Validity of commercial purchase contract and burden of proof for disputed signature in cassation appeal

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 10.03.2023, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 299.914,11 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelivrarea mărfii contractate, precum şi a dobânzii legale calculate de la data de 29.11.2022 până la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii.

Prin încheierea din 27.09.2023, Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a stabilit că este competent să soluţioneze cauza, în temeiul prevederilor art. 95 alin. (1) şi ale art. 131 C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 86/Fciv/25.09.2024, Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 133.374,44 RON, reprezentând diferenţă preţ de achiziţie cereale, suma de 97.339,20 RON, reprezentând despăgubiri conform clauzei penale şi suma de 14.248,73 RON, dobândă legală calculată la suma reprezentând diferenţă de preţ, precum şi suma de 13.504 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 27.09.2023, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 58/26.03.2025, Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat împotriva încheierii din 27.09.2023, a admis apelul promovat împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, obligând intimata la plata către apelantă a sumei de 12.851,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, A. a declarat recurs.

În motivare, subsecvent prezentării situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, a indicat anumite înscrisuri administrate în faţa instanţelor de fond, precum şi susţineri din întâmpinarea pe care a formulat-o în apel, relevând împrejurarea că partea adversă a recunoscut existenţa valabilă a contractului.

A susţinut, invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât trebuia să ceară lămuriri şi explicaţii sau să dispună administrarea unor probe suplimentare pentru aflarea adevărului în cauză. Astfel, a arătat că se regăsesc la dosar facturi şi avize de expediţie emise de către intimata-pârâtă, purtând menţiunea contractului nr. x/21.07.2020, iar instanţa de apel nu a făcut nicio referire la aceste probe, nici nu a motivat de ce le-a înlăturat valoarea probatorie, încălcând astfel dispoziţiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sancţiunea fiind nulitatea hotărârii, în temeiul art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

A subliniat importanţa motivării hotărârii judecătoreşti, ca o garanţie a procesului echitabil, conform art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, indicând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în acest sens.

A mai arătat că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept invocate de părţi, analiza probatoriului administrat şi raţionamentul pe care instanţa şi-a fundamentat soluţia, or, în cauză, motivele înlăturării unor probe esenţiale, inclusiv a recunoaşterii părţii adverse privind încheierea contractului nr. x/31.07.2020, nu se regăsesc în considerentele deciziei atacate, ci instanţa de apel a reţinut, contrar dovezilor de la dosar, că nu există un contract între părţi.

În opinia recurentei-reclamante, în temeiul art. 22 şi art. 249 C. proc. civ., instanţa de prim control judiciar ar fi trebuit să administreze probe suplimentare pentru a stabili conţinutul contractului părţilor, în contextul în care ambele părţi au recunoscut existenţa lui, divergenţele lor vizând numai cuprinsul convenţiei. A menţionat că puteau fi solicitate informaţii privind dosarul penal nr. x/2023, în care s-a cercetat dacă semnătura de pe contractul nr. x/31.07.2020 aparţine reprezentantului intimatei-pârâte.

Totodată, a susţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1.186 C. civ., întrucât contractul s-a încheiat prin mecanismul întâlnirii ofertei cu acceptarea, iar instanţa de apel nu a examinat efectele juridice ale acceptării ofertei de către intimata-pârâtă, deşi aceste aspecte au fost relevate prin întâmpinarea din apel, fiind invocate şi la prima instanţă.

A mai susţinut că, în calea ordinară de atac, partea adversă a depus la dosar înscrisuri privind corespondenţa dintre părţi, care poartă menţiuni privind contractul în temeiul căruia au fost emise, însă decizia atacată nu cuprinde în considerente motivele pentru care aceste probe nu au fost avute în vedere, de unde rezultă lipsa examinării lor, dar şi deficienţe de motivare ale hotărârii curţii de apel.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea lui, ca nefondat.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în temeiul prevederilor art. 248 C. proc. civ., aplicabile în recurs conform art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, acesta nefiind un al treilea grad de jurisdicţie. Deoarece cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitatea trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. sub denumirea de "motive de casare". Simpla nemulţumire a părţii în privinţa hotărârii atacate nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmaţia generală că hotărârea nu este legală, recurentul fiind obligat să îşi sprijine recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.

Înalta Curte subliniază că niciunul dintre motivele de recurs nu permite reexaminarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, precum şi faptul că simpla reluare a unor dispoziţii legale ori a criticilor formulate în faţa instanţei de apel, sau prezentarea unor aspecte pur teoretice nu echivalează cu încadrarea recursului în critici de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aplicând aceste considerente teoretice recursului de faţă, instanţa supremă constată că recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel sub aspectul motivării prin prisma cerinţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi pentru încălcarea prevederilor art. 22 şi ale art. 249 C. proc. civ., criticile sale putând fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, întrucât din conţinutul memoriului de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate, nu poate fi reţinută incidenţa art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului urmând a fi respinsă.

În continuare, examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum rezultă din statuările instanţelor devolutive, titulara cererii de chemare în judecată şi-a întemeiat pretenţiile pe clauze din contractul de cumpărare nr. x/31.07.2020 ce reglementează răspunderea vânzătorului, iar, pârâta a contestat existenţa acestui contract, arătând că nu a fost semnat de reprezentantul său.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada convenţiei încheiate cu pârâta, în sensul că niciunul dintre argumentele expuse în susţinerea validităţii contractului invocat nu poate demonstra acceptarea clauzelor sale de către pârâtă.

În motivarea prezentei căi de atac, recurenta-reclamantă prezintă aspecte ale situaţiei de fapt, relaţiile economice dintre părţi, precum şi elemente ale probatoriului administrat, pentru a convinge instanţa de recurs că părţile litigiului au încheiat contractul de cumpărare nr. x/31.07.2020, iar clauzele din cuprinsul acestuia privind răspunderea contractanţilor justifică demersul său judiciar.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, în calea extraordinară de atac a recursului, limitele judecăţii sunt trasate de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care impun examinarea numai a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că nu este permisă reanalizarea situaţiei de fapt şi a fondului raporturilor juridice ale părţilor, nici reevaluarea probatoriului administrat în etapele devolutive ale procesului. De aceea, nu vor fi evaluate probele indicate de titulara căii de atac prin memoriul de recurs, nici argumentele vizând interpretarea lor sau omisiunea instanţei devolutive de control judiciar de a le atribui o anumită valoare probatorie.

Însă, reţinând că pretenţiile societăţii reclamante sunt întemeiate pe o clauză penală din contractul de cumpărare invocat de această parte, instanţa de recurs notează că era esenţială verificarea, cu prioritate, astfel cum a procedat instanţa de apel, a validităţii actului juridic, în condiţiile în care pârâtă neagă semnarea lui.

Sub acest aspect, curtea de apel, în susţinerea raţionamentului prin care a infirmat existenţa contractului, a reţinut că raportul de constatare criminalistică nr. x/13.12.2023 a concluzionat că, cel mai probabil, semnătura de la finalul contractului de la rubrica vânzător nu aparţine S.C. B. S.R.L.. Această concluzie este întărită de propria constatare a instanţei de apel - pe baza comparaţiei contractului cu alte înscrisuri depuse la dosar chiar de către reclamantă - în sensul că semnătura de pe actul invocat în prezenta cauză este diferită de cele de pe respectivele înscrisuri. De asemenea, a mai statuat că nici semnătura pentru cele 60 de tone, care ar fi fost aplicată în prima parte a contractului de către reprezentantul pârâtei şi care ar fi similară celor de pe contractele prezentate instanţei, nu poate conduce la altă concluzie, întrucât poate fi doveditoare numai pentru faptul primirii unui exemplar al înscrisului, nu şi pentru valabilitatea clauzelor contractuale invocate de către societatea reclamantă. A mai reţinut instanţa anterioară că relaţia contractuală invocată de către reclamantă în susţinerea demersului său judiciar nu poate fi demonstrată nici de pretinsa legătură cu contractul pe care l-a încheiat cu ofertantul C. S.R.L. sau cu cele de achiziţionare a produsului pentru acoperirea cantităţii nelivrate de către pârâtă, nici de facturile de achiziţie floarea-soarelui, din care nu rezultă scopul cumpărării.

Aşadar, aceste considerente ale instanţei demonstrează caracterul nefondat al criticilor recurentei-reclamante - privind omisiunea curţii de apel de a solicita lămuriri şi explicaţii şi de a analiza unele înscrisuri din dosar, precum şi corespondenţa părţilor, respectiv de a motiva înlăturarea unor probe - şi în consecinţă, al motivelor de recurs vizând motivarea necorespunzătoare a hotărârii judecătoreşti şi nesocotirea rolului activ al judecătorului.

Cu acest prilej, Înalta Curte aminteşte că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au admis sau înlăturat cererile părţilor, motivarea fiind un silogism, care nu presupune prezentarea unui răspuns tuturor argumentelor aduse de părţi, dar care impune cu necesitate un răspuns la cele fundamentale, susceptibile prin conţinutul lor să influenţeze soluţia. Obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conţinutul lor sunt susceptibile să influenţeze soluţia.

Art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale obligă tribunalele să îşi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument. Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.

În cauză, hotărârea atacată cuprinde în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei, instanţa de apel prezentând în mod clar şi coerent argumentele, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar. Subliniind că exigenţele motivării nu presupun ca instanţa să răspundă fiecărui argument adus de către părţi, iar decizia recurată cuprinde considerente suficiente care să fundamenteze soluţia pronunţată, să răspundă motivelor şi apărărilor părţilor şi să permită acestora şi instanţei de control judiciar să înţeleagă argumentele care au stat la baza hotărârii pronunţate, nu se poate reţine nicio încălcare a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate reţine nici criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 22 şi ale art. 249 C. proc. civ. - care vor fi analizate prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reîncadrare impusă de împrejurarea că aduc în dezbatere încălcarea unor norme de drept procesual - fundamentate pe împrejurarea că instanţa de apel nu a administrat probe suplimentare pentru a stabili conţinutul contractului părţilor, întrucât examinarea hotărârii atacate relevă că, prealabil cercetării cuprinsului convenţiei invocate de reclamantă, instanţa de apel a examinat validitatea acesteia, iar faţă de concluzia inexistenţei unui contract al părţilor nu se mai impunea analiza cuprinsului unui act juridic neînsuşit de ambele părţi, aşadar nici administrarea unor probe suplimentare pentru dovedirea acestor aspecte.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante şi după cum rezultă din decizia recurată şi poziţia procesuală a societăţii intimate pe parcursul procesului, aceasta nu a confirmat existenţa contractului, ci a susţinut constant că nu l-a semnat, astfel că, în mod corect, curtea de apel a păşit la verificarea, cu prioritate, a consimţământului părţilor, apreciind concludente probele deja administrate.

Cât priveşte incidenţa în cauză a prevederilor art. 1.186 C. civ., ce reglementează momentul şi locul încheierii contractului prin mecanismul cererii şi ofertei, instanţa supremă apreciază ca fiind fără relevanţă în cauză omisiunea instanţei de apel de a cerceta acest aspect, faţă de temeiul cererii de chemare în judecată, având în vedere că această modalitate de încheiere a contractului vizează numai oferta comunicată de reclamantă către membrii cooperatori şi răspunsul pârâtei limitat strict la cantitatea mărfii, preţ şi termen de livrare, iar nu şi clauzele contractului ce urma a fi încheiat între părţi. Or, prezenta acţiunea este întemeiată pe prevederi din contractul de cumpărare care reglementează răspunderea părţilor, aşadar pe o clauză penală neasumată de societatea pârâtă, context în care apare lipsit de importanţă faptul că ar fi acceptat să livreze o cantitate de marfă, pentru un anumit preţ şi până la un termen determinat.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

Reţinând culpa procesuală a recurentei-reclamante a cărei cale de atac a fost respinsă, Înalta Curte, cu observarea prevederilor art. 451-453 C. proc. civ., urmează să o oblige pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.000 RON, reprezentând onorariu de avocat achitat de intimata-pârâtă, dovedite prin prezentarea ordinului de plată electronic, în care se menţionează prezentul dosar şi faza procesuală a recursului, precum şi a extrasului de cont, care atestă achitarea sumei solicitate, înscrisuri regăsite la dosarul de recurs.

Totodată, în raport de complexitatea cauzei şi munca efectiv prestată de avocat, care nu se limitează numai la prezenţa acestuia în faţa instanţei, Înalta Curte constată că nu se impune reaprecierea onorariului solicitat pe calea cheltuielilor de judecată de către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 58/26.03.2025, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 12.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 octombrie 2025.