Recourse inadmissible: contractual obligations and evidence evaluation exceed cassation review limits

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursului, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă, la data de 07.12.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să-i plătească suma de 226.055,29 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale seria x nr. x/08.08.2018, dobânda legală calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective, precum şi cheltuielile de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a recunoscut o parte din pretenţiile reclamantei, în cuantum de 69.285,37 RON şi a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată pentru restul sumelor pretinse, ca neîntemeiată.

Prin hotărârea nr. 302/29.10.2019, pronunţată în temeiul art. 436 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a admis cererile părţilor privind pronunţarea unei hotărâri în baza recunoaşterii parţiale a pretenţiilor, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 69.285,37 RON, şi, în temeiul art. 436 alin. (2) C. proc. civ., a continuat judecata cu privire la pretenţiile nerecunoscute.

Prin sentinţa nr. 29/01.02.2024, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 156.769,92 RON, reprezentând parte din valoarea facturii seria x nr. x/08.08.2018, scadentă la 10.09.2018, a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la scadenţă până la achitarea debitului principal, precum şi a sumei de 28.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins, ca nefondată, cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 341/21.11.2024, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi, în rejudecare, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.567,175 RON, la care se adaugă TVA, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, precum şi la plata dobânzii legale, de la data scadenţei până la plata efectivă. A respins restul pretenţiilor, ca nefondate şi a compensat cheltuielile de judecată până la limita sumei de 1.450 RON, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 9.175 RON cu acest titlu.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs principal, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâta S.C. B. S.R.L. a promovat recurs incident împotriva aceleiaşi decizii şi a solicitat casarea ei în parte, cu privire la soluţia dată cererii accesorii privind cheltuielile de judecată şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, pentru a fi luate în calcul toate cheltuielile pe care le-a efectuat în etapele devolutive ale procesului. A mai solicitat ca, în măsura casării, să fie avute în vedere dispoziţiile art. 500 alin. (2) C. proc. civ., privind desfiinţarea de drept a actelor de executare.

În motivarea recursului principal, după prezentarea etapelor procesuale anterioare şi a situaţiei de fapt generatoare a litigiului, prin prisma raporturilor contractuale ale părţilor, reluând argumentele din cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a invocat ipotezele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a criticat hotărârea atacată pentru lipsa motivării cu privire la probatoriul administrat, la considerentele sentinţei primei instanţe şi la temeiul juridic al acţiunii introductive şi a susţinut că este contradictorie în argumentare.

A arătat că instanţa de apel, apreciind că prima instanţă nu a motivat soluţia dată cu privire la categoriile de lucrări ce rezultă din centralizatorul ataşat, nici referitor la stabilirea obiectului acţiunii faţă de pretenţiile deja recunoscute, a interpretat elementele contabile şi procedurile specifice contractelor de tip FIDIC depăşind argumentele sale referitoare la probatoriu, dar şi pe cele juridice.

Potrivit recurentei-reclamante, motivarea curţii de apel nu a avut în vedere situaţia sa juridică pe parcursul execuţiei lucrărilor, întrucât în perioada 04.08.2017-03.03.2018, raporturile juridice dintre părţi au fost guvernate de contractul nr. x/04.08.2017, iar în perioada 04.03.2018-31.07.2018, antreprenorul era ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile legale de menţinere şi pază a şantierului impuse de art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 10/1995, astfel că aceste obligaţii, deşi derivă din contractul nr. x/04.08.2017, antrenează răspunderea delictuală.

A mai criticat considerentele curţii de apel vizând rolul dirigintelui de şantier, arătând că a activat doar o perioadă limitată de timp pe parcursul derulării contractului şi nu a avut o comunicare cu acesta, iar pretenţiile ce fac obiectul prezentei cauze nu pot fi cenzurate justificat de lipsa unui act adiţional la contractul părţilor. Menţionează că a fost nevoită să asigure paza şi siguranţa şantierului în temeiul legii şi a obligaţiei de diligenţă legal impuse constructorului responsabil, iar pasivitatea beneficiarei nu-i poate fi imputată societăţii recurente sub forma culpei, după cum nici temporizarea calculului contravalorii lucrărilor suplimentare şi emiterea reclamaţiilor nu pot fi reţinute ca argumente în fundamentarea vinovăţiei sale, mai ales că ulterior rezilierii, aceste fapte şi acte nu mai puteau fi analizate prin prisma rigorilor contractului.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, necunoscând momentul la care beneficiara va prelua şantierul şi, în consecinţă, nici contravaloarea serviciilor de menţinere a pazei şi de conservare a şantierului, nu putea emite facturi fiscale la fiecare solicitare pe care i-a trimis-o pârâtei, iar contestarea sumei din factura ce face obiectul cauzei a determinat administrarea probei cu expertiză.

Sub aspectul probatoriului, titulara căii de atac a apreciat că instanţa de apel a ignorat probatoriul administrat, întrucât, deşi din înscrisurile depuse la dosar, din concluziile expertului desemnat de instanţă şi ale expertului parte au rezultat lucrările pe care le-a efectuat şi costurile acestora, a reţinut caracterul nefondat al acţiunii prin prisma forţei obligatorii a contractului între părţi, care, în opinia recurentei-reclamante, are caracter subsidiar.

A arătat că este eronată concluzia instanţei de apel potrivit căreia nu ar fi respectat clauzele privind executarea şi decontarea lucrărilor prevăzute în contract, dar prilejuite de executarea acestuia, ceea ce ar conduce la un pretins caracter ilicit al izvorului obligaţiei de plată, în condiţiile în care şi-a susţinut pretenţiile pe clauzele 16.3, 17.2 şi 17.3 din condiţiile generale ale contractului, temeiul juridic al acţiunii sale fiind dispoziţiile art. 1.270, art. 1.357, art. 1.535 C. civ. şi ale art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 10/1995, precum şi ale Legii nr. 72/2013.

Invocând statuări ale primei instanţe, a subliniat că nu poate fi reţinută culpa sa contractuală sau delictuală, fiind incident principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, dat fiind faptul că lucrările a căror contravaloare o solicită au fost realizate în interesul intimatei-pârâte, fiind absolut necesară efectuarea lor, astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar.

În opinia sa, curtea de apel a procedat la recalificarea temeiului juridic al acţiunii sale, pornind de la clauza 16.4 lit. c) din contract, aplicând prevederile art. 1.531 C. civ., fără a pune în discuţia părţilor această chestiune, cu motivarea că nu a identificat, din probatoriul administrat, existenţa prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a culpei pârâtei, ci culpa aparţine reclamantei, fiind determinată de nedepunerea revendicărilor ulterior rezilierii contractului, chestiune care se circumscrie cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe calea recursului incident, recurenta-pârâtă a arătat că, prin decizia recurată, instanţa de apel a admis apelul său şi a anulat sentinţa primei instanţe, astfel că rejudecarea cauzei trebuia să vizeze toate aspectele deduse judecăţii, inclusiv cererea accesorie privind cheltuielile de judecată.

Sub acest aspect, a susţinut ca valoarea de 9.175 RON, reprezentând cheltuieli de judecată acordate de instanţa de apel, a fost determinată în urma compensării sumei de 10.625 RON (cheltuielile sale aferente apelului, care corect calculate erau de 10.625,44 RON) cu suma de 1.450 RON (cheltuielile intimatei-reclamante din apel).

A imputat instanţei de apel faptul că, deşi a avut în vedere cheltuielile pe care le-a efectuat în calea ordinară de atac, nu a luat în calcul pe cele din faza judecăţii la prima instanţă, care trebuiau incluse în suma compensată, în contextul anulării sentinţei primei instanţe şi a detaliat cuantumul acestora.

A menţionat că dovezile pentru o parte a cheltuielilor de judecată au fost depuse la dosar odată cu concluziile scrise trimise la data de 16.06.2023, valoarea acestora fiind de 5.263,20 RON, iar restul au fost depuse pe parcursul termenelor de judecată acordate în apel, totalul fiind de 8.018,21 RON.

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepţia nulităţii acestuia, în temeiul art. 489 şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în subsidiar, solicitând respingerea lui ca nefondat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; în urma analizării lui, raportul a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă numai pârâta S.C. B. S.R.L. şi-a exprimat punctul de vedere.

Examinând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului principal, invocată de intimata-pârâtă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit articolului 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la cenzurarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiţia legală fiind aceea ca dezvoltarea criticilor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii şi când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, autoarea căii de atac a imputat instanţei de apel motivarea necorespunzătoare a deciziei pronunţate în raport cu probatoriul administrat în cauză, apreciind că lipsesc argumente referitoare la categoriile de lucrări din centralizatorul depus la dosar, precum şi la stabilirea clară a obiectului acţiunii, iar interpretarea dată elementelor contabile şi procedurii contractelor de tip FIDIC excedează argumentelor părţii şi probelor. De asemenea, a prezentat aspecte vizând modul în care s-au desfăşurat raporturile juridice dintre părţi, obligaţiile pe care antreprenorul trebuia să le îndeplinească, atribuţiile privind paza, siguranţa şi conservarea şantierului, în temeiul contractului părţilor, dar şi ulterior rezilierii acestuia.

Totodată, titulara recursului a indicat elemente concrete ale probatoriului administrat în proces şi puterea doveditoare a acestora privind chestiunile litigioase deduse judecăţii, pentru a convinge instanţa de recurs asupra lipsei culpei sale contractuale sau delictuale şi, în consecinţă, asupra pretinselor erori de judecată săvârşite de instanţa de apel.

A mai arătat că a respectat clauzele contractuale privind executarea şi decontarea lucrărilor stabilite de părţi, a relevat temeiul juridic al acţiunii sale, respectiv revederile art. 1.270, art. 1.357, art. 1.535 C. civ. şi ale art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 10/1995, precum şi ale Legii nr. 72/2013, imputând curţii de apel împrejurarea că a recalificat cererea sa pornind de la o altă clauză contractuală decât cele pe baza cărora şi-a susţinut pretenţiile şi a aplicat prevederile art. 1.531 C. civ., fără a supune dezbaterii părţilor această chestiune.

Înalta Curte observă că argumentele recurentei-reclamante nu urmăresc decât o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de instanţa devolutivă prin prisma materialului probator, sens în care constată că acestea nu pot fi încadrate în niciuna dintre ipotezele de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aducând în discuţie elemente factuale şi probatorii, scapă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul nemotivării sau motivării contradictorii a hotărârii şi al încălcării normelor de drept material, recurenta-reclamantă îşi exprimă, în realitate, nemulţumirea faţă de situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită de instanţa de prim-control judiciar şi de modalitatea de valorificare a probelor administrate în cauză, tinzând, în realitate, la reevaluarea lor, demers inadmisibil în recurs în actualul context legislativ, statuat de prevederile art. 483 alin. (3), raportate la cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, executarea obligaţiilor contractuale, interpretarea şi aplicarea clauzelor din convenţia părţilor, cu consecinţe asupra culpei partenerilor contractuali şi temeiniciei pretenţiilor reclamantei reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei de prim-control judiciar, fundamentată pe probele administrate în cauză, care, în recurs, nu mai pot fi puse în discuţie, atât timp cât nu li se pot atribui valenţe de nelegalitate, deoarece cuprinsul criticilor nu relevă elemente de natură a contura o eventuală greşeală de judecată a instanţei de apel în raport cu normele legale pretins încălcate.

Totodată, împrejurarea că soluţia instanţei de prim-control judiciar este contrară viziunii recurentei-reclamante asupra dezlegării litigiului nu este suficientă pentru declanşarea controlului de legalitate în recurs, cale de atac extraordinară, care presupune, pe de o parte, analiza măsurii în care criticile circumscrise motivelor de casare se încadrează sau nu în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, examinarea în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile

În considerarea argumentelor anterior expuse, instanţa supremă reţine că recurenta-reclamantă nu a formulat critici care să poată fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind incidentă sancţiunea nulităţii recursului, care intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului.

În această situaţie, constată că, potrivit art. 491, raportat la art. 472 alin. (2) C. proc. civ., recursul incident rămâne fără efect, ca urmare a intervenirii sancţiunii nulităţii recursului principal, nemaifiind aşadar cazul analizării motivelor de casare invocate de către recurenta-pârâtă în prezenta fază procesuală.

În concluzie, pentru considerentele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 489 alin. (2), raportat la art. 175 alin. (2) C. proc. civ., făcând aplicarea dispoziţiilor art. 491, raportate la cele ale art. 472 C. proc. civ., va anula recursul principal şi va constata rămas fără efect recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 341/21.11.2024, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Respinge ca rămas fără efect recursul incident promovat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 ianuarie 2026.