Return of advance payment under supply contract: explicitation of civil law non-performance grounds in appeal versus new claim

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată la data de 27.01.2023 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2023, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ UNIFARM S.A. a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 856.237,57 RON, reprezentând avans plătit şi nerecuperat, actualizată cu indicele de inflaţie de la data introducerii cererii până la data plăţii efective, la care se vor adăuga dobânzile legale. De asemenea, aceasta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 246.044,01 RON, reprezentând accesorii, calculate până la data de 31.12.2022, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile contractului încheiat între părţi şi a actelor adiţionale, art. 1270 din C. civ., dispoziţiile Legii nr. 73/2013, art. 194 şi următoarele din C. proc. civ.

La data de 16.11.2023, a fost înregistrată cererea de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta a înţeles să renunţe la judecarea capătului II al cererii de chemare în judecată (respectiv la pretenţiile accesorii, în valoare de 246.044,01 RON).

Pârâta A. S.R.L, deşi legal citată, nu a formulat întâmpinare. Cu toate acestea, în şedinţa publică din data de 22.01.2024, aceasta a depus note de şedinţă, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

II. Hotărârile pronunţate în cauză:

1. Prin sentinţa civilă nr. 1335/2024 din data de 27.05.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei apelate, iar în urma evocării fondului, admiterea acţiunii şi obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 856.237,57 RON, reprezentând avans plătit.

2. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub acelaşi număr, iar, prin decizia civilă nr. 1932 din data de 12.12.2024, această instanţă a respins, ca nefondat, apelul formulat.

III. Recursul declarat:

Împotriva deciziei din apel a declarat recurs reclamanta COMPANIA NATIONALA UNIFARM S.A., solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că în mod greşit instanţa de apel nu a sancţionat încălcarea de către prima instanţă a normelor imperative prevăzute de art. 208 alin. (2) din C. proc. civ., apreciind că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 254 din C. proc. civ.. În acest sens, face trimitere la decizia Curţii Constituţionale nr. 792/2018, apreciind că instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 263 din C. proc. civ. şi nu a dispoziţiilor art. 254 din C. proc. civ.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă reclamă incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt. În opinia sa, în mod eronat a considerat instanţa de apel că prin invocarea art. 1516 alin. (2) pct. 2 teza finală şi art. 1551 alin. (2) din C. civ. s-a formulat o cerere nouă în apel. Susţine că prin invocarea acestor norme, a încercat să dovedească reaua-credinţă a pârâtei. De asemenea, consideră că singurul mecanism juridic ce poate opera în cauză este reducerea proporţională a prestaţiei sale cu partea neexecutată de către intimata-pârâtă, cu consecinţa returnării avansului plătit.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi caz de casare, recurenta-reclamantă impută instanţelor devolutive că au nu valorificat circumstanţele cauzei, respectiv nu au luat în calcul perioada în care tranzacţiile s-au efectuat, cea a pandemiei şi au tratat cu superficialitate înscrisurile depuse.

În probaţiune, recurenta-reclamantă a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile aflate la dosar.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 486 şi următoarele din C. proc. civ.

IV. Apărarea formulată:

Prin întâmpinare, intimata-pârâta A. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursului; pe fond ul cauzei, a solicitat respingerea recursului, considerând că în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 254 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ.. A mai arătat că instanţa de apel nu a analizat condiţiile prevăzute de art. 1516 alin. (2) pct. 2 teza finală şi art. 1551 alin. (2) din C. civ., ci a statuat că solicitarea de aplicare a acestor norme a fost făcută cu încălcarea limitelor devoluţiunii.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei şi a apărărilor invocate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 10 iulie 2025, iar prin rezoluţia din data de 9 septembrie 2025 a fost stabilit termen de judecată la data de 21 octombrie 2025.

La termenul de judecată din 21 octombrie 2025, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

V. Soluţia instanţei de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce succedă.

Cu titlu prealabil, se impune a se preciza că recursul este, potrivit dispoziţiilor art. 483 din C. proc. civ., o cale extraordinară de atac, de reformare, scopul acestuia fiind de a supune instanţei de recurs doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanţa de fond.

Aşadar, nu orice chestiune ce a fost dedusă judecăţii instanţei de apel mai poate fi criticată în recurs, iar aspectele care excedează motivelor permise de lege pentru această cale extraordinară de atac nu mai pot fi repuse în discuţie.

Prin urmare, Înalta Curte nu va analiza susţinerile din recursul reclamantei prin care se solicită reaprecierea probelor administrate, în vederea stabilirii unei situaţii de fapt diferite de cea stabilită în faţa instanţelor de fond.

În concret, instanţa supremă nu va analiza critica recurentei-reclamante cu privire la modalitatea de valorificare a circumstanţelor de fapt ale cauzei referitoare la perioada de pandemie şi nici cea privind modalitatea de apreciere a probatoriului administrat, dat fiind faptul că nu are îndrituirea legală să treacă la examinarea fondului litigiului prin reanalizarea probatoriul administrat şi reaprecierea acestuia, şi, deci, nu poate schimba situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond.

Revenind la criticile prin care se susţine nelegalitatea hotărârii recurate, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel ar fi pronunţat decizia cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 208 din C. proc. civ., critici încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu a sancţionat încălcarea de către prima instanţă a regulilor de procedură consemnate în art. 208 alin. (2) din C. proc. civ., având în vedere că deşi a recunoscut că pârâta nu a depus întâmpinarea în termen, aspect de natură să atragă sancţiunea decăderii, prevăzută de art. 208, a considerat că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 254 din C. proc. civ., făcând trimitere, totodată, la decizia Curţii Constituţionale nr. 792/2018 (şi nu 729/2018, cum în mod eronat a indicat recurenta-reclamantă).

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, cu titlu de regulă generală, art. 208 alin. (2) din C. proc. civ. stabileşte că nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a mai invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel.

Cu toate acestea, potrivit art. 254 alin. (2) dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile în care: 4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii.

Dispoziţiile legale citate relevă că dacă este incident cazul prevăzut expres de art. 254 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ., pârâta are posibilitatea să propună probe, chiar şi în ipoteza în care nu a formulat întâmpinare sau a depus-o cu nerespectarea termenului legal.

Din examinarea considerentelor deciziei atacate, rezultă că instanţa de apel, analizând critica formulată, nu a negat incidenţa dispoziţiilor art. 208 din C. proc. civ. asupra situaţiei de fapt reţinute. Dimpotrivă, reţinând că în faţa primei instanţei pârâta nu a depus întâmpinare, instanţa de apel a explicat incidenţa art. 254 alin. (2) din C. proc. civ., care intervine tocmai în cazul din speţă, când probele nu au fost solicitate, în termen, prin întâmpinare.

Astfel, având în vedere că, aşa cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă din 15.04.2024, tribunalul a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse la dosar şi a procedat la continuarea judecăţii, acordând cuvântul părţilor în dezbaterea fondului cererii, nefiind, astfel, ocazionată, prin administrarea probei, o prelungire nejustificată a procedurii judiciare, în mod corect a reţinut instanţa de apel aplicabilitatea dispoziţiilor art. 254 din C. proc. civ., cu privire la proba cu înscrisurile depuse la dosar.

Notează instanţa supremă că acest text legal este o normă derogatorie, care permite înlăturarea efectelor decăderii, recurenta-reclamantă neaducând vreun argument care să susţină greşita aplicare a dispoziţiilor art. 254 alin. (2) din C. proc. civ.. Prin urmare, instanţa de apel a observat în mod judicios că nu se poate imputa primei instanţe neaplicarea sancţiunii decăderii pârâtei din dreptul de a propune probe.

În confirmarea raţionamentului expus prin considerentele deciziei atacate, contestat de reclamantă, Înalta Curte subliniază că interpretarea contrară, propusă prin memoriul de recurs, ar lipsi de conţinut norma de drept ce permite încuviinţarea probelor care nu au fost propuse în cuprinsul întâmpinării în cazul în care administrarea acestora nu duce la amânarea judecăţii.

Deopotrivă, se reţine lipsa de concludenţă a susţinerii recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel a nesocotit Decizia Curţii Constituţionale nr. 792/2018, deoarece decizia invocată nu abordează problematica şi efectele art. 254 alin. (2) din C. proc. civ., astfel că nu exclude de la aplicare acest text legal în situaţiile în care sunt îndeplinite condiţiile stipulate în cuprinsul acestuia.

În acest context, instanţa supremă reţine că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante, instanţa de apel interpretând şi aplicând în mod corect atât dispoziţiile art. 208 din C. proc. civ., cât şi pe cele ale art. 254 din acelaşi act normativ.

Prin criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 1516 alin. (2) pct. 2 teza finală şi art. 1551 alin. (2) din C. civ., subsumate dispoziţiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se reclamă, în realitate, încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ.

În esenţă, recurenta-reclamantă a susţinut că invocarea textelor de lege indicate mai sus nu reprezintă, în fapt, o cerere prin care sunt formulate pretenţii noi în calea de atac, aşa cum a reţinut greşit curtea de apel, ci o explicitare clară a pretenţiilor care au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, încadrându-se în ipotezele prevăzute de dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ.

În acest context, instanţa supremă constată că argumentele recurentei-reclamante nu se încadrează în motivul de casare indicat, însă vor fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de pct. 5, care priveşte greşita aplicare a unor norme de drept procesual, cu referire la art. 478 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit acestei norme legale, părţile pot, prin apel, să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe.

Derogarea instituită prin art. 478 alin. (4) din C. proc. civ. trebuie să fie interpretată prin prisma dezlegării obligatorii realizate prin decizia nr. 28/2015 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 772 din 16 octombrie 2015, prin care s-a decis că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., explicitarea pretenţiilor implicite în apel nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de la dispoziţiile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii în prima instanţă".

Observă instanţa supremă că o atare explicitare nu poate fi raportată decât la pretenţiile formulate în cererile sau apărările adresate primei instanţe.

Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin cererea introductivă de instanţă reclamanta Compania Naţională UNIFARM S.A. a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 856.237,57 RON reprezentând avans plătit şi nerecuperat, actualizată cu indicele de inflaţie de la data introducerii cererii, până la data plăţii efective, la care se vor adăuga dobânzile legale. În drept, au fost invocate dispoziţiile contractului încheiat între părţi şi a actelor adiţionale care au modificat dispoziţiile acestui contract, art. 1270 C. civ., dispoziţiile Legii nr. 73/2013, art. 194 şi urm. C. proc. civ.

Din motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta nu a solicitat nici rezilierea contractului şi nici executarea în natură a obligaţiei, ci restituirea avansului plătit în limita bunurilor care nu au fost livrate. Prin urmare, cauza acţiunii, respectiv fundamentul cererii de chemare în judecată, concretizat în motivele de fapt şi de drept cuprinse, este răspunderea civilă contractuală în forma reducerii propriei prestaţii pe motivul neexecutării obligaţiei corelative a părţii adverse (livrarea).

Sediul acestei materii se regăseşte în dispoziţiile art. 1516 alin. (2) pct. 2 din C. civ., care reglementează mijloacele juridice aflate la dispoziţia creditorului, de realizare a dreptului său în cazul neexecutării obligaţiei de către debitor, şi în dispoziţiile art. 1551 C. civ., ce reglementează mijlocul juridic de reducere a propriei prestaţii, astfel cum, de fapt, a analizat şi prima instanţă, chiar dacă nu a calificat în mod expres acţiunea ca fiind întemeiată pe aceste dispoziţii.

În acest context, raportând situaţia de fapt din prezenta cauză la considerentele şi dispozitivul deciziei nr. 28/2015 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie şi la cuprinsul art. 478 din C. proc. civ., instanţa supremă constată că indicarea prin memoriul de apel a prevederilor art. 1516 alin. (2) pct. 2 şi a art. 1551 alin. (2) din C. civ. nu constituia o modificare a cauzei cererii de chemare în judecată, în sensul art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., ci tocmai precizarea încadrării juridice a acţiunii, în sensul art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., care trebuia analizată în mod corespunzător de către instanţa de apel.

Cu alte cuvinte, invocarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 1516 alin. (2) pct. 2 şi art. 1551 alin. (2) din C. civ. pentru a-şi fundamenta pretenţiile nu reprezintă o modificare a cauzei acţiunii, ci o explicitare a pretenţiilor defectuos şi incomplet motivate în drept în faţa primei instanţe.

Din lecturarea deciziei recurate se observă, însă, că analiza instanţelor devolutive a presupus verificarea condiţiilor răspunderii civile contractuale pentru prejudiciul invocat, acestea raportându-se atât la prevederile contractuale, care stabilesc obiectul contractului, drepturile şi obligaţiile părţilor, cât şi la conduita părţilor, constatând că sunt îndeplinite condiţiile pentru reţinerea excepţiei de neexecutare invocate de pârâtă.

Astfel, în urma administrării probatoriului, instanţa de prim control judiciar a validat raţionamentul instanţei de fond în sensul că reclamanta este partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a comunica detaliile livrării produselor, lipsind datele legate de locaţie şi data livrării, aspecte care erau indispensabile în vederea îndeplinirii obligaţiei de livrare.

În aceste coordonate, instanţa supremă constată că nu se justifică a se dispune casarea în cauză, întrucât, astfel cum rezultă din cele statuate de instanţele de fond, nu a fost socotită îndeplinită condiţia privind culpa pârâtei în neexecutarea contractului, astfel că temeiurile de drept indicate prin cererea de apel, chiar dacă ar fi analizate, nu ar putea conduce la schimbarea soluţiei. Prin urmare, indiferent dacă instanţa de apel ar fi analizat demersul judiciar cu reţinerea temeiurilor de drept invocate de reclamantă prin cererea de apel, aceasta s-ar fi regăsit în aceeaşi situaţie din perspectiva soluţiei pronunţate.

Pe cale de consecinţă, nu pot fi reţinute criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Referitor la cererea intimatei-pârâte de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Văzând aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv factura seria x nr. x din 4.08.2025 şi ordinul de plată emis de B. S.A. în data de 13.08.2025 .

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului şi în raport de solicitările intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează ca cererea să fie admisă, în sensul obligării recurentei-reclamante la plata către intimata-pârâtă A. S.R.L. a sumei de 12.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ UNIFARM S.A. împotriva deciziei civile nr. 1932 din 12 decembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă A. S.R.L. a sumei de 12.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2025.