloarea unor lucrări suplimentare care nu au fost aprobate în prealabil de recurenta-pârâtă.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precum şi efectul devolutiv al apelului reglementat de art. 477 C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii tribunalului, întrucât a dispus acordarea unor despăgubiri constând în rest de preţ contractual, deşi o astfel de categorie de sumă nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, reclamanta solicitând exclusiv despăgubiri sub forma lucrărilor suplimentare realizate.

În sprijinul acestei critici, recurenta a invocat şi opinii din doctrină, evidenţiind că instanţa de apel nu putea acorda sume mai mari decât cele recunoscute ca lucrări suplimentare, respectiv 400 de euro şi 2.704,83 euro + T.V.A.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată nu este motivată corespunzător, întrucât din considerentele hotărârii rezultă raţionamentul instanţei de apel cu privire la stabilirea sumei de 15.953,36 euro + T.V.A., reţinută cu titlu de rest de plată.

Astfel, recurenta a subliniat că instanţa nu a indicat înscrisurile avute în vedere, modul de calcul sau criteriile aplicate, astfel încât părţile să poată înţelege cum s-a ajuns la concluzia dispusă. Apreciază că o astfel de măsură ar fi fost nu doar utilă, ci şi necesară, având în vedere că părţile trebuie să poată verifica în ce condiţii s-a dispus o anumită măsură faţă de acestea, pentru a-şi putea îndeplini orice obligaţii ce ar avea sau a exercita orice drepturi recunoscute de lege în cunoştinţă de cauză.

În concluzie, recurenta a criticat lipsa unei motivări pertinente şi complete sub aspectul soluţiei date de curtea de apel, situaţie faţă de care apreciază că este prejudiciată deoarece nu au fost respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a prevederilor din Legea nr. 10/1995, H.G. nr. 273/1994 şi a art. 1.556 C. civ.

Recurenta a susţinut că procesul-verbal nr. x/26.12.2020, încheiat conform Legii nr. 10/1995, face parte din Cartea construcţiei şi nu se substituie în procesul-verbal de terminarea lucrărilor, cu privire la care art. 17.2 din Contract prevede în mod expres că recepţia trebuie efectuată cu respectarea dispoziţiilor H.G. nr. 273/1994.

În continuare, a arătat că reclamanta a ignorat faptul că, la 21.12.2020, între părţi a fost semnat procesul-verbal de suspendare a procesului de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x, prin care s-a constatat că executantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile privind finalizarea lucrărilor, evacuarea materialelor din şantier şi predarea integrală a documentaţiei aferente cărţii construcţiei.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, potrivit raportului de expertiză întocmit în faţa instanţei de fond, o parte dintre lucrările realizate de reclamantă se încadrează în categoria celor aferente adaptării proiectului tehnic, iar, în consecinţă, nu pot fi calificate drept lucrări suplimentare în sensul art. 3.1 din contractul de execuţie; în atare situaţie, preţul contractual, stabilit ca sumă forfetară, nu poate fi modificat, potrivit dispoziţiilor asumate de părţi.

Totodată, a subliniat că lucrările pentru care se solicită contravaloarea au fost iniţiate din proprie iniţiativă de către reclamantă, iar, potrivit art. 5.2 din contract, executarea acestora fără acordul prealabil al pârâtei are ca efect suportarea integrală a costurilor de către reclamantă.

Evidenţiind că a invocat excepţia de neexecutare a contractului, recurenta-pârâtă a afirmat că instanţa de apel a aplicat eronat art. 1.556 C. civ., atunci când a reţinut că nu poate fi imputată reclamantei culpa în producerea accidentului tehnic din 31.03.2020; în opinia recurentei, culpa reclamantei este evidentă, întrucât aceasta nu şi-a respectat obligaţiile contractuale de a executa lucrările în conformitate cu planurile de arhitectură şi ordinele de execuţie primite, efectuând săpături mai mari decât se impunea, fapt ce a condus la producerea accidentului tehnic şi la încălcarea obligaţiei contractuale de a finaliza lucrările asumate prin contract până la data limită de finalizare.

Totodată, în sprijinul acestor critici, recurenta a invocat aspecte doctrinare, solicitând instanţei de recurs că constate că sunt îndeplinite condiţiile excepţiei de neexecutare.

La 23.04.2025, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

La 24.04.2025, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul reclamantei, invocând excepţia nulităţii recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii ambelor recursuri asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reţine următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, simpla relatare a situaţiei de fapt care a stat la baza generării litigiului dintre părţi nu este suficientă pentru a constitui o motivare a recursului, deoarece această cale de atac nu vizează situaţia de fapt şi nu are caracter devolutiv, astfel că recurentele trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

Înalta Curte apreciază că atât susţinerile recurentei-reclamante, cât şi cele ale recurentei-pârâte nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulţumirea recurentei-reclamante faţă de modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată, într-o manieră pe care aceasta o consideră eronată deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, fără argumente care să conducă la concluzia lipsei unei motivări sau a unei motivări insuficiente, ori a unei motivări străine de natura pricinii, neputându-se identifica critici de nelegalitate ce ar putea fi subsumate acestei ipoteze de casare.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a evidenţiat o presupusă încălcare a prevederilor art. 14 şi art. 1.270 C. civ., iar simpla afirmaţie potrivit căreia instanţa ar fi intervenit nepermis în contract sau că ar fi schimbat legea părţilor nu echivalează cu formularea unei critici de nelegalitate, în lipsa unei motivări adecvate care să evidenţieze încălcarea normelor evocate.

Argumentele recurentei-reclamante au fost centrate spre demonstrarea necesităţii executării lucrărilor suplimentare şi a împrejurării că pârâta nu a formulat obiecţii referitoare la plata acestora pe parcursul derulării lucrărilor, ci doar ulterior, la momentul finalizării. În susţinerea poziţiei sale, a invocat analiza greşită de către curtea de apel a situaţiei de lucrări, arătând că soluţia dată contravine art. 5.1 şi art. 5.2 din contract deoarece în mod nejustificat că s-a reţinut că pârâta nu datorează plata lucrărilor suplimentare, deşi executarea acestora nu a fost pusă la îndoială, iar faptul că acestea nu au fost identificate de expert nu poate constitui un temei legal pentru respingerea pretenţiilor.

Înalte Curte notează că aceste argumente nu vizează nelegalitatea hotărârii recurate, ci modul de apreciere a situaţiei de fapt şi evaluarea probelor administrate, recurenta-reclamantă exprimându-şi nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a înţeles să valorifice materialul probator şi să interpreteze clauzele contractuale, cu referire la valoarea lucrărilor, circumstanţele executării contractului şi conduita pârâtei. Or, recursul nu îngăduie o astfel de reevaluare, căci scopul căii extraordinare de atac, prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este cel de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Stabilirea existenţei, întinderii şi valorii lucrărilor suplimentare, aprecierea necesităţii lor, precum şi verificarea acordului de voinţă al părţilor în privinţa acestora reprezintă chestiuni de fapt a căror analiză aparţine exclusiv instanţelor de fond. În acelaşi sens, analiza raportului de expertiză în scopul determinării obligaţiilor de plată nu poate reveni instanţei de recurs, ci instanţelor de fond.

În aceste condiţii, în lipsa unor critici de nelegalitate care să se încadreze în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar motivele invocate privesc exclusiv situaţia de fapt şi interpretarea probelor, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nul, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

De cealaltă parte, recurenta-pârâtă a invocat ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., însă examinarea memoriului de recurs conduce la concluzia că aceasta nu a formulat nicio critică pertinentă raportată la aceste temeiuri legale, având în vedere că argumentele prezentate se referă exclusiv la situaţia de fapt şi la aprecierea probelor, fiind evidenţiate aspecte legate de culpa exclusivă a reclamantei pentru întârzierea lucrărilor, cauzată de nerespectarea unor obligaţii contractuale referitoare la neconformarea planurilor de arhitectură.

Astfel, sub aparenţa încadrării în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă expune prin memoriul său de recurs nemulţumiri privind modul în care instanţa de apel a analizat acţiunea reclamantei, a stabilit natura juridică a sumelor acordate şi a apreciat probele administrate.

Înalta Curte notează că afirmaţiile legate de încălcarea principiului disponibilităţii consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi a efectului devolutiv al apelului reglementat de art. 477 C. proc. civ., subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt formale. Aceasta deoarece recurenta-pârâtă tinde atât la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, cât şi la reinterpretarea probatoriului, care să conducă, în ceea ce priveşte cuantificarea pretenţiilor la o concluzie opusă celei reţinute de curtea de apel, scop incompatibil cu procedura căii extraordinare de atac formulate. Criticile expuse se limitează la o apreciere subiectivă asupra modului în care instanţa de apel a valorificat datele cauzei, cu ignorarea considerentelor reţinute de curtea de apel asupra obiectului acţiunii.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat una din cele trei ipoteze, şi anume nemotivarea hotărârii. Or, sub aparenţa incidenţei acestui motiv şi invocarea sa în mod formal şi de această dată se pun în discuţie chestiuni ce ţin de evaluarea situaţiei de fapt de către instanţa de apel, în raport cu probele administrate. În acest sens, se observă că recurenta susţine că instanţa de apel nu ar fi indicat acele înscrisuri avute în vedere, modul de calcul sau criteriile aplicate atunci când a admis în parte acţiunea reclamantei, considerând cu nu au fost respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Reamintind recurentei că temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte notează că aceste afirmaţii nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurentă, aceea a unei motivări insuficiente de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că argumentele dezvoltate în susţinerea acestuia nu pot fi încadrate nici în ipoteza de casare invocată de recurentă.

Astfel, susţinerile privind pretinsa interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/1995, H.G. nr. 273/1994 şi art. 1.556 C. civ. vizează exclusiv modul în care instanţa de apel a interpretat raportul juridic dedus judecăţii şi a apreciat probatoriul; aceasta deoarece recurenta contestă, în esenţă, concluziile instanţei privind culpa părţilor, făcând trimitere la procesul-verbal de suspendare a procesului de terminare a lucrărilor, natura acestora şi contextul tehnic al executării, pentru a susţine aplicabilitatea excepţiei de neexecutare pe motivul culpei reclamantei în nerespectarea obligaţiilor contractuale, chestiuni ce ţin de analiza probelor şi de stabilirea stării de fapt, iar nu de interpretarea normelor de drept.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1922/11.12.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2025.