Mandate agreement obligation of result: Interpretation of contractual duties and res judicata preclusion of fault and causality review

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată la 06 martie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene (fostul Minister al Dezvoltării Regionale şi Turismului), B. S.A., Distrigaz Sud Reţele S.R.L., Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, solicitând obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.450 euro/lună, cu titlu de daune-interese, pentru perioada 06.03.2014-06.03.2017, evaluate provizoriu la 52.200 euro, constând în principal în:

- despăgubiri pentru lipsa de folosinţă în cuantum de 1.250 euro/lună, evaluate provizoriu la suma totală de 45.000 euro, calculate şi în continuare până la data predării la cheie a locuinţei şi finalizării complete a cartierului Henri Coandă, din care face parte locuinţa tip I23D din Municipiul Bucureşti, sector 1;

- daune morale în cuantum de 200 euro/lună, pentru perioada 06.03.2014-06.03.2017, evaluate provizoriu la 7.200 euro, calculate şi în continuare până la data predării la cheie a locuinţei şi finalizării complete a cartierului Henri Coandă, din care face parte şi imobilul sus-menţionat;

2. în subsidiar, a solicitat:

- obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii contractuale, şi a pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Judeţul Ilfov, Consiliul Judeţean Ilfov, oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, B. S.A., Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, în principal, în temeiul răspunderii contractuale iar, în subsidiar, în temeiul răspunderii delictuale, în solidar, la plata daunelor-interese indicate mai sus.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) şi alin. (4), art. 5, art. 61 punctele 4-5 din Legea nr. 152/1998, art. 1.539 din C. civ. de la 1864.

II. Hotărârile pronunţate în cauză:

1. Prin sentinţa civilă nr. 779 din 24 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi prescripţiei dreptului material la acţiune, ca rămase fără obiect.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere privind răspunderea sa civilă contractuală.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, doar în ceea ce priveşte capătul principal de cerere, privind răspunderea sa civilă delictuală.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost modificată, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene.

A obligat pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamant a sumei de 71.664 euro, echivalent în RON la cursul oficial al B.N.R. din ziua plăţii efective, cu titlu de despăgubiri materiale aferente perioadei 06.03.2014-11.10.2019, şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 16.771,63 RON.

A respins în rest, ca neîntemeiată, cererea reclamantului şi a respins ca neîntemeiate cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene şi de Oraşul Voluntari.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

2. Prin decizia civilă nr. 2152 din 03 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte hotărârea primei instanţe, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 17.916 euro, în echivalent în RON la cursul de schimb B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri, şi a sumei de 4.150 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. şi pârâta Agenţia Naţională pentru locuinţe au declarat recurs, ambele părţi solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curţii de apel.

3. Prin încheierea din data de 24 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte a respins ca tardiv recursul declarat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională de Locuinţe; de asemenea, a dispus disjungerea recursului declarat de recurentul-reclamant A. şi formarea unui nou dosar în vederea soluţionării acestuia.

4. Prin decizia civilă nr. 2051 din data de 11 octombrie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2023 (format ca urmare a disjungerii), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentul-reclamant, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

5. În consecinţă, în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1218 din 19 septembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă, ca nefondat, şi a obligat apelanta la plata sumei de 9901,07 RON către intimat cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru achitată în prezentul litigiu.

III. Recursul declarat:

Împotriva acestei soluţii, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând admiterea recursului cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Printr-o primă critică, consideră recurenta-pârâtă că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile referitoare la interpretarea contractelor. În opinia sa, prevederile contractului de mandat sunt clare, astfel încât nu era necesară interpretarea acestuia, iar dispoziţiile art. 977 din C. civ. de la 1964 nu dă dreptul instanţei să interpreteze orice contract, ci doar în situaţia în care prevederile contractuale vizate de acţiunea litigioasă sunt neclare, ambigue.

De asemenea, consideră că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile privind interpretarea contractelor, cu ignorarea regulii potrivit căreia în cazul în care există îndoială asupra clauzelor contractuale acestea se interpretează în favoarea persoanei care se obligă.

Din această perspectivă, apreciază că sunt confuze considerentele instanţei, fiind imposibil a determina raţiunea aplicării şi interpretării corecte a dispoziţiilor privind interpretarea convenţiilor.

Precizează recurenta-pârâtă că în cazul de faţă prevederile contractului de mandat încheiat sunt clare sub aspectul obligaţiilor asumate, acestea fiind de urmărire a lucrările de construcţie, nu de a executa şi finaliza lucrările de construire a locuinţei, în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor.

În acest sens, a precizat că obligaţia de a realiza imobilul în 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor este asumată de constructor prin art. 8 din contractul de construire, iar obligaţia de predare a locuinţei la cheie este, conform art. 65 din contractul de antrepriză generală, condiţionată de predarea locuinţei, ca efect al acceptării recepţiei de către A.N.L.

Contrar opiniei curţii, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că A.N.L. şi-a îndeplinit obligaţia de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire, aspecte dovedite cu procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor înregistrat sub nr. x din data de 06.10.2014, încheiat între A.N.L. şi antreprenorul general C. S.R.L., procesul-verbal de predare-primire a locuinţei din data de 16.07.2017, înregistrat la A.N.L. sub nr. x, precum şi procesul-verbal de recepţie finală a lucrărilor nr. x/16.05.2017.

Din aceasta perspectivă, susţine recurenta-pârâtă că în mod greşit s-a reţinut că este probată culpa sa contractuală, cu atât mai mult cu cât reclamantul a exonerat mandatarul de orice răspundere.

În opinia recurentei-pârâte, nu se poate reţine că simpla trimitere pe care părţile au făcut-o în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 şi ale contractului de antrepriză generală nr. x/19.04.2004, echivalează cu concluzia că mandatarul şi-ar fi asumat faţă de mandant alte obligaţii decât cele prevăzute în contrat şi cele care le revin în temeiul legii.

Evidenţiază recurenta-pârâtă că instanţa de apel nu a făcut distincţie după natura şi obiectul contractelor deduse judecăţii şi nu a dat relevantă clauzelor specific ataşate de lege acestora, care le diferenţiau sub aspectul naturii, obiectului şi efectului.

Evocând dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 şi pe cele ale art. 6 lit. j) din H.G. nr. 620/2011, susţine că obiectul de activitate al A.N.L. priveşte efectuarea tuturor operaţiunilor imobiliare necesare pentru efectuarea lucrărilor de construire a locuinţelor, fără a include efectuarea lucrărilor de construire şi predarea locuinţelor edificate către beneficiari.

Mai arată că deşi A.N.L. are atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, nu înseamnă că este dezvoltator şi coordonator al programului de construcţii la nivel naţional, astfel încât responsabilitatea să-i revină exclusiv si în întregime.

Mai mult, precizează că a avea atribuţii într-un domeniu, ca instituţie de interes public, nu înseamnă că devii automat garant exclusiv al statului în acel domeniu, cu atât mai mult cu cât, în cazul de faţă, există mai multe instituţii, autorităţi, entităţi participante la realizarea acestui proiect - cartierul Henri Coandă. Astfel, concluzionează că A.N.L. nu este dezvoltator imobiliar şi este responsabilă doar pentru ceea ce şi-a asumat faţă de intimat prin contractul de mandat.

Critică recurenta-pârâtă şi faptul că, prin acelaşi raţionament eronat şi aceeaşi modalitate nelegală de raportare la dispoziţii legale care nu au legătură cu contractul de mandat, instanţa de apel a procedat la instituirea în sarcina sa şi a obligaţiei de a asigura realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, deşi nici acestea nu au fost asumate de A.N.L. Intimatul-reclamant nu a mandatat recurenta-pârâtă să-l reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât, sub acest aspect, nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii.

Mai mult, susţine că, prin hotărârea recurată, nu este probat nici faptul că A.N.L. nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile pentru a obţine executarea şi finalizarea locuinţei şi nici nu s-au indicat în concret măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea şi finalizarea locuinţei la cheie.

Contrar acestor susţineri, recurenta-pârâtă susţine că a întreprins demersuri şi măsuri concrete în vederea îndeplinirii obligaţiilor asumate, amintind de cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar general, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, precum şi de acţiunea pornită împotriva autorităţilor privind respectarea convenţiei şi realizarea utilităţilor, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009

Subliniază recurenta-pârâtă că nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acţiunea sau inacţiunea A.N.L. în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activităţii, iar A.N.L. nu poate fi răspunzătoare pentru acţiunile sau, mai ales, inacţiunile autorităţilor şi societăţilor cu atribuţii în domeniu.

În ceea ce priveşte prejudiciul, se arată că instanţa de apel a stabilit că prejudiciul determinat de expertul judiciar este consecinţa neexecutării obligaţiei de predare la timp a imobilului, stabilindu-se în sarcina A.N.L. existenţa unui prejudiciu pentru o obligaţie stabilită prin contractul de construire şi nu de mandat.

Potrivit recurentei-pârâte, lipsa legăturii de cauzalitate derivă din împrejurarea că A.N.L. şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale, neputând fi ţinută responsabilă pentru ceea ce alte părţi ar fi trebuit să îndeplinească.

În fine, apreciază recurenta-pârâtă că stabilirea în sarcina A.N.L. a existenţei unui prejudiciu pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, aferent perioadei 06.03.2014 - 11.10.2019, reprezintă o măsură abuzivă în condiţiile în care imobilul este finalizat şi se află în posesia reclamantului din anul 2014 şi, mai mult, astfel, cum rezultă din procesul-verbal de recepţie finală a lucrărilor nr. x/16.05.2017, acesta a exonerat mandatarul A.N.L. de orice răspundere, fiind de acord cu faptul că de finalizarea lucrărilor de utilităţi (apa, canal, alei, drumuri, iluminat public) răspunde Primăria Sector 1, iar de finalizarea racordurilor la utilităţi răspunde el însuşi (beneficiarul reclamant).

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

IV. Apărarea formulată:

La 7 februarie 2025, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 16 ianuarie 2025, sub nr. x/2023*.

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 20 mai 2025, instanţa a respins excepţia nulităţii, invocată prin întâmpinare, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

V. Soluţia instanţei de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivului de recurs invocat şi a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursul este nefondat.

Anterior analizării criticilor din recurs, Înalta Curte găseşte necesară conturarea cadrului procesual constituit în apel.

Disputa litigioasă derivă din încheierea, între părţi, a contractului nr. x/15.09.2006, având ca obiect urmărirea executării şi finalizării lucrărilor unei locuinţe la cheie tip I23D, pe lotul x, în amplasamentul Henri Coandă, Voluntari, zona C, precum şi utilizarea sumelor din conturile de avans şi de credit ale reclamantei deschise la D. S.A. în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, precum şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

În primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 779 din 24 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea, astfel cum a fost modificată, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi a obligat-o la plata către reclamant a sumei de 71.664 euro, echivalent în RON la cursul oficial al B.N.R. din ziua plăţii efective, cu titlu de despăgubiri materiale aferente perioadei 06.03.2014-11.10.2019, şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 16.771,63 RON.

Sentinţa a fost apelată de pârâtă; curtea de apel a admis apelul apelantei-pârâte şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 17.916 euro, în echivalent în RON la cursul de schimb B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri şi a sumei de 4.150 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii, ambele părţi au declarat recurs.

Recursul declarat de pârâtă a fost respins ca tardiv, iar recursul declarat de reclamant a fost admis prin decizia de casare nr. 2051 din data de 11 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În esenţă, s-a reţinut că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât, deşi s-a constatat că nefinalizarea la termenul scadent a construcţiei cu toate utilităţile reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligaţiilor angajate faţă de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială pentru prejudiciile cauzate de lipsa de folosinţă a locuinţei, cu toate prerogativele acestui drept, precum şi pasivitatea intimatei-pârâtei în relaţiile cu autorităţile publice responsabile de urbanizarea cartierului, aceasta având la îndemână mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, curtea de apel a stabilit că pârâta este răspunzătoare numai pentru 1/4 din valoarea despăgubirilor calculate de expertul judiciar în cauză, apreciind că doar această parte din prejudiciu este rezultatul faptei ilicite reţinute în persoana pârâtei A.N.L.

De asemenea, instanţa supremă a notat considerentele contradictorii reţinute de instanţa de apel care, subsecvent statuării în sensul unei obligaţii de rezultat în sarcina intimatei-pârâte, a diminuat nejustificat prejudiciul cauzat recurentului-reclamant, limitându-l la proporţia de 1/4 printr-o distincţie artificial creată între noţiunea de "construcţie" şi cea de "cartier".

Din această perspectivă, s-a constatat că instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a normelor de drept substanţial circumscrise art. 2 din Legea nr. 10/1995, art. 37 din Legea nr. 50/1991, art. 5 din H.G. nr. 273/1994, art. 3, 9 şi 24 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor, aprobat prin H.G. nr. 343/2017 şi art. 969 din vechiul C. civ.

În consecinţă, s-a dispus că, în rejudecare, instanţa de apel are obligaţia de a reevalua chestiunea prejudiciului ce se impune a fi suportat de intimată ca urmare a neexecutării obligaţiei sale de predare a locuinţei cu toate prerogativele dreptului de folosinţă al reclamantului, precum şi pe cea privind legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită săvârşită de intimată şi prejudiciul reclamat, ţinând cont de reperele obligatorii trasate de instanţa de recurs, potrivit art. 501 din C. proc. civ.

Din examinarea memoriului de recurs, rezultă că recurenta-pârâtă nu contestă identificarea de către instanţa de rejudecare a limitelor casării, din perspectiva dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., însă readuce în discuţie anumite chestiuni ce au fost dezlegate în mod definitiv în primul ciclu procesual.

Astfel, motivele de casare referitoare la incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 152/1998, la caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, prin corelare şi cu dispoziţiile Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, precum şi cu obligaţiile asumate de pârâtă prin contractele la care A.N.L. a fost parte, cât şi la interpretarea scopului convenţiei nr. MM 1909/6.05.2004 încheiate cu membrii proiectului imobiliar, nu pot fi primite, întrucât, cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte a statuat că recurentei-pârâte A.N.L. i-au fost conferite prerogative clare în vederea atingerii scopului final, de realizare a unei locuinţe funcţionale şi de predare a acesteia către reclamant.

Astfel, prin prima decizie de casare s-a reţinut, în mod definitiv, că obligaţia asumată în baza contractului de mandat este una rezultat, că intimatei A.N.L., în virtutea calităţii de coordonator al programului de investiţii, îi revenea obligaţia de a preda locuinţa reclamantului la cheie, că nefinalizarea la termenul scadent a construcţiei cu toate utilităţile reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligaţiilor angajate faţă de mandant, astfel cum rezultă din tot contextul şi ansamblul actelor juridice încheiate între părţi. De asemenea, s-a stabilit că ceea ce a condus la depăşirea termenului asumat contractual este tocmai pasivitatea intimatei în relaţiile cu autorităţile publice responsabile de urbanizarea cartierului, deşi aceasta a avut la îndemână mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat.

Totodată, nici motivele de recurs referitoare la aplicarea altor reguli privind aprecierea culpei contractuale şi identificarea eronată a faptelor ilicite imputate recurentei-pârâte nu pot fi primite, întrucât Înalta Curte a reţinut că statuările instanţelor devolutive cu privire la acţiunile întreprinse de A.N.L. în executarea obligaţiilor sale, inclusiv prin raportare la efectele pe care procesul-verbal de recepţie finală nr. x/16.05.2017 îl are asupra obligaţiilor asumate de recurenta-pârâtă, au intrat în puterea lucrului judecat, prin nerecurare, stabilindu-se, în mod definitiv, că recurenta-pârâtă este culpabilă de nefinalizarea lucrărilor la termen, iar menţiunile din cuprinsul acestuia nu au natura juridică unor renunţări la drept, astfel încât să determine inexistenţa dreptului pretins de către reclamant.

Prin urmare, întrucât aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat, ele nu mai pot face obiectul unei noi analize.

Criticile recurentei-pârâte care se referă la faptul că instanţa de prim control judiciar a considerat în mod eronat că prevederile contractului de mandat necesită aplicarea regulilor de interpretare şi că, în aplicarea acestora, s-a limitat în mod greşit la aplicarea parţială a acestora, încălcând regula conform căreia atunci când există îndoiala asupra clauzelor contractuale acestea se aplică în favoarea persoanei care se obligă, sunt neîntemeiate şi vor fi înlăturate.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, prin cererea introductivă, reclamantul A. a solicitat obligarea la plata unor despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale privind urmărirea şi asigurarea executării şi finalizării lucrărilor de construire potrivit contractului de mandat nr. x/15.09.2006, la termen şi în conformitate cu condiţiile stabilite prin contractul de construire autentificat sub nr. x din 27.07.2006 şi a celor stabilite prin contractul de antrepriză generală nr. x/27.04.2004, astfel încât locuinţa să fie predată la termen.

Prin urmare, stabilirea oricărui tip de neexecutare a obligaţiilor contractuale implică operaţiunea logică de determinare a conţinutului contractului, de calificare juridică a clauzelor inserate, operaţiune care impune aplicarea regulilor de interpretare a convenţiilor prevăzute în art. 977 şi următoarele din C. civ. de la 1864.

În plus, din interpretarea dispoziţiilor art. 977-982 din C. civ. de la 1864 rezultă că o caracteristică importantă a regulilor de interpretare a contractelor o reprezintă caracterul lor subsidiar, ceea ce face ca regula de interpretare potrivit căreia în cazul în există îndoială asupra clauzelor contractuale acestea se aplică în favoarea persoanei care se obligă, cuprinsă în dispoziţiile art. 983 din C. civ., să fie subsidiară celorlalte criterii de interpretare, înscrise în art. 977-982 din C. civ.. Cu alte cuvinte, vor prima regulile înscrise în art. 977-982 din C. civ., iar regula de interpretare consacrată de dispoziţiile art. 983 din C. civ. va fi ultima măsură la care se va apela.

Prin urmare, contrar argumentelor recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a aplicat în mod corect normele legale privind interpretarea contractelor.

În ceea ce priveşte criticile recurentei-pârâte referitoare la aprecierea probatoriului în stabilirea situaţiei de fapt privind culpa contractuală şi cele referitoare la stadiul de îndeplinire în concret a diligenţelor depuse în dovedirea inexistenţei culpei A.N.L., Înalta Curte reţine că reprezintă chestiuni de fapt, de netemeinicie, ce excedează controlului de legalitate realizat în calea extraordinară de atac a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă readuce în discuţie aspecte de fapt privind neîndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii sale civile contractuale, privind existenţa faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei, aspecte care nu pot fi analizate de instanţa de recurs.

Toate aceste argumente evidenţiate anterior reprezintă trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanţele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum şi o reiterare a aspectelor de temeinicie supuse judecăţii.

Or, trebuie subliniat că în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acealşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1218 din 19 septembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1218 din 19 septembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2025.