Nullity of cassation appeal for failure to articulate legal grounds against contractual qualification of mandate obligations as result-based

Şedinţa publică din data de 23 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 26.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A. şi B. au formulat acţiune în răspundere civilă pentru încălcarea drepturilor consumatorului prin care au solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe (în continuare ANL) în temeiul răspunderii civile contractuale la plata de daune materiale constând în contravaloarea lipsei de folosinţă în sumă de 1.200 euro/lună (echivalentul sumei de 5.930 RON/lună la cursul de 1 euro/4.9417 RON din data de 25.05.2022 (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiza tehnică de evaluare a sumei exacte), pentru perioada cuprinsă între 26.05.2019 şi data cererii respectiv, 26.05.2022 în sumă totală de 43.200 euro (echivalentul a 213.481,44 RON la cursul de 1 euro/4.9417 RON din data de 25.05.2022), precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa din blocul A9, tronson 1, Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. x, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat să dispună rezilierea contractului de mandat nr. x/16.07.2008 încheiat cu pârâţii - reconvenţionali A. şi B..

Prin sentinţa civilă nr. 3004/07.12.2023 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea reconvenţională ca nefondată; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţi şi a obligat pârâta la plata sumei de 200.439,68 RON cu titlu de daune materiale pentru lipsa de folosinţă a imobilului în perioada 26.05.2022 - 02.08.2023; la plata către reclamanţi a sumei de 13951,17 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din care suma de 5374 reprezintă taxă judiciară de timbru, 7077,17 RON reprezintă onorariu de avocat iar suma de 1500 de RON reprezintă onorariu de expert judiciar.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 78/A din 28 ianuarie 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva sentinţei civile nr. 3004/07.12.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A admis apelul formulat de apelanţii A. şi B. şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 40625 euro în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune materiale şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională Pentru Locuinţe, solicitând admiterea căii de atac şi casarea în tot a deciziei recurate, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale privind interpretarea contractului de mandat nr. x/16.07.2008.

Astfel, consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să aplice şi să analizeze inclusiv principiile prevăzute la contractul de mandat în conformitate cu C. civ. din 1864, hotărârea recurată fiind lipsită de temei legal, întrucât instanţa de apel nu motivează încadrarea contractului de mandat, care în sine prevede o obligaţie de diligentă, ca reprezentând o obligaţie de rezultat.

Or, este evident că ANL, prin contractul de mandat nr. HCA2-12/I6.07.2008. încheiat, acţionează în numele şi pe seama mandantului său, depunând toate diligentele necesare atingerii scopului urmărit, acela de a asigura, de a urmări executarea şi finalizarea imobilului.

În plus, noţiunea de urmărire a executării lucrărilor defineşte acţiuni de diligentă, astfel că, întinderea mandatului acordat recurentei este clar definită şi stabilită. Obligaţia mandantului se încadrează în limitele şi particularităţile unui mandat convenţional ce derivă din voinţa expresă a părţilor, acordat pentru o anumită operaţiune şi o anumită perioadă de timp.

Potrivit doctrinei în materie, în cazul unei obligaţii de diligenţă, răspunderea creditorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijenţă sau imprudenţă, sarcina probei în privinţa acestui aspect îi revine creditorului.

Astfel, în nicio situaţie nu s-ar putea prezuma culpa recurentei, întrucât aceasta trebuie probată de către creditor. Simpla împlinire a termenului, fără ca locuinţa să fie finalizată şi predată, nu dă naştere unei prezumţii de culpă în sarcina ANL, dat fiind caracterul de diligentă al obligaţiei care îi revine.

De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale privind interpretarea clauzelor contractului de mandat nr. x/16.07.2008.

Obligaţiile recurentei sunt în mod expres stabilite prin contractul de mandat, un mandat cu reprezentare, acordat pentru o anumită perioadă de timp şi pentru anumite operaţiuni expres determinate. În plus, în situaţia dată, ar trebui avute în vedere şi dispoziţiile prevăzute de art. 983 C. civ. de la 1864 care prevăd faptul că "în caz de îndoială, convenţia trebuie interpretată în folosul celui care se obligă", care atestă o regulă de bază, preluată din dreptul roman, conform căreia "in dubio pro reo".

Faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale privind interpretarea contractului de mandat, rezidă şi în echivalarea noţiunii de "finalizare" cu cea de "asigurare a finalizării."

Împrejurarea că mandatul a fost acordat recurentei numai pentru urmărirea lucrărilor nu si pentru alte acte sau operaţiuni juridice, rezultă şi din faptul că, ulterior încheierii mandatului cu ANL, mandantul a încheiat în nume propriu contractul de construire, direct cu constructorul - Contractul de construire cu încheiere de legalizare de semnătură sub nr. x/21.10.2008.

Precizează şi faptul că ANL nu încasează preţul construcţiei şi deci, nu se poate folosi de banii beneficiarilor, ci, în calitate de reprezentant al acestora, transmite băncii finanţatoare ordinele de plată pentru a fi achitate direct în contul antreprenorului.

Astfel, simpla trimitere pe care părţile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 şi ale contractului de antrepriză şi de construire nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiul conform căruia convenţiile n-au efect decât între părţile contractante, prevăzut de art. 973 C. civ. de la 1864.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă susţine că instanţa a interpretat şi aplicat în mod eronat prevederile legale în ceea ce priveşte existenţa condiţiilor răspunderii civile contractuale, fiind incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată că, în ceea ce priveşte calificarea contractului şi a obligaţiilor ANL, contrar celor învederate de instanţă, raporturile juridice dintre recurenta-pârâtă şi partea adversă au la bază un veritabil contract de mandat, ce prevede obligaţia de a urmări executarea lucrărilor, deci o obligaţie de diligenţă.

Totodată, în ceea ce priveşte fapta ilicită, menţionează că aceasta se apreciază prin raportare la obligaţiile de diligenţă ce se află în sarcina ANL conform contractului de mandat, respectiv de a urmări executarea şi finalizarea imobilului în cauză, alături de obligaţiile de reprezentare a mandantului în relaţia cu banca finanţatoare, proiectantul şi antreprenorul general.

Or, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că fapta ilicită a recurentei rezidă în nefinalizarea construcţiei în termenul agreat şi în nerealizarea reţelei de utilităţi.

În vederea combaterii aspectelor reţinute de instanţa de apel, recurenta-pârâtă precizează că prin Convenţia MM nr. 1909/2004, părţile au stabilit să participe împreună la realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă, apreciind că a îndeplinit, întru totul, obligaţia de a urmări executarea şi finalizarea construcţiei, obligaţie prevăzută în mod expres prin contractul de mandat. Prin raportare la aceste împrejurări, în prezenta cauză consideră că nu este dovedită fapta ilicită.

În ceea ce priveşte prejudiciul, întrucât, în baza contractului de mandat, obligaţia ANL este aceea de a urmări executarea lucrărilor şi de a depune toate diligentele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei, nu poate fi reţinut în mod rezonabil în sarcina recurentei-pârâte crearea unui prejudiciu în patrimoniul mandantului.

Consideră că instanţa de apel nu a efectuat nicio cercetare proprie cu privire la existenţa unui aşa-zis prejudiciu care ar fi fost produs din culpa sa ci, dimpotrivă s-a raportat la "nepredarea construcţiei la data stabilită prin contract", în condiţiile în care doar în contractul de construire care este semnat de reclamanţi şi constructor este stipulată o astfel de dată de predare a locuinţei.

Mai mult decât atât, niciunde în contractul de mandat care este singurul act, singurul raport contractual încheiat între ANL şi partea adversă, nu există nicio prevedere contractuală cu privire la termenul de predare al locuinţei.

În ceea ce priveşte vinovăţia recurentei, fiind vorba de un contract ce are ca obiect o obligaţie de mijloace, debitorul este obligat să pună în valoare toate mijloacele necesare şi să desfăşoare o activitate diligentă pentru a obţine un anumit rezultat, motiv pentru care atunci când nu este realizat rezultatul, nu se poate prezuma automat culpa debitorului.

Mai susţine că instanţa de apel nu face o analiză proprie cu privire la o eventuală vinovăţie a recurentei, rezumându-se la a arăta că, "concluzia este aceea că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de rezultat asumată prin contractul de mandat..." şi totodată de a confirma concluzia primei instanţe, "în acest context, este corectă concluzia primei instanţe potrivit căreia...".

Prin urmare, în ceea ce priveşte vinovăţia, apreciază că decizia recurată este nelegală întrucât, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, nu se poate proba culpa ANL strict prin raportare la împrejurarea că până la acest moment nu a fost realizată recepţia imobilului, în condiţiile în care obligaţiile acesteia privesc strict urmărirea activităţii de executare şi finalizare.

Instanţa de apel nu a făcut o distincţie după natura şi obiectul contractelor deduse judecăţii şi, mai ales, nu a dat relevanţă clauzelor specific ataşate de lege acestora, care le diferenţiau sub aspectul naturii, obiectului şi efectului, devenind incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece această rezolvare reprezintă o schimbare a naturii şi conţinutului actului juridic.

Mai arată că, lipsa legăturii de cauzalitate rezultă din faptul că recurenta şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale, motiv pentru care nu poate fi ţinută responsabilă pentru ceea ce alte autorităţi ar fi trebuit să îndeplinească.

Recurenta-pârâtă invocă şi faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că, deşi instanţa reţine faptul că pârâta nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător sarcina, imobilul reclamantului nefiind finalizat în termenul stabilit, nu învederează acele obligaţii pe care pârâta nu şi Ie-a îndeplinit.

În plus, arată că obiectul prezentei cauze este dat de obligarea pârâtei ANL la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu, iar întreaga construcţie juridică se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, pe contractul de mandat încheiat cu aceasta, astfel încât Curtea de Apel Bucureşti ar fi trebuit să clarifice aspectele ce ţineau de obiectul şi întinderea mandatului acordat ANL şi să verifice temeinica pretenţiilor băneşti formulate prin cererea de chemare în judecată din perspectiva raporturilor juridice existente între părţi; or, reclamanţii au încheiat cu constructorul un contract de construire unde se prevede faptul că, constructorul avea obligaţia contractuală de a finaliza imobilul în termen de 2 ani şi implicit acesta primea contravaloarea construirii imobilului.

Totodată, reclamanţii aveau posibilitatea ca, în temeiul prevederilor contractuale (cel de construire) să solicite obligarea acestuia la plata penalităţilor de întârziere după împlinirea termenului contractual de finalizare, însă reclamanţii nu au folosit această prevedere contractuală.

Or, în situaţia în care instanţa ar fi procedat la efectuarea unei analize complete, în sensul pronunţării unei decizii motivate, ar fi constatat faptul că ANL şi-a îndeplinit obligaţiile.

Recurenta-pârâtă mai suţine faptul că instanţa a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea ANL, precum şi prevederile contractului de mandat în raport cu celelalte obligaţii prevăzute în alte raporturi juridice.

Astfel, pentru a crea aparenţa legală a existenţei unor obligaţii de rezultat în sarcina ANL, instanţa de apel, a impus, implicit, şi alte obligaţii în sarcina acesteia, sarcini care excedează contractului de mandat încheiat.

Or, faptul generator de obligaţii în sarcina pârâtei poate fi doar contractul, aceasta fiind cauza juridică a acţiunii reclamantului, iar instanţa de apel a încălcat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., transgresând limitele învestirii instanţei.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, precizează faptul că asigurarea fondurilor necesare pentru realizarea lucrărilor de construcţie a imobilelor în programul de credit ipotecar derulat de ANL este distinctă de finanţarea şi executarea lucrărilor de viabilizare a terenului pe care se construiesc aceste locuinţe (reţele de alimentare cu energie electrică, reţele de alimentare cu gaze, reţele de canalizare şi alimentare cu apă, reţele de comunicaţii, reţele de drumuri interioare, dotări urbane etc).

În prezent, referitor la utilităţi, pe sectorul 1 al amplasamentului Henri Coandă, unde se află şi imobilul reclamanţilor, precizează că acestea sunt finalizate şi funcţionale (apă-canalizare, gaze naturale, energie electrică) inclusiv recepţionate, drumuri asfaltate, iluminat public, fapt dovedit cu procesele-verbale de recepţie a utilităţilor care au fost depuse la dosarul de primă instanţă, iar beneficiarii trebuie să facă demersurile necesare în vederea branşării.

Din prevederile contractului de construire, încheiat doar între reclamanţi şi constructor, rezultă că ANL şi/sau executantul lucrărilor de construcţii montaj nu are calitatea de a întreprinde demersurile necesare pentru branşarea imobilului reclamantului la utilităţi, acestea fiind în sarcina exclusivă a beneficiarului. De asemenea, proiectul tehnic de execuţie a casei nu prevede soluţiile de branşare la utilităţi, acestea fiind stabilite prin avizul tehnic de racordare/acord, emis de către operatori/furnizori, conform procedurilor proprii şi reglementărilor legale în vigoare.

Astfel, pentru realizarea locuinţelor, antreprenorii construiesc imobilele care vor intra în proprietatea persoanelor fizice, execuţia lucrărilor de construcţie fiind realizată din fondurile asigurate de către acestea (avans şi credit ipotecar acordat de bănci).

Finanţarea şi realizarea lucrărilor de viabilizare a terenului (proprietatea autorităţilor locale) pe care se construiesc aceste locuinţe se realizează în baza Convenţiei MM nr. 1909/06.05.2004 şi a Contractului de cooperare nr. x/06.03.2008 prin care autorităţile locale şi operatorii economici de profil s-au obligat, fiecare pe domeniul său de activitate, să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia tuturor componentelor sistemului de utilităţi în Cartierul Henri Coandă.

Aşadar, recurenta susţine că nu are prerogativa legală să asigure finanţarea şi executarea lucrărilor de utilităţi pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele

Aceste obligaţii revin autorităţilor administrativ-teritoriale, astfel cum reiese în mod clar din dispoziţiile art. 3 alin. (1) teza întâi din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006 din prevederile Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, obligaţii preluate la acest moment prin art. 129 alin. (7) Codul administrativ.

Din analiza dispoziţiilor legale evocate, rezultă indubitabil că ANL nu are instituită în sarcina sa, nici contractual şi nici legal, obligaţia finanţării şi/sau realizării utilităţilor/viabilizării terenurilor în cartierul Henri Coandă.

Conform art. 2 alin. (4) din Legea nr. 152/1998, în forma aplicabilă la momentul încheierii contractului de mandat din prezenta cauză, în structura cheltuielilor de investiţii prevăzute la alin. (2), va fi cuprinsă o cotă de 3% care se constituie venituri ale A.N.L., destinate acoperirii cheltuielilor efectuate pentru realizarea montajului financiar necesar, contractarea serviciilor de proiectare. contractarea şi urmărirea lucrărilor de execuţie, cu respectarea legislaţiei in vigoare.

Instanţa de apel a concluzionat faptul că ANL nu ar fi respectat obligaţiile asumate în raport cu mandantul, însă hotărârea recurată este nelegală, întrucât soluţia pronunţată este întemeiată pe dispoziţii străine de contractul încheiat între recurenta-pârâtă şi intimaţi, cu depăşirea limitelor învestirii şi cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii de drept material şi procesual, sens în care apreciază că este incident şi motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că instanţa a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea ANL, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8. C. proc. civ.

În acest sens, Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi Normele de aplicare a legii menţionate, privesc modul de înfiinţare şi funcţionare a acesteia în general, fără a putea fi raportate ad literam la fiecare contract încheiat de către ANL sau peste prevederile acelui contract.

Validarea unui asemenea raţionament, precum cel expus de către instanţa de apel, ar presupune că obligaţiile asumate de către ANL prin semnarea oricărui contract, de orice natură, nu ar avea nicio relevanţă, întrucât oricum acestea ar fi stabilite cu titlu general de către legea şi regulamentul de înfiinţare şi funcţionare al acesteia.

În altă ordine de idei, se observă faptul că instanţa de apel înţelege să pună semnul egal între nerealizarea reţelei de utilităţi şi între asigurarea infrastructurii şi utilităţilor, cu ignorarea completă a clauzelor contractului de mandat.

Din analiza dispoziţiile legale invocate, consideră că ANL nu are instituită în sarcina sa, nici contractual şi nici legal, obligaţia finanţării şi/sau realizării utilităţilor/viabilizării terenurilor în cartierul Henri Coandă.

Faţă de cele expuse, recurenta concluzionează, în primul rând, că instanţa de apel a conchis faptul că ANL, în baza unor texte legale privind funcţionarea ANL, nu ar fi respectat obligaţiile asumate în raport cu mandantul şi, în al doilea rând, că instanţa de apel a extins cadrul procesual al prezentului litigiu la analiza acestor texte legale, cu ignorarea contractului de mandat, ce îi conferă mandantului calitatea procesuală activă.

Or, este mai mult decât evident faptul că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât soluţia acesteia este întemeiată pe dispoziţii străine de contractul încheiat între ANL şi intimat, cu depăşirea limitelor învestirii şi cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii de drept material şi procesual, sens în care este incident şi motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, opinează şi că ANL nu poate fi făcută responsabilă pentru neîndeplinirea unei obligaţii pe care nu şi-a asumat-o contractual şi nicio altă prevedere legală nu i-o impune. Or, atât timp cât ANL nu poate fi obligată la îndeplinirea unei obligaţii pe care nu şi-a asumat-o (finalizarea locuinţei la termenul stipulat în contractul de construire cu utilităţi), nu poate fi obligată nici la repararea unui eventual prejudiciu, produs ca urmare a acestei neîndepliniri.

În altă ordine de idei, nu se poate reţine în mod rezonabil că prevederile contractului de mandat ar putea fi completate, din punct de vedere al obligaţiilor, cu obligaţiile cuprinse în contractul de antrepriză, în condiţiile în care contractul de mandat nu conţine nicio stipulaţie în acest sens.

Astfel, simpla trimitere pe care părţile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 şi ale contractului de antrepriză şi de construire nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiul conform căruia Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante, prevăzut de art. 973 C. civ. de la 1864.

Cu privire la Contractul de cooperare nr. x/06.03.2008, învederează faptul că prin sentinţa civilă nr. 8903/27.11.2008 pronunţată de Judecătoria Sectorul 5 Bucureşti, în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2273/08.04.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Primăria municipiului Bucureşti a fost obligată să lanseze procedura de atribuire, prin licitaţie publică a lucrărilor de utilităţi prin introducerea reţelelor de alimentare cu apă, canalizare şi drumuri în cartierul Henri Coandă, obligaţie asumată prin acest contract.

Astfel, suplimentar antreprenorului general, care avea obligaţia de construire şi predare a imobilului, un rol primordial în finalizarea şi recepţia imobilului în cauză îl are Municipiul Bucureşti care, în temeiul Contractului de cooperare nr. x/06.03.2008 s-a obligat să asigure proiectarea, finanţarea şi executarea reţelelor de drumuri de acces, canalizare pentru ape menajere, canalizare pentru ape pluviale, reţea de alimentare cu apă, reţea de străzi de categoria a II-a de legătură, sistematizarea pe verticală pe toată suprafaţa ansamblului, reţea de iluminat, amenajarea Văii Saulei.

Or, având în vedere toate aspectele evocate, reiese că Primăria Municipiului Bucureşti este cea care gestionează atât finanţarea cât şi repartizarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă, astfel că ANI. nu poate fi obligată la plata prejudiciului pentru nefinalizarea acestora.

Mai mult decât atât, acest fapt rezultă în mod clar şi fără echivoc şi din procesele-verbale de recepţie finală a utilităţilor pe care recurenta le-a depus în probaţiune la prima instanţă.

În acelaşi sens, invocă şi sentinţa civilă nr. 620/27.01.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti (rămasă definitivă prin Hotărârea nr. 3291/24.09.2015 a Tribunalului Bucureşti) în dosarul nr. x/2013, prin care instanţa a obligat autorităţile locale la realizarea utilităţilor în Cartierul Henri Coandă.

Prin urmare, atâta timp cât instanţele de judecată au constatat că, în privinţa finalizării cartierului Henri Coandă, fiecare parte contractantă răspunde de îndeplinirea obligaţiilor asumate, pronunţarea unei soluţii contrare, care să prevadă în sarcina ANI. obligaţia finalizării utilităţilor, cu ignorarea prevederilor contractului de mandat, este nelegală.

În concluzie, coroborând aspectele expuse anterior, susţine că instanţa a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea ANL, precum şi a faptului că, instanţa a interpretat şi aplicat în mod eronat prevederile contractului de mandat în raport cu celelalte obligaţiile prevăzute în alte raporturi juridice.

Contrar celor reţinute în decizia recurată, în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a tranşat faptul că ANL trebuia să urmărească finalizarea lucrărilor/neexecutarea obligaţiilor, ci s-a analizat o situaţie particulară, respectiv refuzul ANL de a întreprinde măsurile administrative şi de a comunica către un anumit beneficiar documentele solicitate. În plus, în cadrul respectivului dosar nu s-a analizat contractul de mandat încheiat cu intimatul din prezenta cauză, astfel încât hotărârea pronunţată în respectivul dosar să aibă o valoarea probatorie în cauza pendinte.

Aşadar, în ceea ce priveşte puterea de lucru judecat, apreciază că, în vederea pronunţării unei soluţii temeinice şi legale, instanţa de apel, ar fi trebuit să realizeze o analiză proprie a aspectelor deduse judecăţii în vederea formării convingerii sale.

În acest sens, nu este suficientă demonstrarea unei similitudini între cazurile aliate pe rolul instanţelor de judecată pentru că, în această situaţie, s-ar ajunge în practică la obţinerea unei soluţii unice în dosare diferite, cu elemente faptice diferite, doar în considerarea faptului că anumite chestiuni asemănătoare au fost tranşate deja. În această ipoteză ar fi nesocotit pe deplin rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevederile art. 22 C. proc. civ. devenind unele cu aplicabilitate extrem de restrânsă.

Recurenta consideră că instanţa de apel, a transformat în mod nelegal, practica judiciară în izvor de drept, în temeiul căreia a admis apelul intimatului - reclamant cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

Or, în cadrul sistemului de drept românesc practica judiciară nu este izvor de drept după cum este de pildă în sistemul de drept "common law" unde sistemul juridic este dezvoltat pe baza jurisprudenţei instanţelor de judecată

În concluzie, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea recurată este nelegală întrucât instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât a dat eficienţă puterii de lucru judecat a unor hotărâri pronunţate în dosare străine de prezenta cauză, fără a realiza o analiză proprie a argumentelor invocate.

În concluzie, solicită admiterea recursului şi casarea în tot a deciziei recurate, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că înţelege să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.

Analizând recursul sub aspect formal, din perspectiva excepţiei de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Aceste norme legale, coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., care reglementează limitativ cazurile de casare, prevăd că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, respectiv argumentele de natură juridică pe baza cărora recurentul înţelege să critice hotărârea atacată.

Art. 487 din acelaşi act normativ stipulează că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Înalta Curte reţine că a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, identificarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate, rezultă că recurentei îi revine obligaţia de a indica critici de nelegalitate faţă de decizia pe care o atacă.

În speţă, se constată că, deşi prin memoriul de recurs s-au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., motivele dezvoltate nu pot fi circumscrise cazurilor de casare reglementate de textele legale invocate.

Examinând cererea de recurs din perspectiva chestiunilor ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii, care pot fi examinate în recurs, se observă că, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile legale referitoare la interpretarea contractelor, la contractul de mandat şi la atribuţiile A.N.L. prevăzute de Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, critici pe care le-a subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu pot fi analizate acele critici prin care se susţine că instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, contractul de mandat, prin raportare la conţinutul clauzelor contractuale, întrucât actualul C. proc. civ. nu mai prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 ("când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia").

În acest context normativ, sunt neavenite, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile din memoriul de recurs prin care se susţin, în sinteză, următoarele aspecte: instanţa de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractului de mandat şi conţinutul obligaţiilor asumate de mandatar, urmărirea execuţiei şi finalizării lucrărilor neechivalând cu executarea şi finalizarea lor; prin art. 1 din contractul de mandat, A.N.L. s-a angajat să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor la termen, adică să depună diligenţele necesare pentru a obţine executarea şi finalizarea la termen a lucrărilor de construire a locuinţei, fără însă a garanta că rezultatul urmărit va fi obţinut în termenul stipulat; prevederile contractului de mandat sunt cât de poate de clare, sub aspectul obligaţiilor asumate de mandatar, acestea fiind de diligenţă, iar nu de rezultat; în mod greşit a reţinut instanţa de apel că A.N.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a finaliza imobilul şi de a realiza reţeaua de utilităţi în termenul convenit, din clauzele contractului de mandat rezultând că mandatarul avea doar o obligaţie de diligenţă, respectiv de a urmări finalizarea lucrărilor în termen, fără a se obliga la executarea construcţiei ori la predarea la cheie a imobilului; reclamanţii nu au mandatat A.N.L. să îi reprezinte în relaţia cu autorităţile publice care s-au obligat a asigura proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de utilităţi; A.N.L. a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligaţiilor contractuale, notificând constructorii, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor şi purtând o amplă corespondenţă cu părţile implicate în acest proiect.

Se observă că, prin intermediul acestor critici, se susţine că instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, actul juridic dedus judecăţii (contractul de mandat), atunci când a calificat obligaţia asumată de către recurenta-pârâtă ca fiind o obligaţie de rezultat, iar nu de diligenţă, astfel că nu se circumscriu nici motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (care are în vedere încălcarea normelor de drept material, iar nu interpretarea greşită a clauzelor contractuale), nici altui motiv de casare dintre cele prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 983 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă, se constată că acestea au fost invocate pentru prima oară în recurs, contrar dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. care stipulează astfel: "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor."

Obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, motiv pentru care nu pot fi supuse controlului instanţei de recurs, omisso medio, neregularităţi ivite în primă instanţă şi care nu au fost deduse cenzurii instanţei de apel. Partea care vrea să îşi conserve dreptul la critică asupra judecăţii urmate şi soluţiei date în primă instanţă inclusiv în recurs trebuie să formuleze criticile corespunzătoare şi în apel, ocazionând, aşadar, un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicţie în fond, şi doar dacă aceste demers rămâne fără succes poate reitera criticile corespunzătoare şi în recurs.

Verificând motivele de apel formulate de pârâtă, se observă că aceasta nu a dedus analizei instanţei de apel critici privind aplicarea regulilor de interpretare a convenţiilor, contrar afirmaţiilor din recurs. Cu toate că a criticat calificarea dată de prima instanţă obligaţiei sale contractuale de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construcţii, astfel încât acestea să se realizeze conform proiectului şi la termen, în sprijinul acestei critici pârâta nu a invocat aplicarea prevederilor art. 983 din C. civ. de la 1864. Prin urmare, critica privind incidenţa acestei norme legale nu poate fi analizată direct de instanţa de recurs.

Cât priveşte criticile în recurs referitoare la diligenţele întreprinse pe lângă constructor şi autorităţile locale sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care stadiul concret de îndeplinire a obligaţiilor de rezultat specifice conţinutului raportului juridic dintre părţi şi existenţa culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, recurenta reia în calea extraordinară de atac a recursului aceleaşi susţineri pe care le-a realizat şi în faţa instanţei de prim control judiciar, care a conchis că contractul de mandat este un act juridic complex, prin care intimaţii-reclamanţi au împuternicit A.N.L. să îi reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, context în care a reţinut că obligaţia asumată de recurenta-pârâtă este una de rezultat, nu de diligenţă, interpretare ce nu poate fi cenzurată în recurs.

Referitor la condiţiile răspunderii civile contractuale, recurenta-pârâtă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut neexecutarea obligaţiilor contractuale, în condiţiile în care a întreprins demersurile necesare în vederea îndeplinirii obligaţiilor asumate, iar nefinalizarea la termen a locuinţei a fost determinată de Primăria Municipiului Bucureşti, care gestionează finanţarea şi realizarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă, astfel că prejudiciul nu îi poate fi imputat.

Nici aceste critici nu pot fi analizate, întrucât aduc în discuţie temeinicia deciziei civile recurate, iar nu legalitatea sa, din moment ce instanţa de apel a reţinut întrunirea condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile contractuale în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, plecând de la interpretarea clauzelor contractului de mandat. În contextul în care a calificat obligaţia asumată de către recurenta-pârâtă ca fiind una de rezultat, instanţa de apel a reţinut că A.N.L. nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în desfăşurarea şi implementarea proiectului în relaţia cu partenerii contractuali. În ceea ce priveşte demersurile pe care recurenta-pârâtă afirmă că le-a efectuat, instanţa de apel a constatat, pe de o parte, că acestea se situează în afara termenului în care partea se angajase nu doar să le iniţieze, ci să asigure punerea lor în practică şi, pe de altă parte, că nu prezintă relevanţă din perspectiva existenţei faptei ilicite, având în vedere că obligaţia asumată prin contractul de mandat este una de rezultat.

Totodată, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că imobilul intimaţilor-reclamanţi nu este susceptibil a fi utilizat conform destinaţiei sale (locuinţă), întrucât nu este finalizat, nu este racordat la utilităţi, iar cartierul nu beneficiază de dotările socio-urbane necesare.

Se observă că, invocând neîndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii sale contractuale, recurenta-pârâtă contestă, în realitate, modalitatea în care instanţa de apel a interpretat clauzele contractuale şi a valorificat mijloacele de probă, inclusiv convenţiile încheiate între părţile implicate în proiect, cu toate că aceste aspecte nu pot forma obiect al controlului în calea extraordinară de atac a recursului. Referitor la interpretarea mijloacelor de probă, se reţine că, potrivit art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., "în vederea stabilirii existenţei şi inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabileşte puterea lor doveditoare", fiind consacrată astfel libertatea pe care o are instanţa în a aprecia asupra forţei probante a dovezilor.

Or, recurenta-pârâtă critică, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., modul în care au fost analizate mijloacele de probă, cu toate că instanţa de apel este suverană în această privinţă.

Recurenta-pârâtă mai susţine şi greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 152/1998 cu privire la obligaţiile ANL-ului derivate din contractul de mandat, în mod eronat reţinându-se de către instanţa de apel că înscrisurile administrate dovedesc faptul că ANL şi-a îndeplinit obligaţiile de diligenţă din contractul de mandat.

Or, însuşi contractul de mandat face referire la prevederile Legii nr. 152/1998 şi contractul de antrepriză generală încheiat de Agenţie, din conţinutul cărora reiese existenţa obligaţiilor sale referitoare la dezvoltarea şi coordonarea proiectului imobiliar, cu urmărirea atât a finalizării construirii locuinţelor contractate, cât şi a infrastructurii şi utilităţilor, fiind stabilite obligaţiile ce derivă din raporturile stabilite între părţi în funcţie şi de caracterul cumplex al acestora, ţinând cont de implicarea pârâtei în încheierea celorlalte acte juridice conexe contractului de mandat.

Toate aspectele anterior evocate nu sunt altceva decât chestiuni de netemeinicie care au fost analizate de instanţele devolutive, neputând forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului în lipsa indicării unor critici concrete de nelegalitate, care să poată fi încadrate în motivul de casare invocat.

În plus, susţinerile recurentei-pârâte referitoare la diligenţele întreprinse pe lângă constructor şi autorităţile locale, sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care stadiul concret de îndeplinire a obligaţiilor de rezultat specifice conţinutului raportului juridic dintre părţi şi existenţa culpei ANL sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte arată că nu poate primi nici critica prin care se impută instanţei de apel că nu a indicat expres măsurile prin care Agenţia Naţională pentru Locuinţe ar fi putut determina finalizarea şi predarea imobilului şi nici mijloacele de probă din care ar rezulta că acestea nu au fost implementate, deoarece aceste statuări se întemeiază pe analiza materialului probator şi reprezintă un element de netemeinicie, care nu poate fi reevaluat în recurs, conform prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În egală măsură, nici chestiunile referitoare la faptul că predarea locuinţei nu a fost posibilă din cauza nerealizării utilităţilor de către Primăria Municipiului Bucureşti, respectiv că nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acţiunea sau inacţiunea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa de recurs, dat fiind că reprezintă tot aspecte de netemeinicie, în condiţiile în care vizează situaţia de fapt reţinută de instanţele anterioare, în raport de dovezile administrate.

Recurenta pârâtă a considerat că hotărârea este nelegală şi prin faptul că instanţa de apel a reţinut avea obligaţia de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construcţii la imobil şi că aceasta obligaţie este una de rezultat, dar nu a fost dusă la îndeplinire din culpa pârâtei, în raport cu decizia civilă nr. 5197/25.04.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios. Sub acest aspect, recurenta pârâtă a arătat că hotărârea recurată este nelegală întrucât instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât a dat eficienţă puterii de lucru judecat a unei hotărâri pronunţate într-un dosar străin de prezenta cauză, fără a realiza o analiză proprie a argumentelor invocate şi că exemplele în materie din jurisprudenţa naţională nu au calitatea unui izvor de drept.

Contrar susţinerii recurentei, instanţa nu a reţinut răspunderea recurentei pârâte numai în raport cu decizia nr. 5197/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ, ci a realizat o analiză proprie a aspectelor deduse judecăţii în vederea formării convingerii sale, arătând argumentele pentru care a respins apelul pârâtei, argumente care au avut în vedere raporturile contractuale reţinute în speţă, precum şi dispoziţiile legale incidente.

Reţinerea de către curtea de apel a unor soluţii ale practicii judecătoreşti nu este un argument care să valideze susţinerea că decizia recurată este nemotivată şi încalcă reguli de procedură, dat fiind că acestea fac parte din raţionamentul pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia. Dacă a opinat corect sau nu, este o chestiune de temeinicie a deciziei ce nu mai poate fi analizată în recurs.

Totodată, trebuie menţionat că nemulţumirea recurentei-pârâte faţă de calificarea dată obligaţiei sale contractuale nu poate atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile prin care recurenta a arătat că temeiul obligaţiilor care pot fi reţinute în sarcina sa este contractul de mandat şi stabilirea altor obligaţii ar încălca limitele învestirii instanţei, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu pot fi reţinute. Se constată că acest caz de casare este invocat formal câtă vreme dezvoltarea motivului de recurs nu este circumscrisă ipotezelor reglementate de acest text legal, ci relevă nemulţumirea recurentei faţă de împrejurarea că instanţa de apel ar fi reţinut, neîntemeiat în opinia sa, anumite obligaţii în sarcina sa, care depăşesc limitele contractului, argumente analizate în cele ce preced prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Aceeaşi este situaţia îşi în ceea ce priveşte invocarea de către recurentă a art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în condiţiile în care susţinerea privind extinderea cadrului procesual cu depăşirea limitelor învestirii se încadrează formal în acest caz de casare, însă dezvoltarea motivelor de recurs nu se circumscriu acestei situaţii, ci privesc modul în care instanţa a stabilit obligaţiile asumate de recurenta pârâtă prin contractul de mandat, în raport cu reclamanţii.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Prin urmare, modalitatea de redactare a recursului de către recurenta-pârâtă nu se circumscrie rigorilor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, sancţiunea nulităţii recursului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu şi, conform prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 78/A din 28 ianuarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 78/A din 28 ianuarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2025.