Cassation appeal annulled for failure to identify specific violations of material law in challenge to contractual liability for housing construction delays

Şedinţa publică din data de 23 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 02.06.2021, sub nr. x/2021*, declinată prin încheierea din 26.04.2021 către secţia a VI-a a Tribunalului Bucureşti, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta ANL, au solicitat să se dispună obligarea pârâtei Agenţia Naţionala pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata de daune materiale constând în lipsa de folosinţa în sumă de 1.200 euro/luna (echivalentul sumei de 5.849,23 RON la cursul 1 euro/4,8744 RON din data de 10.02.2021, pentru perioada cuprinsă între 11.02.2018-10.02.2021, precum şi contravaloarea lipsei de folosinţa ce se va acumula pana la data predării la cheie a locuinţei, după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip S6, situată pe lotul nr. x din localitatea Voluntari, jud. Ilfov, cu număr cadastral x şi înscris în CF int. 3989, precum şi obligarea pârâtei să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei, prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea locuinţei la cheie către reclamanţi, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3174/22.12.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată de reclamanţi, a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 60.810 euro, conform cursului BNR din data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă intervalului 11.02.2018 - octombrie 2022, a fost obligată pârâta să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei de tip S6, lot x, număr cadastral x, înscris în CF nr. x, prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea locuinţei la cheie către reclamanţi, a fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de chematul în garanţie, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie, a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 19.390,63 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 6.797 RON reprezentând taxa de timbru, 6.200 RON - onorariu expert şi 6.393,63 RON - onorariu de avocat, şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de pârâtă privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, iar în măsură în care va fi admisă acţiunea, solicită admiterea cererii de chemare în garanţie.

Prin decizia civilă nr. 1654/A/05.11.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins apelul incident declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 3174/22.12.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, ca inadmisibil.

A respins apelul declarat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, împotriva sentinţei civile nr. 3174/22.12.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.

A admis apelul incident declarat de apelantul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva sentinţei civile nr. 3174/22.12.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021

A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a înlăturat considerentele prin care s-a reţinut că obligaţiile asumate de chematul în garanţie prin art. 4.1 din Contractul de cooperare înregistrat sub nr. x/06.03.2008 încheiat cu Oraşul Voluntari sunt obligaţii legale şi, respectiv cele referitoare la faptul că, din Contractul de cooperare înregistrat sub nr. x/06.03.2008, ar rezulta că obligaţiile asumate de Sectorul 1 prin Convenţia MM 1909/2004 ar fi fost preluate de către Municipiul Bucureşti; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, iar pe fondul cauzei respingerea cererii ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă susţine că decizia recurată este nelegală şi netemeinică deoarece a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la interpretarea contractelor (C. civ. de la 1864), Contractul de mandat si cele prevăzute de Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea ANL, motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta consideră că nu a avut loc o judecată efectivă a cauzei, nu a existat nicio analiză a situaţiei de fapt, a probelor administrate si a aplicării dreptului, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil.

Susţine că instanţa a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

În acest sens, judecătorul apelului nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conţinutul obligaţiilor asumate (urmărirea execuţiei şi a finalizării lucrărilor de construire, neechivalând cu executarea si finalizarea lucrărilor de către mandatar), dar şi prevederile art. 1532 raportat la art. 1539 C. civ.

Contrar celor reţinute în decizia recurată, nici Legea nr. 152/1998 nu conţine nicio dispoziţie din care să reiasă obligaţia ANL d,e a efectua ea însăşi lucrările de utilităţi şi de construire şi de a preda locuinţa către beneficiari.

Trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 152/1998, potrivit cărora ANL este autorizată să efectueze toate operaţiunile necesare construirii, finalizării si predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii; în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 6 lit. j) din H.G. nr. 620/2011.

Prin urmare, în temeiul legii, obiectul de activitate al ANL nu include efectuarea lucrărilor de construire şi predarea locuinţelor edificate către beneficiari, aceasta obligaţie revenind constructorului, ci priveşte efectuarea tuturor operaţiunilor imobiliare necesare pentru efectuarea lucrărilor de construire a locuinţelor, respectiv punerea la dispoziţia antreprenorului general a amplasamentului liber de orice sarcini, contrasemnarea dispoziţiilor de şantier date de proiectant, supravegherea desfăşurării lucrărilor, etc.

Obligaţii similare sunt prevăzute şi in contractul de mandat încheiat între părţi, care la art. 1 menţionează ca mandantul îl împuterniceşte pe mandatar să-l reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire - obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Împrejurarea că mandatul încetează la recepţia finală a locuinţei sau că mandatarul trebuie să asigure terminarea lucrărilor cu un alt antreprenor, în cazul în care cel desemnat este în imposibilitatea de a finaliza lucrările, nu echivalează cu instituirea în sarcina mandatarului a obligaţiei de a construi, finaliza şi preda el însuşi locuinţa către beneficiar; într-o astfel de ipoteză, dacă obligaţia construirii, finalizării şi predării locuinţei ar reveni mandatarului însuşi, încheierea contractului de construire nu îşi mai găseşte nicio raţiune.

Pe de altă parte, faptul că în preambulul contractului de mandat se menţionează contextul în care acesta a fost încheiat, caracterizat prin existenţa Legii nr. 152/1998, a Legii nr. 190/1999 şi a contractului de antrepriză generală, nu conduce la concluzia că mandatarul şi-ar fi asumat faţă de mandant alte obligaţii decât cele prevăzute în contract şi cele care îi revin în temeiul legii (şi care nu privesc însăşi construirea şi predarea locuinţelor sau realizarea utilităţilor, ci doar urmărirea executării şi finalizării lucrărilor de către constructor).

Susţine că, deşi ANL are atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, că are "permisiunea" legală de a dezvolta anumite programe proprii de construcţii de locuinţe fie prin alocări bugetare speciale, fie prin investiţii private, acest lucru nu are semnificaţia răspunderii exclusive a ANL pentru finalizarea acestuia.

ANL nu este dezvoltator imobiliar, nu construieşte pe terenul proprietatea sa, nu finanţează construcţiile sau utilităţile, nu are obligaţiile specifice unui astfel de dezvoltator. Nici obligaţia de garanţie a lucrărilor executate nu este şi nu poate fi în sarcina ANL, ci in sarcina celui care le execută efectiv (adică a constructorului).

ANL poate şi trebuie să fie responsabilă pentru ceea ce şi-a asumat faţă de intimat în baza contractului de mandat - contract preexistent, care atrage răspunderea contractuală şi care nu poate fi asilimat "poziţiei legale" reţinută de judecătorul apelului - poziţie care presupune analizarea unei răspunderi delictuale. La fel cum, în analiza modului de îndeplinire a obligaţiilor derivând din contractul de mandat, nu pot fi invocate "toate contractele la care ANL este parte", cu atât mai mult cu cat reclamantul nu este parte în acestea, oricare ar fi ele.

Astfel, împrejurarea că ANL are ca obiectiv realizarea locuinţelor pe credit ipotecar (dezvoltarea construcţiilor de locuinţe), nu schimbă câtuşi de puţin natura juridică a contractului încheiat între părţi (mandat) şi nici nu modifică dispoziţiile legale de drept comun aplicabile mandatului.

Recurenta susţine că, în baza contractului de mandat încheiat între ANL şi reclamanţi şi-a asumat obligaţia de a depune toate diligentele necesare obţinerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţei acestuia, fără a se obliga la obţinerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcţiei.

Astfel, instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond, care a obligat ANL "să asigure finalizarea lucrărilor de construire prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea locuinţei la cheie către reclamanţi", în măsura în care, obligaţiile ANL, în baza mandatului acordat, sunt de a urmări executarea lucrărilor, în timp ce obligaţia de a executa practic aceste lucrări, într-un anumit termen şi de a preda efectiv locuinţa, revine constructorului cu care aceasta are o relaţie contractuală directă.

În acest sens, art. 11 din contractul de construire (în care ANL nu este parte) prevede că:

"antreprenorul generat va preda beneficiarului locuinţa contractată, pe baza unui proces-verbal, în termen de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor"; totodată invocă art. 20, art. 13, art. 21 şi art. 65 alin. (5) din contractul de antrepriză generală nr. 3674/19.04.2005, încheiat între ANL şi antreprenorul general.

Or, în lipsa procesului-verbal de recepţie, recurentei ANL nu îi poate incumba obligaţia de predare a acestei locuinţe către intimaţi, în calitate de beneficiarii finali ai construcţiei.

Cât priveşte obligaţia ANL de a efectua recepţia la terminarea lucrărilor, aceasta este condiţionată de notificarea emisă de antreprenorului general prin care se arată că sunt îndeplinite condiţiile de recepţie a lucrări, conform art. 65 alin. (1) din contractul de antrepriză generală.

Din coroborarea dispoziţiilor legale rezultă că asigurarea finalizării lucrărilor de construire a imobilului şi predarea locuinţei la cheie revine constructorului, în baza Contractului de antrepriză generală şi a Contractului de construire.

Faptul că obligaţia de a asigura finalizarea lucrărilor nu este în sarcina ANL a fost reţinută şi de instanţele judecătoreşti, în spete similare.

De aceea, recurenta arată că în mod greşit, prin hotărârea recurată, s-a reţinut că este probată culpa contractuală a ANL, actele îndeplinite de Agenţie fiind suficienţe pentru a nu se reţine o culpă gravă în sarcina sa. Obligaţia de mijloace asumată a fost îndeplinită cu suficienţă diligenţă, motiv pentru care neatingerea rezultatului, în termenul de 24 luni, este indiferentă.

Conform art. 8 din contractul de construire, antreprenorul general va preda beneficiarului locuinţa contractată, pe baza unui proces-verbal de predare primire, în termen de 24 de luni.

Conform art. 9 din acelaşi contract de construire, antreprenorul general/constructorul are obligaţia să îl invite pe beneficiar să participe la recepţia la terminarea lucrărilor şi să predea locuinţa, prin intermediul ANL.

Conform art. 10 din contractul sus menţionat, pentru nepredarea locuinţei la termenul stabilit, din cauze imputabile Antreprenorului general (constructorului), acesta va plăti beneficiarului penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, până la predarea efectivă a acesteia.

Şi art. 65 din contractul de antrepriză generală stabileşte că antreprenorul general are obligaţia de executare şi finalizare a locuinţei beneficiarului, precum şi obligaţia de a o preda acestuia.

Prin urmare, având în vedere faptul că antreprenorul are obligaţia de a finaliza şi a preda locuinţa intimatului, soluţia de obligare a recurentei să asigure finalizarea lucrărilor de construire prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea la cheie a locuinţei, apare ca total neîntemeiată, urmărirea execuţiei şi a finalizării lucrărilor, neechivâland cu executarea, finalizarea şi predarea acestora.

Trimiterea instanţei la existenta unui mandat sui seneris, unde obligaţiile ANL trebuie înţelese în lumina Legii nr. 152/1998, Legii nr. 190/1999, H.G. 962/27.09.2001 şi a celorlalte acte la care se face trimitere nu poate fi primită; este suficient din acest punct de vedere să se arate că sistemul de drept trebuie înţeles coerent, iar înlăturarea regulii de la art. 1540 alin. (2) C. civ. de la 1864 nu poate fi decât rodul unei stipulaţii exprese, cată vreme acest text da naştere unui drept în patrimoniul ANL (dreptul de a nu răspunde decât pentru culpa gravă).

Din această perspectivă, subliniază faptul că răspunderea contractuală a ANL nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare de către recurentă a obligaţiilor legale invocate de judecătorul apelului sau a obligaţiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamant cu terţi (la care ANL nu este parte) sau prin contractele încheiate de Agenţie cu terţi (la care reclamantul nu este parte) - contracte menţionate în considerentele deciziei recurate -, nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor terţi semnatari ai convenţiilor încheiate.

Astfel, nu se poate reţine că prevederile contractului de mandat se completează, din punct de vedere al obligaţiilor, cu obligaţiile legale şi cu obligaţiile cuprinse în contractele de antrepriză şi de construire, în condiţiile în care contractul de mandat nu conţine nicio stipulaţie în acest sens.

Simpla trimitere pe care părţile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 si ale contractului de antrepriză generală nr. 7518/20.07.2004 nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 şi art. 973 C. civ. de la 1864.

Recurenta susţine că răspunderea contractuală a ANL poate şi trebuie să fie analizată atât din perspectiva convenţiei pe care a încheiat-o în calitate de mandatar cu reclamantul, dar şi din perspectiva art. 1532 şi următoarele C. civ. de la 1864, dispoziţii legale reglementând contractul de mandat.

Referitor la fapta ilicită, prin art. 1 din contractul de mandat încheiat cu intimatul, aceasta l-a împuternicit pe mandatar să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor de construire, pentru că lucrările să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire. Prin art. 14 din contract, s-a prevăzut ca părţile sunt răspunzătoare de daune interese care ar putea decurge din nerespectarea clauzelor convenţiei, iar prin art. 15 din contract s-a prevăzut că valabilitatea acestuia va înceta la recepţia finală.

Simpla împlinire a termenului, fără ca locuinţa să fie finalizată şi predată reclamantului, la cheie, nu dă naştere unei prezumţii de culpă în sarcina ANL, dat fiind, pe de o parte, caracterul de diligenţă al obligaţiei care îi revine şi, pe de altă parte, al obligaţiei de finanţare asumată de intimat.

Prin urmare, arată că obligaţiile enumerate de instanţa în sarcina ANL nu au fost asumate prin contractul de mandat ce trebuia analizat în cauză, iar încheierea contractelor dintre recurentă şi terţi (autorităţi publice, furnizori de utilităţi, antreprenori/constructori, etc) nu s-a făcut în considerarea raportului contractual dintre ANL şi reclamant, contractul de mandat fiind ulterior contractelor respective. Prin urmare, ANL nu poate răspunde contractual pentru neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau cu întârziere a unor obligaţii pe care nu şi le-a asumat prin convenţia de mandat încheiată cu reclamantul.

Potrivit art. 1539 alin. (1) C. civ. de la 1864, "Mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cat este însărcinat şi este răspunzător de daune interese ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii lui".

Susţine că obligaţia revenind ANL în temeiul contractului de mandat dedus judecaţii este una de diligenţă, nu una de rezultat. Prin art. 1 din contract, recurenta s-a angajat să utilizeze şi să pună în valoare întreaga sa diligenţă şi prudenţă pentru a obţine executarea şi finalizarea la termen a lucrărilor de construire a locuinţei contractate de reclamantul, fără însă a garanta acestuia că rezultatul urmărit va fi obţinut în termenul menţionat (în contract s-a stipulat că "mandantul împuterniceşte pe mandatar să-l reprezinte (...) în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor (...) la termen", nu că mandatarul va obţine executarea sş finalizarea lucrărilor până la o anumită dată.

În ceea ce priveşte culpa, în cazul unei obligaţii de diligenţă, răspunderea creditorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijenţă sau imprudenţă, sarcina probei în privinţa acestui aspect revenindu-i creditorului. Debitorul nu poate fi prezumat în culpa (ca urmare a dovedirii faptului ca rezultatul preconizat nu a fost obţinut), ci vinovăţia acestuia trebuie probată de către creditor, în caz contrar, chiar daca a suferit un prejudiciu prin faptul ca nu a beneficiat de rezultatul pe care l-a aşteptat şi l-a urmărit prin încheierea contractului cu creditorul, creditorul nu are dreptul de a obţine de la debitor daune-interese.

Arată că, prin hotărârea recurată nu este probat faptul că ANL nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile (nu ar fi uzat de pârghiile administrative şi legale) pentru a obţine executarea şi finalizarea locuinţei contractate de reclamant şi nici nu s-au indicat în concret, măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea şi finalizarea locuinţei şi cu utilităţi, măsuri pe care ANL ar fi omis să le întreprindă (care ar fi trebuit să fie modul de lucru cu antreprenorii în condiţiile în care lucrările nu erau achitate ori care ar fi trebuit să fie atitudinea faţă de semnatarele Convenţiei MM 1909/2004).

Cu privire la demersurile Agenţiei în finalizarea proiectului Henri Coandă, s-a arătat în toate apărările formulate în cauză, că pentru a veni în sprijinul beneficiarilor, ANL a formulat cerere de chemare în judecată împotriva Municipiului Bucureşti prin Primarul General, dosarul nr. x/2020.

Anterior ANL a mai iniţiat o acţiune în instanţă având ca obiect obligarea autorităţilor la respectarea Convenţiei şi realizarea utilităţilor în amplasamentul Henri Coanda, instanţa de fond pronunţându-se în sensul admiterii acţiunii; instanţa de apel a menţinut soluţia pronunţată la fond (dosar nr. x/2009, apel soluţionat de TMB, secţia a III-a civilă), Consiliul Local al Sectorului 1 formulând recurs în urma căruia s-a soluţionat definitiv cauza prin respingerea acţiunii formulată de ANL.

Recurenta-pârâtă arată că reclamanţii-intimaţi nu au mandatat ANL să îi reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât, nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii a ANL sub acest aspect; în acelaşi sens invocă Decizia nr. 1227 din dosarul nr. x/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Consideră că obligaţiile părţilor semnatare ale Convenţiei sunt distincte de obligaţiile asumate de ANL, astfel încât aceste părţi au fost sau trebuiau să fie în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile independent de activitatea ANL, iar obligaţiile ANL nu au nicio relevanţă şi nicio influenţă asupra rezultatului asumat prin semnarea Convenţiei.

Conform raţionamentului instanţei de apel, ANL este culpabilă pentru nefinalizarea locuinţei şi a utilităţilor, în ciuda faptului că, în privinţa utilităţilor, există contracte încheiate cu entităţi specializate pe fiecare domeniu, că există legi care prevăd obligaţia de finanţare din bugetul local al unităţilor administrativ-teritoriale.

Mai arată că, în materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecinţa directă a executării necorespunzatoare sau a neexecutarii obligaţiilor prevăzute în contractul încheiat între parti. Or, în baza contractului de mandat, obligaţia ANL este aceea de a urmări executarea lucrărilor şi de a depune toate diligentele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei, obligaţie pe care Agenţia şi-a respectat-o.

Lipsa de folosinţă a bunului nu este consecinţa neîndeplinirii obligaţiei mandatarului ci, cel mult, celui care avea îndatorirea să achite de realizare a bunului cu condiţia ca acesta să fi fost achitat de beneficiar. În acest sens, trebuie avut în vedere că niciuna dintre parţile contractului de antrepriză şi nici ale celui de construire nu au avut în vedere că întârzierea predării construcţiei cauzează un prejudiciu de natura celui afirmat de judecătorul apelului. Cu toate acestea, instanţa considera că prejudiciul este imputabil mandatarului ANL.

Arată că, nici în Contractul de mandat, nici în Convenţia nr. MM1909 nu s-a stipulat vreo clauză penală tocmai în considerarea faptului că aceasta exista în contractul de construire, încheiat exclusiv între reclamant şi constructor.

Pe de altă parte, nu se poate susţine că prejudiciul este cert, neputâdându-se proba un prejudiciu real, efectiv, în condiţiile în care este generat de lipsa de folosinţă a unei locuinţe asupra căreia intimatul nu are atributul dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate nu poate fi conceput decât în raport cu un bun care poate să fie distins faţă de toate celelate bunuri, astfel ca prejudiciul generat de o pretinsă lipsire de folosinţă a unui bun inexistent reprezintă un nonsens.

Prin urmare, stabilirea în sarcina ANL a existentei unui prejudiciu pentru lipsa de folosinţa a locuinţei, reprezintă o măsură nelegală de vreme ce prejudiciul nu are un caracter cert.

În concluzie, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, iar pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecata ca neîntemeiată.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul sub aspect formal, din perspectiva excepţiei de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condiţiile prevăzute de lege. În privinţa recursului, una dintre condiţiile esenţiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală exigenţelor legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, prin raportarea motivului de casare indicat la hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greşit.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Pornind de la aceste repere teoretice, instanţa supremă reţine că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin memoriul de recurs se invocă formal încălcarea de către instanţa de apel a regulilor privind interpretarea convenţiilor şi calificarea greşită a obligaţiilor contractuale ca fiind de rezultat, recurenta-pârâtă contestând atribuirea răspunderii sale exclusive pentru nefinalizarea locuinţelor şi a utilităţilor, invocând totodată lipsa unei judecăţi efective prin analiza corectă a situaţia de fapt şi a probelor administrate în cauză, în vederea aplicării dispoziţiilor legale incidente.

Încălcarea sau aplicarea greşită a legii la care se referă punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocat ca temei al memoriului de recurs, presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt, etc.

Deşi invocă încălcarea regulilor de interpretare a convenţiei, recurenta-pârâta nu arată care din aceste reguli ar fi fost aplicate sau greşit interpretate prin decizia recurată, iar Înalta Curte nu poate completa deductiv criticile din cuprinsul memoriului de recurs.

Fără a combate în substanţa lor argumentele reţinute prin decizia recurată, titulara memoriului de recurs nu face altceva decât să reia criticile expuse prin cererea de apel, vizând admisibilitatea cererii de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, prin Primar General, prezentarea situaţiei de fapt cu privire la finanţarea şi realizarea utilităţilor pentru cartierul Henri Coandă, interpretarea dispoziţiilor legale referitoare la contractele de mandat şi a obligaţiilor stabilite de Legea nr. 152/1998, calificarea obligaţiilor asumate în raporturile juridice de mandat ca fiind, în opinia sa, de diligenţă şi nu de rezultat, cu consecinţa aplicării altor reguli privind aprecierea culpei contractuale şi identificarea eronată a faptelor ilicite imputate recurentei, precum şi stabilirea prejudiciului.

Toate aspectele anterior evocate nu sunt altceva decât chestiuni de netemeinicie care au fost analizate de instanţele devolutive, neputând forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului în lipsa indicării unor critici concrete de nelegalitate, care să poată fi încadrate în motivul de casare invocat.

Prin reluarea motivelor de fond, vizând calificarea şi executarea obligaţiilor, recurenta-pârâtă tinde, în realitate, să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al pârâtei.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar şi nu doar reiterarea susţinerilor de la judecata din faţa instanţei de apel.

De asemenea, şi nerespectarea dispoziţiilor art. 1532 şi 1539 din C. civ. este invocată în mod formal de către recurenta-pârâtă, nefiind formulate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost nesocotite regulile de drept substanţial în stabilirea răspunderii recurentei.

Nu în ultimul rând, susţinerile referitoare la diligenţele depuse şi demersurile efectuate în finalizarea proiectului, inclusiv promovarea unor acţiuni în justiţie, sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care stadiul de îndeplinire în concret a obligaţiilor contractuale şi legale, precum şi existenţa culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, nu sunt întrunite exigenţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, dispoziţii de strictă interpretare şi aplicare.

De aceea, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Prin urmare, modalitatea de redactare a recursului de către recurenta-pârâtă nu se circumscrie rigorilor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, sancţiunea nulităţii recursului.

Pentru considerentele care preced, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu şi, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională Pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1654/A din 5 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1654/A din 5 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2025.