Unlawful disconnection tort claim rejected; claimant's and supplier's appeals dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 23 octombrie 2025

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă la 25.02.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta CEZ VÂNZARE S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 230.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada 12.12.2016-12.06.2017, ca urmare a întreruperii nelegale a alimentării cu energie electrică trifazică a atelierului electric - proprietatea familiei sale.

Prin sentinţa civilă nr. 118/2020 din 22.09.2020, Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamantul a declarat apel, care a fost admis prin decizia nr. 117/2021 din 24.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă; ca o consecinţă, sentinţa atacată a fost anulată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, care a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 2493/18.11.2021.

În al doilea ciclu procesual, Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a respins, prin încheierea nr. 4/09.01.2023, cererea formulată de reclamant privind recuzarea domnului judecător B., iar prin sentinţa nr. 2/2023 din 10.01.2023 a respins atât excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi cererea de chemare în judecată.

Împotriva încheierii şi a sentinţei, reclamantul a declarat apel, iar pârâta a formulat apel doar împotriva sentinţei, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 274/2023 din 25.05.2023, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii, toate părţile au declarat recurs.

Prin decizia nr. 172/31.01.2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

În rejudecare, prin decizia nr. 55/2025 din 30.01.2025, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii, atât reclamantul, cât şi pârâta au declarat recurs.

În memoriul său, recurentul-reclamant a prezentat succint situaţia de fapt, arătând că pârâta a sistat furnizarea energiei electrice, determinând oprirea activităţii atelierului electric, fără emiterea unui preaviz şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.277 C. civ. În acest context, a susţinut că pârâta şi-a însuşit în mod abuziv contractele de furnizare, atribuindu-şi nelegal o poziţie dominantă şi afirmând, în mod neîntemeiat, că reclamantul ar fi înstrăinat atelierul încă din anul 1999, deşi acesta a fost înfiinţat la 01.01.2000.

Totodată, evidenţiind că, în vecinătatea de est a atelierului, a avut loc o tranzacţie imobiliară privind un garaj auto între două persoane fără legătură juridică cu atelierul său electric, reclamantul a arătat că pârâta a conectat garajul auto la branşamentul atelierului, încheind cu proprietarul garajului un contract de furnizare a energiei electrice trifazice ce are ca loc de consum "atelier electric", deşi, în actele notariale imobilul este identificat ca fiind o "construcţie C1". Acest contract are nr. x/18.02.2013 şi conţine cinci semnături falsificate.

Pornind de la aceste împrejurări, recurentul-reclamant a susţinut, în dezvoltarea ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile deciziei pronunţate în recurs în primul ciclu procesual, deoarece în rejudecare a schimbat nelegal obiectul cererii de chemare în judecată din daune morale în daune contractuale, cu încălcarea regulilor de procedură. În acest sens, a reprodus mai multe paragrafe atât din decizia nr. 172/2024, cât şi din hotărârea recurată, precum şi dispozitivele hotărârilor pronunţate în cauză.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea recurată este nemotivată, deoarece considerentele sunt copiate din decizia nr. 533/2024 pronunţată de aceeaşi instanţă de apel.

Din perspectiva ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a făcut trimitere la decizia nr. 989/2018, menţinută prin decizia nr. 265/2021 pronunţată de instanţa supremă, prin care s-a statuat definitiv existenţa faptelor ce cad sub incidenţa art. 58, art. 72, art. 252, art. 1.349, art. 1.357, art. 253 alin. (4) C. civ.

În acest context, a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii delictuale, arătând că existenţa prejudiciului poate fi dovedită prin oprirea abuzivă a activităţii atelierului electric, cu încălcarea art. 1.277 C. civ., în plină perioadă de iarnă, fapt ce a condus la lipsirea familiei sale de sursă de venit; potrivit recurentului, celelalte condiţii ale răspunderii delictuale sunt îndeplinite, faptele imputate pârâtei fiind săvârşite cu premeditare şi rea-credinţă, cu lezarea continuă şi continuată a valorilor sale intrinseci.

În dezvoltarea ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., schimbând nelegal obiectul cererii de chemare în judecată din daune morale în daune contractuale.

De asemenea, a afirmat că au fost încălcate prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., arătând că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a copiat considerentele din decizia nr. 533/2024; totodată, a susţinut că instanţa de apel a dus în derizoriu decizia instanţei supreme nr. 172/2024, în sensul că nu a făcut nicio analiză logico-juridică a art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă, prin memoriul de recurs formulat, a criticat decizia recurată din perspectiva ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie care se întemeiază pe motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

Sub acest aspect, a invocat aplicarea greşită a art. 36 C. proc. civ. deoarece în perioada 12.12.2016-12.06.2017, chiar dacă reclamantul era proprietar al unei părţi din imobilul căruia îi corespundea locul de consum x, relaţia contractuală de furnizare a energiei electrice încetase la 31.01.2016, ca urmare a schimbării furnizorului.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că se impunea analizarea pretinsei lezări a unor aşa-zise drepturi, în condiţiile în care relaţiile contractuale de furnizare se derulau cu un alt furnizor, motiv pentru care se impunea admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel în mod greşit i-a respins apelul, deşi nu exista o faptă ilicită, în condiţiile în care atât schimbarea beneficiarului locului de consum, cât şi schimbarea furnizorului de energie electrică s-au realizat conform normelor legale.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a afirmat că reclamantul prezintă în mod eronat situaţia de fapt, întrucât nu a existat o întrerupere de furnizare a energiei electrice la data de 11.02.2013, în condiţiile în care nu a fost efectuată nicio intervenţie asupra instalaţiei electrice care să fi perturbat consumul de energie electrică aferent vreunuia dintre cele două locuri de consum.

Potrivit recurentei-pârâte, nu se poate susţine că reclamantul este proprietarul instalaţiei de racordare, în condiţiile în care delimitarea patrimonială a instalaţiilor electrice se face la bornele de ieşire din contor. În plus, un element esenţial în soluţionarea litigiului este faptul că fiind o preluare a locului de consum, nu a existat niciodată o solicitare de întrerupere a furnizării cu energie electrică la acest loc de consum - nr. x - în perioada în cauză, astfel încât dacă reclamantul ar fi fost în continuare posesorul imobilului respectiv ar fi rezultat că ar fi beneficiat în continuare de energie electrică.

În final, recurenta-pârâtă a relatat situaţia din alte litigii purtate cu reclamantul.

La 30.04.2025, recurentul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, invocând inadmisibilitatea recursului pârâtei, ca urmare a schimbării obiectului acţiunii introductive din daune morale în daune contractuale.

La 30.04.2025, recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantului ca nefondat.

La 23.05.2025, recurentul-reclamant a răspuns la întâmpinare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că argumentele formulate de recurentul-reclamant în susţinerea inadmisibilităţii recursului pârâtei nu pot fi analizate distinct, pe calea unei excepţii, având în vedere că acestea se suprapun celorlalte critici subsumate motivelor de recurs invocate în cauză. De aceea, acestea vor fi examinate în mod integrat, cu ocazia analizării pe fond a cererii de recurs.

Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Referitor la recursul declarat de reclamant întemeiat pe ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5-8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile din decizia pronunţată de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, întrucât, în rejudecare, ar fi schimbat obiectul cererii de chemare în judecată din daune morale în daune contractuale.

Totodată, aceeaşi susţinere este reiterată şi în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin invocarea încălcării dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi art. 478 alin. (3) C. proc. civ. or, întrucât aceste critici vizează, în esenţă, pretinsa nerespectare a unor norme procedurale referitoare la limitele învestirii şi rolul judecătorului în aflarea adevărului, ele se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Prioritar, Înalta Curte notează că prezenta cauză se află pentru a treia oară în etapa judecăţii în recurs pe rolul instanţei supreme, aspect care impune analiza criticilor formulate prin raportare strictă la limitele casării şi la dezlegările obligatorii deja date în cauză.

Limitele casării sunt determinate implicit prin sfera motivelor de recurs deduse examinării în calea extraordinară de atac şi prin statuările instanţei de recurs care, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ. sunt obligatorii pentru instanţa care rejudecă, după casare, procesul, la alin. (3) stabilindu-se că "după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată". În acest cadru, rejudecarea trebuie realizată cu respectarea strictă a îndrumărilor şi limitelor stabilite de instanţa de recurs, evitându-se reexaminarea chestiunilor deja soluţionate.

Aşadar, în rejudecare, instanţa de apel are obligaţia de a respecta dezlegările date de instanţa de recurs asupra problemelor de drept soluţionate, de a reexamina cauza în concordanţă cu acestea şi de a urma îndrumările instanţei ierarhic superioare, principiu justificat atât pe autoritatea de lucru judecat, cât şi pe autoritatea ierarhică a instanţei superioare. Desigur că, în măsura în care o parte semnificativă a chestiunilor litigioase a fost deja rezolvată prin hotărârea de casare, instanţa care rejudecă procesul este dispensată de reexaminarea lor, aşa încât rejudecarea se va limita la restul aspectelor deduse de părţi în proces.

În speţă, rolul instanţei de apel a fost acela de a soluţiona litigiul cu respectarea statuărilor instanţei supreme redate prin decizia de casare nr. 172/31.01.2024, respectiv de a efectua, cu prioritate, analiza privind incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat pretins produs de hotărârile pronunţate în dosarele nr. x/2017 şi nr. y/2020, esenţial, de altfel, şi în stabilirea calităţii procesuale active.

În acest cadru, instanţa de apel a procedat la analiza cauzei cu respectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., statuând că nu sunt întrunite condiţiile pentru reţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi nici pentru admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active; ulterior, instanţa a trecut la analiza fondului cauzei, din perspectiva temeiului de drept care a stat la baza cererii având ca obiect angajarea răspunderii delictuale a pârâtei.

Din considerentele hotărârii recurate rezultă că, în analiza sa, instanţa de apel a avut în vedere exclusiv condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, fără a proceda la evaluarea unui raport contractual, a modului de executare sau neexecutare a unor obligaţii contractuale ori a consecinţelor juridice specifice acestui tip de răspundere.

Ca atare, nu poate fi primită critica referitoare la pretinsa schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată, câtă vreme instanţa de apel a soluţionat litigiul în limitele învestirii, astfel cum acesta a fost configurat de reclamant, care, aşa cum se poate observa, se rezumă la scoaterea izolată din context a unui paragraf din considerentele hotărârii recurate pentru a invoca existenţa unor pretinse neregularităţi.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant vizează nemotivarea hotărârii atacate, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinându-se că instanţa de apel a reiterat considerentele unei alte hotărâri pronunţate de aceeaşi curte de apel, respectiv decizia nr. 533/2024.

Acest motiv de nelegalitate are în vedere ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Examinând modul în care instanţa de apel a analizat cauza, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă cerinţele de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., neputându-se reţine existenţa unei nemotivări în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în privinţa motivării, se constată că instanţa de apel a expus, în considerentele hotărârii atacate, ca elemente ale silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, oferind o motivare clară şi suficientă, aşa încât Înalta Curte nu poate împărtăşi criticile prin care recurentul-reclamant tinde să demonstreze nemotivarea hotărârii.

De altfel, eventualele similitudini cu anumite considerente cuprinse într-o altă hotărâre se explică prin identitatea factorului declanşator al disputei dintre părţi, fără a conduce la concluzia inexistenţei unei examinări proprii a cauzei.

Prin urmare, regăsirea unor considerente dezvoltate într-o altă hotărâre, pronunţată între aceleaşi părţi sau în cauze conexe, nu echivalează cu lipsa motivării, cum greşit afirmă recurentul.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant îşi întemeiează susţinerile referitoare la incidenţa acestuia pe decizia nr. 989/2018, menţinută prin decizia nr. 265/2021 a instanţei supreme pronunţate în dosarul nr. x/2017, afirmând că prin aceste hotărâri s-ar fi statuat definitiv asupra existenţei unor fapte ilicite şi, implicit, asupra îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, fără a formula însă veritabile critici de nelegalitate îndreptate împotriva deciziei atacate şi fără a indica în concret în ce constă pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat.

Susţinerile recurentului privind caracterul abuziv al faptei, existenţa prejudiciului şi pretinsa rea-credinţă a pârâtei, deşi subsumate formal art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., constituie, în realitate, critici ce vizează reaprecierea situaţiei de fapt, aspecte ce nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aşadar, concluzia care se impune este aceea că nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul acestuia.

Asupra recursului formulat de pârâtă, instanţa supremă reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă a evocat în mod expres motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., iar chestiunea pusă în discuţie vizează modul în care instanţa de apel a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active; invocând aplicarea greşită a art. 36 C. proc. civ., a arătat că, deşi reclamantul era proprietarul unei părţi a imobilului aferent locului de consum nr. x, raportul contractual de furnizare a energiei electrice încetase la data de 31.01.2016, ca urmare a schimbării furnizorului, împrejurare care, în opinia recurentei, ar fi impus respingerea cererii fără analizarea pe fond a cauzei.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, deoarece din cuprinsul memoriului de recurs nu se pot desprinde critici ce ar putea fi subsumate ipotezei arătate, aceea a existenţei unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Totodată, se reţine că, argumentele recurentei se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că se invocă aplicarea greşită a unei norme de procedură, iar nu încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme de drept material.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a soluţionat în mod corect apelul pârâtei referitor la dispoziţia dată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, prin raportare la dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., reţinând existenţa identităţii dintre reclamant şi persoana pretins prejudiciată, în condiţiile în care pretenţiile deduse judecăţii sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

Ca atare, nu se poate reţine încălcarea normei procedurale arătate, câtă vreme instanţa de apel a realizat o verificare corectă a condiţiilor de exercitare a acţiunii civile, stabilind că reclamantul are calitate procesuală activă pentru a solicita repararea unui prejudiciu pretins a fi cauzat printr-o faptă ilicită. Eventuala existenţă sau inexistenţă a dreptului substanţial invocat, precum şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale constituie aspecte ce ţin de fondul cauzei, ce au fost analizate ca atare.

Aşadar, concluzia care se impune este aceea că argumentele recurentei-pârâte sunt nefondate şi nu justifică casarea hotărârii atacate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 55/2025 din 30.01.2025, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2025.